Să încercăm apoi o altă învăţătură. Când ne vine rândul să fim „tunşi“, atunci Domnul să ne fie pildă de urmat! Să stăm muţi, fără de glas înaintea Celui care ne tunde, aşa cum a stat El.
Noi greşim mai ales în punctul acesta: ne împotrivim prea mult şi stăm gata-gata să ne plângem: „Ah! cum mă doare acest lucru! Nu pot să mai sufăr! Aş putea suferi orice, dar asta una nu!“…
Nu te pripi, omule! Dacă un tată vrea să pedepsească pe copilul său, oare alege el ceva bun şi plăcut? Oare durerea şi amărăciunea nu sunt ele sufletul pedepsei? Prin rănile cele adânci, inima se face mai bună.
Câteodată ne plângem de slăbiciunea noastră cea mare. „Doamne – ziceam adeseori – dacă aş fi mai tare, aş putea purta această pedeapsă grea, însă eu sunt slab şi neputincios ca o frunză uscată purtată de vânt“.
Nu grăi aşa, omule! Căci oare cine este judecătorul suferinţelor tale? Tu, sau Dumnezeu? Dacă Domnul a pus pe umerii tăi această suferinţă, apoi să ştii, ea nu întrece puterile tale, oricât de slab ai crede că eşti. Fii liniştit!
Părintele Iosif Trifa, din „Ca o oaie fără glas – (Isaia 53, 7)”
