Nu uita de îndatoririle tale faţă de familia ta, faţă de toţi ai tăi

1. Sfânta Maică stătuse o vreme la Nazaret, cu Fiul ei, în casa bunului Iosif, a acestui om drept, temător de Dumnezeu şi respectuos cu Sfânta Fiinţă care îi fusese încredinţată prin îngerul lui Dumnezeu.
El avusese grija Preacuratei Fecioare şi a Dumnezeiescului Fiu.
Dar bunul şi dreptul Iosif murise de mult, iar Fiul Îşi luase Mama din cetatea cea potrivnică (Lc 4, 16-30).
Şi se duseseră în Capernaum, la sora mamei Lui, în familia ei şi a lui Cleopa (Mt 4, 13).
Iar acum Maica Sa nu mai avea loc nici acolo. Ioan o va lua acasă la el.
Va avea, în sfârşit, şi ea un loc sfânt lângă un fiu sfânt.

2. Lângă Crucea lui Iisus nu poţi sta nepăsător faţă de Sfânta Sa Mamă.
Nu poţi sta fără Preasfânta Fiinţă de care Hristos a fost legat prin Lucrarea Voinţei lui Dumnezeu.
Nu poţi sta, cu atât mai mult, dacă eşti un batjocoritor şi un dispreţuitor al acestui Vas Sfânt fără de care Dumnezeu n a vrut să facă mântuirea lumii.
Şi nici chiar mântuirea ta!
O, dacă ai avea cinstea şi smerenia de a înţelege…

3. Este surprinzător cum îşi poate închipui cineva – credincios pretinzându se – că-L preţuieşte pe Hristos, dispreţuind-o în acelaşi timp pe Mama Sa,
– chiar pe acea Fiinţă aleasă prin care Dumnezeu Fiul S a adus pe lume în vederea mântuirii.
Pe chiar mijlocul unic prin care s a făcut cu putinţă mântuirea şi împlinirea marii făgăduinţe.
Pe chiar Fiinţa cea mai aleasă, cea mai apropiată şi cea mai iubită inimii lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Fiul ei.

4. Ce minunat credincios este Ioan! El o pomeneşte pe Preacurata Maică cel dintâi lângă Crucea lui Iisus.
Şi numai după aceea pe alţii. Pe el nici nu se pome-neşte.
Dar Hristos l a făcut pomenit pe veci.
Şi l a aşezat pe totdeauna la cinstea cea mai înaltă, tocmai pentru astea.
Ce minunat vedem acum cine erau cei doi vrednici a sta unul de a dreapta şi altul de a stânga lui Iisus în slava Sa!

5. Iisus a spus „S a isprăvit” numai după ce o în-credinţase pe Mama Sa ucenicului Său.
Numai după ce îţi faci ultima datorie s a sfârşit cu adevărat totul.
Numai după ce ai făcut tot ce ţi a stat în putinţă pentru cei rămaşi în grija ta şi în urma ta, numai după aceea trebuie să poţi merge liniştit spre moarte.

6. Aş zice chiar că, după pilda Domnului Iisus, n ar trebui să putem merge liniştiţi spre moarte până când n am rezolvat încă faţă de conştiinţa noastră problema Maicii Domnului.
Această problemă depinzând şi ea de gingăşia unei conştiinţe care cultivă cu adevărat intimitatea cu Iisus.

7. De fapt, pentru acei ucenici care au gustat dulcea intimitate a lui Hristos,
care şi au plecat capul pe Sânul Lui Dulce,
care au ascultat tainele Inimii Lui,
care s au pătruns de fiorul simţămintelor Sale şi au intuit, fără cuvinte, Voia Sa, doar privind felul Lui,
– pentru aceştia, problema respectului şi a cin¬stirii Preasfintei Fecioare şi Mame este bine rezolva¬tă de mult
şi este privită sfântă şi potrivită cu adevărul.

8. După ce ai împlinit şi tu voia lui Dumnezeu cu privire la misiunea ta cea mare,
nu uita nici de îndatoririle tale faţă de familia ta, faţă de toţi ai tăi.
Dar mai ales faţă de părinţii tăi rămaşi fără spri¬jinul tău.
Cuvântul lui Dumnezeu spune că acela care nu în-grijeşte de ai săi şi mai ales de cei daţi în seama sa s a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredin-cios (I Tim 5, 8).

9. O, ce duioasă pildă ne a lăsat nouă şi în privinţa asta Domnul Iisus, prin grija plină de iubire faţă de Maica Sa Sfântă!
Într adevăr, Iisus a ştiut că numai după aceea a sfârşit totul. Până n-a rezolvat şi acest lucru pe care nimeni altcineva nu mai era să l rezolve în locul Lui
nu S a întors liniştit spre Tatăl.

10. O, ce gol ar fi rămas undeva în inimile noastre fără acest duios simţământ!
Fii binecuvântat tu, Ioan, martor credincios şi ade-vărat, care l ai trăit şi care ni l împărtăşeşti, ca să în-ţelegem o poruncă a Duhului Sfânt trăită şi mai puternic decât o vorbeai!
O lege a inimii mai mare decât a gurii.
O datorie a gingăşiei mai presus decât cea a porun-cii şi a obligaţiei.

11. În lumea în care trăim, nerecunoştinţa şi dezin-teresul faţă de părinţi a ajuns una dintre formele cele mai îngrozitoare ale necredinţei.
Despre părinţii părăsiţi şi batjocoriţi de copiii lor se aude din ce în ce tot mai des.
Şi se vede din ce în ce tot mai dureros.
Dar ucenicul lui Hristos face ca Domnul său…
12. Şi au bătut joc de Iisus preoţii cei mai de seamă, care reprezentau religia.
Şi au bătut joc de Iisus cărturarii, elita poporului, care reprezentau cultura.
Şi au bătut joc de El bătrânii, care reprezentau tra-diţia, obiceiurile, istoria poporului.
Şi au bătut joc şi tâlharii, care reprezentau drojdia societăţii, partea cea mai josnică, oamenii cei mai de nimic.
Şi au bătut joc legiuitorii, autoritatea cea mai înaltă, justiţia.
Şi au bătut joc trecătorii – toată opinia publică.
Tot poporul şi a bătut joc de Iisus.
Toată partea bărbătească a omenirii îşi bătea joc, în vreun fel, de Dumnezeul Care o crease pe ea după Însuşi Chipul Său.
Ce tragedie îngrozitoare!

13. Numai despre femei şi despre copii, Sfânta Scriptură nu pomeneşte nimic de rău, în drumul Calvarului Sfânt.
Despre ele este scris că se boceau, îşi băteau pieptul şi se tânguiau plângând după El.
În toată durerea Calvarului, asta semăna cu o mângâiere şi cu o speranţă…

14. Dar soldaţii au întrecut orice măsură între cei care şi au bătut joc de Iisus.
Despre soldaţi este scris în chip deosebit: „iată ce au făcut soldaţii”…
Dumnezeu să aibă milă de starea celui mai nenorocit. Căci chiar acela care are cea mai mare nevoie de Hristos, adică soldatul,
acela care este totdeauna în cea mai grea primejdie,
acela care este cel mai singur şi mai lipsit din lume, adică soldatul – şi cel ca el –
chiar acela este de multe ori cel mai vrăjmaş şi mai batjocoritor faţă de Dumnezeu!

15. Un vas cu apă nu se gândise nimeni să ducă la Crucea lui Iisus, spre a uşura cu un strop de răcoare usturimea şi arşiţa Celui Chinuit.
Dar un vas cu oţet, spre a I mări chinul, s au gândit să ducă!
Cei ce te iubesc uită adesea, în durerea lor, chiar puţinul cel ce ţi l ar putea face ţie, spre a ţi uşura durerea ta.
Dar cei ce te urăsc nu uită ce pot face spre a ţi mări chinul şi mai mult.
Tocmai când eşti cel mai zdrobit şi în starea cea mai grea a suferinţei,
pe patul tău ca pe crucea ta.

16. De multe ori chiar în clipa cea mai grea, nimeni nu ştie pe ce să pună mâna ca să ţi ajute.
Îi arde cuiva casa – şi toţi aleargă zăpăciţi: nimeni nu ştie unde este apa sau unde s găleţile.
Cade cineva în fântână – şi nimeni nu ştie unde este scara sau frânghia.
Îşi taie cineva mâna – şi nimeni n are o fâşie de pânză sau o aţă de pansat.
Moare cineva pe neaşteptate – şi toţi se uită, strigă, plâng, aleargă şi nimănui nu i trece prin minte să i descheie haina, să i frece mâinile, să i ude faţa…
O, cât de mult preţuieşte în astfel de clipe o minte liniştită, o mână pricepută, o inimă săritoare!…

17. Aceluia Care dăduse lumii izvoarele dulci pentru stâmpărarea setei,
izvoarele sărate pentru stâmpărarea bolii,
izvoarele reci pentru stâmpărarea arşiţei,
izvoarele calde pentru stâmpărarea răcelilor,
Aceluia, oamenii n au găsit să I dea nici măcar un strop din aceste izvoare, în cea mai cumplită dintre suferinţele Lui.

18. Aceluia Care a arătat numai milă, bunătate şi iubire faţă de orişice suferinţă omenească,
în suferinţa Lui, oamenii nu I au arătat decât cruzimea, răutatea şi ura lor.
Pentru că toate acestea erau cântărite în Preţul cel nespus de greu pe care Hristos – Dumnezeul şi Mântui-torul nostru – trebuia să l dea pentru mântuirea noastră.

19. Noi nu putem măsura cât de mare a fost păcatul nostru decât cântărind câtă suferinţă I S a cerut Lui pentru a ni l răscumpăra.
Nu putem înţelege cât de mult ne a iubit El, numai când putem înţelege cât de mult L am urât noi.
Nu putem cuprinde marea Lui Jertfă, numai când putem simţi toată nelegiuirea noastră a tuturor pentru care s a cerut Jertfa aceasta chiar atât de adâncă. Şi chiar atât de grea.
20. Când toate merg spre un sfârşit, oricât de încet ar fi mersul acesta,
oricât de amar ar fi drumul,
oricât de dureros ar fi fiecare pas,
oricât de îndepărtată ar părea sosirea,
oricât de lungă este fiecare clipă,
– tot se isprăveşte odată şi odată.
Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, ajută ne să l a-jungem şi noi cu bine, cum l ai ajuns Tu.
Amin.

Răsplata ascultării / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2006

error

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *