Fericiţi sunt cei credincioşi, cum spune şi la începutul psalmilor, şi la începutul Evangheliei. La începutul psalmilor zice: „Ferice de bărbatul care nu se duce pe calea celor răi, care nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşază pe scaunul celor batjocoritori. Ci zi şi noapte cugetă la legea Domnului. El este ca un pom verde sădit la un izvor cu apă. Îşi dă rodul său la vreme şi frunzele lui nu se veştejesc”.
Mântuitorul spune tot aşa la începutul Evangheliei. De nouă ori ferice, dar nu numai de unul, cum spune David, ci de toţi acei care flămânzesc şi însetoşează după neprihănire, de toţi cei care fac bine, de toţi cei care sunt blânzi, de toţi făcătorii de pace, de toţi cei milostivi şi de toţi cei care suferă pentru înaintarea Evangheliei. De toţi… Ferice de mulţi, pentru că sunt mulţi, prin harul lui Dumnezeu, cei care suie, nu numai unul cum era atunci. A fost un singur samaritean odată, care suia. El l-a ajutat pe cel căzut. Dar acuma El a făcut atât de mulţi samariteni milostivi, după El, care, pe urmele Lui, suie şi ei – o mare oştire binecuvântată – spre Împărăţia lui Dumnezeu.
Noi binecuvântăm pe Dumnezeu şi nu uităm niciodată marea Lui binefacere. Că şi noi eram căzuţi. Dar Domnul, în bunătatea Sa, a venit pe la noi şi ne-a mai trimis un slujitor al Său, samaritean milostiv. Părintele Iosif a fost un samaritean milostiv. Acest om al lui Dumnezeu care a suit spre Ierusalim singur atunci ne-a găsit pe noi, prin Cuvântul Domnului, şi ne-a chemat şi pe noi să suim spre Ierusalim. Şi astfel, prin harul lui Dumnezeu, Lucrarea aceasta a Oastei este acel minunat samaritean milostiv care trece mereu, ridicându-i spre Ierusalimul cel ceresc pe atât de mulţi căzuţi. Noi am fost ca nişte căzuţi… Eu ştiu cât de adânc căzusem şi cât de puternic, şi cât de dureros mă sfâşiaseră tâlharii ispitelor când eram căzut. Şi acum patruzeci de ani, Domnul a trecut, Lucrarea aceasta a trecut, chemarea Părintelui Iosif a trecut, suind spre Ierusalim… a trecut şi pe lângă mine şi m-a ajutat să mă ridic şi să încerc să merg şi eu – la început slăbuţ – pe picioarele mele. Dar după aceea Domnul m-a întărit tot mai mult. Şi am înaintat mereu… Încă nu am ajuns, dar nu-i departe… Ţintesc mereu şi nădăjduiesc că voi ajunge odată. Părintele Iosif a ajuns; fratele Marini a ajuns; ceilalţi fraţi şi surori cu care am plecat odată, mulţi, mulţi au ajuns. Ei se bucură acuma în Ierusalimul ceresc. În curând vom ajunge şi noi, dacă vom fi credincioşi şi dacă urcăm mereu în sus. Dacă întoarcem înapoi şi cădem, şi dăm înapoi de la credinţă, nu vom ajunge niciodată. Vom ajunge tot mai rău, până vom fi nenorociţi pe veci. Să ne ferească Dumnezeu! Şi să ne ajute Domnul să ţintim mereu spre Ierusalim, unde a ajuns bunul Samaritean Care S-a îndurat de noi; unde au ajuns toţi samaritenii milostivi, fraţii noştri care ne-au cercetat şi ne-au chemat, ne-au ridicat, ne-au legat rănile şi ne-au ajutat să înaintăm şi noi spre Ierusalim. Ei au ajuns, că şi-au împlinit zilele de slujbă şi s-au dus acasă, la odihnă. Vom ajunge şi noi. Dar să ţintim mereu în sus, spre Ierusalim.
Din toată inima vă dorim acest lucru. Cei care Îl cunoaşteţi pe Domnul mai de mult, cei care aţi simţit mângâierea şi ajutorul Său nu mai întoarceţi înapoi nici măcar un gând, nici măcar o privire. Mergeţi mereu înainte prin credinţă, prin răbdare, prin rugăciune, prin stăruinţă, prin toată râvna sfântă pe care v-o cere şi v-o doreşte Domnul. Şi veţi ajunge odată. Aşa de puţin e până veţi ajunge… Şi Stăpânul, şi Samariteanul, şi bunul nostru scump Mântuitor vă aşteaptă pe fiecare cu o răsplată negrăită şi strălucită. Dar să nu mai cădeţi mergând pe drum. Să nu păcătuiţi… Să nu mai păcătuim nici unul dintre noi! Să ne aducem aminte de Hristos, de rănile Lui sfinte prin care ne-a răscumpărat. Şi să nu-L mai întristăm pe Domnul niciodată. În drumul nostru în sus, să-i ajutăm pe cei pe care îi întâlnim căzuţi şi să ne dăm toate silinţele să poată şi ei să se ridice, sărmanii, şi nimeni să nu piară. Pe părinţii noştri care încă zac în păcate, pe soţii sau soţiile noastre care încă n-au fost vindecaţi, pe copiii noştri care sunt în primejdie să se prăbuşească să-i ajutăm cu rugăciunea noastră, să-i ajutăm cu lacrimile noastre, să-i ajutăm cu îndemnurile noastre, să-i ajutăm mai ales cu pilda vieţii noastre, pe care să o vadă toţi că urcă, şi nu coboară. Că înaintează în credinţă spre Domnul, şi nu dă înapoi. Şi atunci binecuvântarea Domnului ne va însoţi pe toţi. Şi vom ajunge acolo împreună cu cei pe care îi iubim, căci Dumnezeu are putere – El, Care ne-a izbăvit pe noi – să-i izbăvească şi pe ei. Atunci vom fi în mijlocul familiei noastre o pildă mântuitoare. Atunci vom fi în mijlocul colegilor noştri, al soţilor noştri de muncă, al prietenilor noştri de serviciu sau de călătorie, în mijlocul tuturor oamenilor o pildă. În mijlocul celor cu care suntem la şcoală, vom fi o pildă, aşa cum ne cere Domnul. Elevii cei mai buni trebuie să fie cei credincioşi. Muncitorii cei mai harnici şi cinstiţi să fie fraţii. Oamenii cei mai demni, cei mai punctuali, cei mai îngrijiţi să fie totdeauna cei credincioşi, pentru că aşa ne îndeamnă pe noi Cuvântul lui Dumnezeu şi numai în felul acesta vom putea arăta celorlalţi din jurul nostru că Hristos ne face mai buni, ne face mai vrednici, ne face mai înţelepţi, ne face mai cinstiţi, ne-a făcut mai credincioşi de cum am fost înainte de a-L cunoaşte. Şi aceasta va fi pentru toţi cea mai fericită şi cea mai stăruitoare chemare să păşească şi ei cu noi pe urmele Domnului.
Iar Acasă, [la sfârşitul] urcuşului vieţii, la capătul alergărilor noastre, ne aşteaptă răsplata cea veşnică şi fericită. Cum vom uita atunci tot ce am suferit!… Cât de mult ne va despăgubi Domnul pentru tot ce am dat! Cât de mare răsplătire vom primi pentru tot ce am suferit!
De aceea, puneţi-vă toată nădejdea în răsplătirea [lui Dumnezeu]. (…)
din vorbirea fratelui Traian Dorz de la o adunare – începutul anilor ’80
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 5
