Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home O casă, o familie fără copii e ca şi un clopot fără glas.

O casă, o familie fără copii e ca şi un clopot fără glas.

O casă, o familie fără copii e ca şi un clopot fără glas.

Iubitele noastre surori-mame, o casă este binecuvântată când vine un copil în ea.

O casă fără copii este ca o grădină fără flori. Duceţi-vă voi în grădină şi, dacă nu e o floare în ea, o vezi pustie. Orice ar fi acolo, nu e nimic frumos, nu e nimic atrăgător.

O casă, o familie fără copii e ca şi un clopot fără glas. Ea rămâne pustie! Oricât de frumoasă ar fi casa, oricât de mobilată ar fi, oricât de luxoasă ar fi, oricât de albă ar fi pâinea şi oricâtă ar fi ea, casa fără copii rămâne pustie şi goală.

Doamne, cu durere îmi amintesc că am fost undeva la o adunare unde erau vreo şaptezeci de surori bătrâne. Numai mame şi numai bunici. Nu era în adunarea aceea nici un tânăr. Şi spuneau cu lacrimi: „O, fraţilor, dacă aţi fi fost aici acum vreo douăzeci de ani, [să vedeţi] ce tineri aveam şi noi! Dar s-au căsătorit şi s-au dus de la noi. Ei vin pe la noi din când în când, dar nu mai vin la Dumnezeu”.

Le-am zis: „Dar oare peste douăzeci de ani ce va mai fi în satul acesta?”. Pustiu, pustiu va fi.

O, părinţilor, ce pustiu va fi acolo unde staţi şi voi astăzi, dacă nu aveţi copii! Am vrea să le întrebe mamele cărora Dumnezeu le-a dăruit copii pe cele care nu au copii: Sunt fericite oare?

Dumnezeu vă răsplăteşte chiar în viaţa aceasta munca şi suferinţa voastră! Când vine tata acasă obosit de la muncă şi două mâini se întind spre el şi aude gângurind, spunând: „Tăticule!”, el uită că e obosit. Dumnezeu îl răsplăteşte chiar din viaţa aceasta.

Şi mama, biata mama, câtă trudă şi muncă face ea, nu numai atunci, ci în toată viaţa ei: osteneală, muncă şi jertfă. Asta este o mamă pe pământ. Dar nu-i pare rău, o face cu drag şi cu bucurie.

Gândeşte-te, mamă, că copilul nu este al tău; el este al lui Dumnezeu. Şi tu ai datoria sfântă să-l creşti pentru Dumnezeu, nu pentru tine. Atunci eşti binecuvântată – şi eşti binecuvântată chiar de acesta. Când auzi prin casă gânguritul scump… o, uiţi că n-ai mâncat! O, uiţi că eşti obosită! Fericirea te inundă, te umple. Cu toată munca, cu toată jertfa, casa aceea e binecuvântată.

Nu ştiu, Doamne, cum se poate oare să mai fie pe pământ şi mame criminale? Să ajungă ucigaşe… Dar poate exista pe pământul acesta şi aşa ceva.

Nu de multă vreme… prin părţile noastre, nu departe de aici (sunt aici fraţi şi surori care cunosc cazul), trebuia să mai vină într-o familie al treilea copil sau al patrulea…

O Doamne, o Doamne! Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă ca surorile tinere să-şi iubească bărbaţii lor, să fie supuse, ca să nu fie vorbit de rău Cuvântul lui Dumnezeu. Binecuvântate sunteţi voi, care faceţi aşa! Dar ce vor face oare cele care nu fac aşa?

Despre această femeie s-au spus lucruri triste şi dureroase. Nu se prea vorbeşte în adunările noastre despre astfel de lucruri, pentru că ţi-e şi jenă să vorbeşti. Pentru că, surori dragi, Cuvântul lui Dumnezeu, el vă învaţă; şi întrebaţi‑le pe surorile voastre ce nu ştiţi, pe cele care au trecut prin aceste stări. Care ştiu ce-i viaţa pe pământ. Care ştiu ce ne aşteaptă când nu ascultăm.

Nu ştiu sigur, am spus, era să vină al treilea sau al patrulea copil, când soacra îi spuse nurorii:

– Ce, vrei să ne umpli casa de copii? Dar ce faci cu ei? Au să-ţi mănânce şi urechile! Cu ce ai să-i îmbraci? Cu ce ai să-i hrăneşti? Eu am avut numai unul singur şi v-am făcut să aveţi casă, să vă fie bine pe pământul acesta şi să fiţi fericiţi!…

Sărmană noră! Când ea era la marginea prăpăstiei, puţin i-a trebuit ca să fie împinsă în prăpastie. Şi a făcut să moară copilul. A ascultat de diavolul şi de şarpele, şi de soacra criminală. Şi aşa a făcut. Dar n-a murit numai copilul, ci s‑a omorât şi pe ea. Două suflete şi două trupuri s-au dus pe veci în pierzarea veşnică. Şi acum soacra creşte copiii nurorii şi spune mereu: „Eu n-am avut noroc”. Se duce la biserică şi aprinde două lumânări mari şi atunci se şterge frumos la gură şi mai şi spune: „Dumnezeu îţi iartă păcatele!”.

Dar vei purta pe conştiinţa ta, nu numai pe pământ, ci în veşnicia veşniciilor focul învăţăturii tale blestemate, crima ta.

Iată de ce sunt în stare pe pământul acesta fiicele diavolului şi ostăşiţele necuratului, care luptă ca stăpânul întunericului, diavolul, să câştige lumea întreagă şi s-o ducă la pierzare veşnică.

Doamne, ce lucruri se mai pot întâmpla pe pământul acesta! Şi cum mai poţi, Doamne, să mai răsari soarele peste lumea aceasta, peste atâtea cazne şi ucideri, când se fac aşa, la lumina zilei, când nici o ruşine nu mai este, ci, peste tot, numai dezmăţ şi dezastru, şi stricăciune?

Mame scumpe, mame binecuvântate care aţi ascultat de Dumnezeu, care nu v-aţi gândit la preţul pe care trebuie să-l plătiţi, nici la suferinţă, nici la durere, nici la muncă, nici la sudoare…

Mamele acestea au trecut sfinte lângă Dumnezeu.

din vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la botezul de la Ogeşti – decembrie 1980

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 1

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!