O, cât mă rog să-nvăţ să tac
când Duhu-ncepe să grăiască,
când inimile-nvinse zac
în lacrimi stând să izbucnească!
O, cât mă rog să-nvăţ să plec
când ochii-s prea legaţi de mine,
să nu m-aşez – să nici nu trec –
pe unde nu mi se cuvine.
O, cât mă rog să-nvăţ să fug
de tot ce-i rău sau numai pare,
când orice patimă-i un rug
pe care arzi fără-ncetare.
O, cât mă rog să-nvăţ să stau
în orice loc cu mulţumire,
cu duh ascultător să iau
din orice-ndemn o împlinire.
Şi cât mă rog să-nvăţ s-ascult
mulţumitor orice mustrare,
cu-atât mai blând, cu cât mai mult
cred în dreptatea mea mai tare.
Traian Dorz, din “Hristos – Învăţătorul nostru”
