O, ce Samarinean milostiv şi bun este nouă Domnul!

Acum duminică avem la rând pilda cu samarineanul cel milostiv care l-a ridicat pe cel căzut între tâlhari şi l-a dus la o casă de oaspeţi, purtând grijă de el până s-a tămăduit. Pe lângă cel rănit trecuseră „ală­turi un preot şi un levit”, dar singur samarineanul s-a apro­piat de el şi l-a ridicat (citiţi această evanghelie pe larg la Luca 10, 24-38).

Evanghelia de duminică ne aduce din nou aminte de ma­rea poruncă şi virtute a milo­stivirii şi iubirii de-aproapelui. Ah, ce larg ogor de muncă i se deschide unui creştin ade­vărat şi în latura aceasta! E plină lumea de răni trupeşti şi sufleteşti. E plină lumea de cei răniţi cu sufletul şi cu trupul. Fiecare creştin adevărat trebuie să fie – să se facă – un samarinean milostiv.

Dar evanghelia de dumi­nică are un înţeles şi mai adânc decât porunca milostivirii. Evanghelia de duminică închipuie întreaga istorie a mân­tuirii neamului omenesc. Sama­rineanul cel bun şi milostiv este chipul şi icoana scumpului no­stru Mântuitor, Care a venit în lume să tămăduiască omenirea cea rănită de moarte prin pă­catul strămoşesc.

Samarineanul din pilda evangheliei a sosit după ce tre­cuse „alături un preot şi un le­vit”… Tot aşa şi Iisus Mântuitorul a sosit după ce „a trecut preotul şi levitul”, adică după ce nici legea şi preoţii Vechiului Testa­ment, nici învăţaţii şi filozofii veacurilor n-au putut să dea omenirii bolnave ceea ce îi tre­buia: tămăduire şi mântuire su­fletească. „Untdelemn şi vin” a turnat samarineanul peste rănile celui rănit. Aşa şi Iisus Hristos „ne-a spălat cu sângele Său” păcatele noastre.

~~  *  ~~

Cel căzut într-o groapă

Misionarii (vestitorii Evan­gheliei) din ţările Răsăritului, în vestirea Evangheliei printre po­poarele păgâne de acolo, folo­sesc o istorioară cu mult în­ţeles.

Un om a căzut într-o groapă adâncă. Orice încercare de a se salva era cu neputinţă. Prin acel loc se nimeri să treacă Con­fucius (un fel de mesia al pă­gânilor din India şi Tibet).

– Mă doare căderea ta, zise Confucius apropiindu-se de groapă, dar cine te-a pus să cazi în ea? De ce n-ai băgat de seamă?… Eu îţi dau un sfat bun: după ce vei scăpa de aici, de altă dată să grijeşti să nu mai cazi a doua oară.

– Foarte bine, răspunse bietul om din groapă, dar chestia e că nu pot ieşi afară.

După Confucius, sosi pe acolo şi „sfântul Budha” (un fel de mesia al chinezilor).

– Mă doare foarte căderea ta, zise Budha apropiindu-se de marginea gropii, şi iată, sunt gata a-ţi da o mână de ajutor. Te rog însă, ridică-te câţiva paşi prin puterile tale, ca să-ţi pot prinde mâna şi să te trag afară…

– Foarte bine, răspunse bietul om din groapă, dar eu nu pot să mă ridic deloc. Am încercat de atâtea ori şi totdea­una am căzut.

Pe urmă veni Iisus Hristos şi, auzind strigătul de disperare al celui căzut, se apropie de groapă şi îndată îl scoase afară, zicându-i:

– Mergi şi nu mai pă­cătui, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău (In 5, 14 şi 8, 11).

Ce înţeles adânc are isto­rioara aceasta şi pentru noi! Aşa e şi cu noi, dragă cititorule. Păcatul ne-a aruncat într-o groapă adâncă şi toate încercările noa­stre de a scăpa cu puterile pro­prii sunt zadarnice. Păcatul ne-a rănit şi toate încercările noastre de a ne ridica şi a ne vindeca cu puterile proprii sunt zadarnice. Acest lucru îl poate face numai Iisus Mântuitorul.

Când cazi în groapa păcatu­lui şi năravurilor urâte, când te răneşte patima şi păcatul, de s-ar strânge toţi dascălii şi toţi con­ferenţiarii din lume, tu tot în groapă rămâi, până când soseşte Iisus Mântuitorul. Pe câţi beţivi şi altfel de pătimaşi i-au vinde­cat sfaturile şi conferinţele? Pe nici unul, pentru că acest lu­cru îl poate face numai Iisus Mântuitorul.

Iisus Mântuitorul este şi azi Samarineanul cel bun şi milo­stiv, iar noi suntem cei căzuţi între tâlharii sufletelor noastre: în patimile şi năravurile cele rele.

Uită-te bine, dragă citito­rule, uită-te bine în chipul de mai sus, căci tu eşti cel spre care se apleacă Samarineanul milostiv. Păcatul te-a rănit, păcatul te-a lăsat în drumul vieţii „mai mort fiind”. Simţi tu, dragă cititorule, acest lucru?

Dragă cititorule, te-a rănit păcatul? Strigă-L pe Mântuitorul, căci numai El te poate scăpa şi tămădui. Legea scrisă îţi arată numai păcatul, dar nu-l poate şterge, aşa precum oglinda îţi arată că eşti murdar, dar nu te poate spăla. Strigă-L pe Mântui­torul, zicând: „Doamne, iată, stau căzut în drumul vieţii. Tâlharii (ispitele şi păcatele) mi-au ieşit în cale şi m-au rănit. Rănile mă dor şi nu este cine să le lege. Puterea mi se scurge şi nu este cine să mă ridice. Fie-Ţi milă de mine, Doamne! Iartă-mă, ridică-mă şi mă ia în «grija» Ta cea sfântă şi mântuitoare”…

~~  *  ~~

„Tâlharii” de azi

O, ce Samarinean milostiv şi bun este nouă Domnul! Dar tocmai acea­stă bunătate şi milostivire cere ca şi noi să fim cu milă şi iu­bire faţă de aproapele nostru. „Mergi de fă şi tu asemenea”, i-a zis Iisus legiuitorului şi aşa ne zice şi nouă. Fiecare creştin trebuie să fie, să se facă, mai ales în aceste vremuri grele, un samarinean milostiv pentru du­rerile, lipsurile şi rănile sufle­teşti şi trupeşti ale de-aproapelui său. Dar durere, războiul şi vre­murile grele de acum n-au făcut samarineni, ci au umplut dru­murile de „tâlhari”. Doar nici­odată n-au „trecut alăturea” cre­ştinii pe lângă durerile semeni­lor ca cei de astăzi. Lăcomia a umplut lumea de „tâlharii” spe­culanţi care dezbracă cămaşa din spatele săracilor şi lipsiţilor, să facă „câştig” din lacrimile şi suferinţele lor.

Creştinismul de azi a uitat evanghelia Samarineanului milostiv. O latură a creştinismului celui dintâi a fost tocmai acea­sta: grija şi îngrijirea de rănile trupeşti şi sufleteşti ale „fraţilor” (II Cor cap. 8 şi 9). Satele şi oraşele noastre sunt pline de cârciumi mari şi spaţioase, dar foarte rar afli atare spital sau atare casă (azil) pentru cei bă­trâni şi neputincioşi sau atare societate pentru împărţit milă şi ajutor nevoiaşilor.

Noi, ostaşii Domnului, să aducem suflete la Mântuitorul şi cu pilda samarineanului milostiv pusă m faptă.

«Lumina Satelor» nr. 46 / 10 nov. 1929, p. 3

~~  *  ~~

OMUL CEL CĂZUT…

Un om oarecare – spune Evanghelia – se pogora de la Ierusalim în Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, dezbrăcându-l pe el şi rănindu-l, s-au dus, lăsându-l abia viu.

„Şi după întâmplare, un preot oarecare s-a pogorât pe calea aceasta şi, văzându-l pe el, a trecut [pe] alăturea”…

Adică nu… n-a trecut [pe] ală­turea, ci s-a oprit o clipă, s-a uitat dispreţuitor la cel căzut, zicându-şi în sine (aşa ca să audă şi alţii): „Cine-i aici? Un căzut?… Un rănit?… Ce ne pasă nouă de el?… Dacă a căzut, căzut să fie!… Prăpă­dească-se!… Noi să trecem înainte… peste el…

Aşijderea şi mai mulţi leviţi au trecut alăturea, batjocorindu-l.

Şi omul cel căzut între tâl­hari, desigur, s-ar fi prăpădit cu zile dacă nu sosea un samarinean bun şi milostiv care, „văzându-l, i s-a făcut milă de el. Şi apropiindu-se, a legat rănile lui, l-a ridicat pe dobitocul lui şi, ducându-l la o casă de oaspeţi, a purtat grijă de el”. Samarineanul cel milostiv din Evanghelie este Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Iar omul cel căzut sun­tem noi, cei răniţi şi căzuţi în atâtea şi atâtea feluri. Viaţa ne izbeşte şi ne răneşte în atâtea şi atâtea feluri. Sunt clipe grele când păcatul te-a rănit, te-a dezbrăcat de hainele cele sufleteşti şi te-a lăsat „mai mort fiind”.

Ne-am prăpădi, desigur, în starea aceasta, dacă n-am avea pe Samarineanul cel Bun care Se apropie cu milă de noi, ne leagă rănile, toarnă „unt­delemnul şi vinul” sângelui Său peste ele şi poartă grijă de noi şi tămăduirea noastră…

Lumea şi oamenii, de regulă, „trec [pe] alăturea”, nepăsători pe lângă rănile şi suferinţele celor căzuţi. Dar Mântuitorul nos­tru cel Bun nu trece niciodată [pe] „alăturea”, ci Se apleacă cu milă şi dragoste spre noi şi ne ridică în braţele Lui.

«Isus Biruitorul» nr. 26 / 23 iunie 1935, p. 1

Alte tâlcuiri la Evanghelii ale Părintelui Iosif Trifa, – Sibiu : Oastea Domnului, 2016