Unul dintre marii teologi ai Bisericii noastre spune: „Întreaga viaţă a Bisericii este o continuă comemorare şi aducere-aminte. La sfârşitul fiecărei slujbe, ne referim la sfinţii a căror pomenire săvârşim. Însă dincolo de toate pomenirile, Biserica este aducere-aminte de Hristos” (Alexander Schmemann, Postul Mare, paşi spre Înviere, Ed. Sophia, Bucureşti, 213, p. 139). De aceea şi noi, astăzi, suntem datori să ne aducem aminte de înaintaşii noştri şi să-i pomenim atât în rugăciunile noastre, cât şi prin rugăciunile Bisericii, deoarece pentru cel care crede, toate sunt cu putinţă (cf. Marcu 9, 23), după cum ne spune şi fratele Traian: „Dumnezeu este nemărginit şi-n putere, şi-n înţelepciune, şi în bunătate, şi-n îndurare şi noi trebuie să credem în nemărginirea puterii lui Dumnezeu” (Traian Dorz, Strângeţi fărâmiturile [despre rugăciunea pentru cei adormiţi], Ed. O. D., vol. 5, Sibiu, 2013, p. 145). A nu crede că la Dumnezeu sunt toate cu putinţă „Îl limităm pe Dumnezeu numai la posibilităţile noastre. Adică Dumnezeu nu poate, pentru că eu nu cred; sau nu-L cred în stare să facă” (Ibidem). Deci rugăciunea noastră pentru cei adormiţi nu se deosebeşte de cea pentru cei vii, după cum spune Sf. Ioan Gură de Aur: „Deci precum pentru cei vii, care cu nimic nu se deosebesc de cei morţi, ne rugăm, tot aşa e cu putinţă ca şi pentru aceia să ne rugăm” (Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuirea Epistolei către Filipeni, Omilia a IV-a, Ed. Doxologia, Iaşi, 2019, p. 55).
Fratele Traian ne îndeamnă: „Este nevoie într-o familie ca fiii să-şi cunoască părinţii, urmaşii să-şi cunoască înaintaşii, şi un popor să-şi cunoască istoria sa. Fără cunoaşterea trecutului nu ne putem stabili prezentul, nici zidi viitorul. Fără părinţi, nu avem identitate. Şi, fără cinstirea înaintaşilor, nu merităm nici o cinstire de la urmaşi” (Traian Dorz, Fericiţii noştri înaintaşi, Ed.O. D., Sibiu – 2009, p. 441).
Sfântul Ap. Pavel ne porunceşte să ne aducem aminte de mai-marii noştri, deoarece ne-au făcut cunoscut cuvântul Domnului, şi tot ei ne-au făcut legătura cu lanţul de aur al credinţei noastre strămoşeşti. Prin ei, am putut cunoaşte această Lucrare minunată a Oastei Domnului, care a pornit prin Părintele Iosif Trifa, acum 100 de ani. Prin Oastea Domnului, am înţeles mai mult tainele sfintei noastre Biserici şi cum trebuie cu adevărat să ne trăim ortodoxia, deoarece Oastea Domnului nu face altceva decât să trăiască viaţa primilor creştini, după cum spune şi Părintele Iosif: „Oastea Domnului este un copil al Bisericii şi aşa vrem să rămânem”. De aceea le suntem recunoscători acestor binefăcători, care, în vremurile cele mai grele, au ţinut aprinsă flacăra credinţei, după cum îi numeşte unul dintre marii noştri înaintaşi, fratele Traian Dorz: „Aceşti însoţitori minunaţi şi luptători viteji ai Oastei Domnului, care au trăit şi au murit statornici şi vrednici în aceeaşi credinţă în care au pus legământul lor cu Dumnezeu, sunt vrednicii noştri înaintaşi şi pionerii acestei lupte duhovniceşti în ţara noastră. Ei au dus primele lupte şi au adus primele jertfe în această Lucrare sfântă. Ei au tras primele brazde în desţelenirea terenului în care cresc acum vlăstare atât de frumoase” (Ibidem, p. 12).
Timotei MISTREAN
