O, cum să pot departe de lupta Ta să stau
când numai ea-mi dă vieţii un rost înalt pe lume?
De fiecare dată când sabia-mi reiau,
vin valuri de lumină puternic să mă-ndrume.
Prea rar mi-aduc aminte cu frică să fi stat
în faţa vrăjmăşiei cumplit dezlănţuite,
ci-n liniştea răbdării, crezând, am aşteptat
să dobândesc cununa învingerii dorite.
N-am îmbrăcat vreodată a urii arme, nici
n-am folosit săgeata minciunii şi-a bârfirii;
oricât mi-au fost vrăjmaşii de răi, nedrepţi şi mici,
i-am înfruntat cu arma dreptăţii şi-a iubirii.
…Azi lupta-i tot aceeaşi, dar parcă mai în toi,
în rânduri primenite mai noi vin luptătorii.
Vrăjmaşii dau atacuri mai crâncene şi noi,
dar Marea Biruinţă măreţ şi-anunţă zorii.
În locul meu vin alţii, mai tineri şi mai tari,
ce-n braţ şi mai puternic ştiu sabia s-o poarte.
Eu merg cum pot în urmă, cu primii voluntari,
dar tot nu-mi lepăd spada şi scutul pân-la moarte.
Tot ce e lut în mine odată va pieri,
dar va rămâne veşnic armura mea-ncercată
şi Spada, şi Solia – care-au putut greşi,
dar n-au trădat pe Domnul şi fraţii niciodată.
Traian Dorz, din “Hristos – Învăţătorul nostru”
