O inimă încuiată

…Domnul i-a deschis inima

– Faptele Apostolilor 16,14 –

Privesc la chipul de mai jos. Ce este? O uşă? Da! De la o casă oarecare? Nu, ci de la o inimă! Dar, dacă mă uit mai de aproape, rămân cam întristat de chipul acestei „porţi“ încuiate.

Lacătul de la intrare spune întristător: Stăpânul nu este aici. El nu este „acasă“. Vrei să intri în casa aceasta?… Te-asigur că nu-ţi va plăcea înăuntrul ei!… În casa aceasta nu vei găsi decât păianjeni, gunoi şi necurăţenii. Căci aşa este orice casă, orice inimă de unde lipseşte Stăpânul ei cel adevărat.

Lacătul acesta arată apoi o istorie atât de tristă pentru casa la uşa căreia stă!

În primul rând, ne aduce aminte de cele ce s-au petrecut în noaptea Naşterii, când în­tr-un întreg oraş, pentru Fiul lui Dumnezeu nu s-a aflat loc de poposire. Pretutindeni a întâl­nit numai „lacăte“ şi porţi încuiate.

Apoi, „poarta“ aceasta zăvorâtă ne spune despre starea nenorocită a atâtor mii de oa­meni a căror inimă zace zăvorâtă sub puterea păcatului.

Iisus umblă şi astăzi şi bate la porţile în­cuiate, dar nimeni nu se îndură să deschidă. Atâţia şi atâţia oameni îngăduie păcatului, plăcerilor şi lumii să le treacă pragul „casei“, dar când e vorba de Domnul şi Evanghelia Lui, spun că nu e loc. Pentru El n-au decât lacăte şi zăvoare. O, ce lucru grozav este acesta!

Chipul de mai înainte arată starea cea mai nenorocită în care se poate găsi cineva. Căci ce poate fi mai grozav decât o inimă în­chisă pentru Dumnezeu şi pentru mântuire?

Iar starea aceasta nu vine deodată, ci pe încetul. Azi un păcat, mâine altul împietresc ini­ma, făcând-o nesimţitoare pentru chemările Dom­nului. Rugăciunea se răreşte; e din ce în ce mai scurtă şi mai rece. Cântările nu-ţi mai plac; la biserică şi la adunare te duci tot mai rar, până când părăseşti de tot căutarea mântuirii. De vezi un frate, îl ocoleşti, apoi nu te mai sinchiseşti de el, ca şi de un străin. Lacătul greu al păcatului şi nepăsării ţi-a închis cu totul inima, zăvorând-o atât de grozav, încât nici o rază de lumină nu mai poate pă­trunde înăuntru. Aceasta e ceea ce se cheamă o inimă căzută în împietrirea păcatului. O astfel de inimă este şi cea pe care o arată chipul de mai înainte.

Dragă cititorule! Eu nu ştiu în ce stare te afli tu, în ce stare este inima ta faţă de Dom­nul şi mântuire. Priveşte însă chipul acestei i­nimi de mai sus. Şi apoi uită-te şi la cea din pieptul tău. Nu cumva este vreo asemănare între ele? Poate că porţi şi tu acest lacăt ne­norocit la uşa inimii tale şi poate că începi a-l simţi, însă n-ai puterea să-l descui, să-l arunci, să scapi de el. Dar nu deznădăjdui, iubitul meu! Bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu te pot mântui şi pe tine, putând deschide şi descuia şi inima ta.

Cheia mântuirii este în mâna Domnului.

Trei chei – spunea un vestitor al Evangheliei – foloseşte Domnul Dumnezeu pentru des­cu­ierea inimii oamenilor şi trezirea lor din som­nul păcatelor şi al fărădelegilor.

Cheia cea dintâi este o cheie de argint: predicile, chemările şi rugăciunile ce se fac pentru cel păcătos şi întoarcerea lui.

Când cheia aceasta nu poate „descuia“ ini­ma, intră în slujbă cheia a doua, o cheie de fier: suferinţele şi încercările.

Când nici aceasta nu poate „descuia“, se a­pro­pie de inima omului a treia şi ultima, o cheie de aur: cheia darului şi harului Duhului Sfânt.

Cu această „cheie“ a deschis Domnul inima Lidiei din Faptele Apostolilor 16, 14. În trecere prin Filipi, Sfântul Apostol Pavel şi tovarăşii săi au ieşit afară din oraş pentru a căuta un loc de rugăciune. Lângă un râu se aflau mai multe femei, cărora le-au grăit din Cuvântul lui Dum­nezeu. Una dintre ele, Lidia, vânzătoare de purpură din cetatea Tiatira, era o femeie te­mătoare de Dumnezeu şi asculta. Domnul i-a deschis inima, ca să ia aminte la cele ce spune Pavel. A primit Evanghelia şi pe Domnul Iisus şi a luat calea mântuirii.

Un om păcătos l-a întrebat odată pe un vestit predicator:

– Ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc?

– Roagă-te şapte zile, plângând şi zicând: „Doamne, arată-mi inima!“. Iar după aceea, în alte şapte zile, te roagă zicând: „Doamne, deschi­de-mi inima!“.

Păcătosul a făcut aşa. Domnul i-a arătat ini­ma şi i-a deschis-o întocmai ca pe a Lidiei; a intrat în ea şi omul a pornit pe drumul mântuirii.

Aceasta e calea de mântuire pentru orice su­flet: să-i descuie Mântuitorului inima şi să-L pri­mească înăuntru. E lucrul ce ni-l cere Însuşi Domnul: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa [inima], voi intra la el şi voi cina cu el, şi el cu Mine“ (Apoc. 3, 20).

Dragă cititorule! Poate că de zece, douăzeci, treizeci, cincizeci de ani Domnul bate şi la uşa ta. Gândeşte-te, iubite, că poate bătaia pe care o auzi acum e ultima „ciocănitură“ la uşa inimii tale. Nu mai sta nepăsător! Şi nu dispera! Harul lui Dumnezeu poate deschide orice uşă. Cel Care a sfărâmat porţile iadului poate sfărâma orice zăvor şi lacăt ce ar închide calea Sa spre o inimă care-L cheamă.

Roagă-te şi tu cu căldură, ca păcătosul de mai sus, zicând: „O Doamne, deschide-mi inima; sfărâmă Tu zăvorul păcatului şi stăpâneşte în totul lăuntrul inimii mele; fă-Te Stăpâ­nul şi Conducătorul ei; eu să fiu rob, iar Tu, Domn; eu să fiu slugă, iar Tu, Stăpân“.

O, ce bucurie mare vei avea când zăvorul şi lacătul de la inima ta vor cădea jos, iar uşa se va deschide larg, ca să-L primească pe Dom­nul Slavei!

Aceasta ar fi cu adevărat cea mai mare binecuvântare şi bucurie. Nu te mai lipsi şi în anul acesta de acest dar. Împăratul cerului şi al pământului, Domnul Iisus Hristos, Se află la uşa inimii tale. Deschide-I şi primeşte-L!

O frate, ascultă glasul Domnului şi des­chide-I inima!

El ţie-ţi vorbeşte, te cheamă cu drag,

De mult întârzie pe-al inimii prag.

O, vino, deschide-I şi trage zăvorul

Să intre într-însa Mântuitorul.

Deschide-I cu drag azi inima ta,

De mult cu glas dulce la El te chema.

La uşa ta bate de mult şi mereu,

O, lasă-L să intre Iisus, Domnul tău,

Şi pacea, iubirea umplea-te-va

Când Domnul intra-va în inima ta.

Ioan Marini / Gânduri creştine (vol. 1)