„Istoria ne învaţă multe, cu condiţia să pricepem învăţăturile ei”, spunea Nicolae Iorga. Să pornim de la o istorie biblică, oprindu-ne atenţia la modul în care ruinele Ierusalimului s-au refăcut sub Zorobabel, Ezdra şi Neemia. Şi ce-au făcut fiecare din ei aflăm din Cartea lui Ezdra şi din cea a lui Neemia, iar pentru vremea de azi ordinea lucrurilor de atunci e cum nu se poate mai potrivită.
Primul lucru de care s-au apucat beneficiarii decretului de eliberare, emis de către Cirus (cca. 538 î.d.Hr.), regele perşilor, sub comanda lui Zorobabel, a fost rezidirea din ruine a templului, după modelul preluat de la cei mai bătrâni evrei, care apucaseră să-l vadă zidit de Solomon, mai înainte de a fi dărâmat la plecarea în robia babiloneană. După o perioadă mai grea, de staţionare a lucrărilor, Zorobabel le reia, o dată cu venirea la putere a lui Darius (521-486 î.d.Hr.) şi, mai cu seamă, datorită ajutorului moral susţinut de profeţii Agheu şi Zaharia, reuşind astfel să ridice Cel de-al Doilea Templu, sfinţindu-l cu mare bucurie şi-n acorduri de psalmi (vezi Ps. 145-148), cunoscuţi până astăzi ca aparţinând lui Agheu şi Zaharia.
După 70 de ani, sub un nou edict de repatriere, apare un alt val de iudei, în frunte cu Ezdra.
Acesta constată că Legea şi Templul sunt profanate de fărădelegile poporului, între care căsătoriile cu femei de alt neam constituiau o primă cauză a pustiirii locului sfânt. Repunerea Legii de către iudei în prim-plan a trezit însă un puternic curent ostil, în fruntea căruia s-au aşezat Sanbalat şi Tobie, lideri ai arabilor şi amoniţilor, supăraţi pe Ezdra. Dar ceea ce a făcut Neemia după aceea este de neapărată trebuinţă să aflăm. Fiind paharnic al regelui persan Artaxerxes (465-424 î.d.Hr.), auzise de la nişte călători veniţi din Iudeea de starea ticăloasă în care ajunsese iarăşi Ierusalimul. În plus, Ezdra nu reuşea să se mai impună în fruntea poporului şi să-l stăpânească, pentru a nu se întoarce la fărădelegile dinainte. În fruntea altor iudei dornici de a săruta pământul Canaanului, Neemia ajunse la Ierusalim şi constatarea îi fu nespus de dureroasă: incinta Templului fusese zidită, însă zidurile de apărare erau dărâmate. Din această cauză, răufăcătorii puteau pătrunde uşor, mai ales noaptea, pentru a profana Templul Domnului. Şi ce-a făcut Neemia, în această situaţie? A înconjurat în prima noapte cetatea şi a observat în ce stare jalnică se aflau porţile ei. Apoi, cu toată batjocura lui Tobie şi a lui Sanbalat, s-a apucat de refacerea zidului, împărţind lucrul pe grupe de muncitori şi dându-le sfatul să apere în acelaşi timp ceea ce zideau, cu o mână mânuind mistria, iar cu cealaltă sabia. Şi, în timp ce Neemia ridica zidul de apărare a curţii Templului Domnului, preotul Ezdra nu contenea a citi poporului Legea din amvonul templului, până când toată osteneala sa şi-a atins scopul. Atunci, ieşind preotul Ezdra împreună cu Neemia pe o poartă din zid, a împărţit poporul în două, în fruntea uneia aşezându-se Ezdra şi pornind în cântări de psalmi să înconjoare zidul dintr-o parte, iar Neemia, cu cealaltă jumătate, pe partea cealaltă. Şi înconjurând fiecare tot zidul, au intrat pe aceeaşi poartă înăuntru, în Templul Domnului, această procesiune însemnând sfinţirea şi consacrarea zidurilor ca element de apărare.
Ce învăţăminte tragem din toate acestea? Ceea ce ne-a lipsit şi încă ne lipseşte nouă, creştinilor, nu este Adevărul, pe care-L avem în noi încă de la Botez, căci Sf. Pavel ne lămureşte: „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” (Galateni 3, 1). Nu mai avem trăirea lui Hristos, uneori atât de străină neamului nostru de astăzi. Zidurile nu înseamnă, oare, viaţa de credinţă care certifică existenţa Adevărului înăuntrul inimii? Neemia nu s-a ocupat de Templu; acesta exista. Ci, a reconstruit zidurile din jurul templului, consacrând astfel viaţa cultică într-un spaţiu sacru şi neprihănit. Nu cumva simţim că azi Hristos este batjocorit, Biserica nu este cinstită şi Adevărul este călcat în picioare? Că viaţa trebuie schimbată, prin lupta împotriva tuturor păcatelor ce întinează fiinţa noastră spirituală, pentru ca apoi Mântuitorul să strălucească în noi în toată slava Crucii şi Învierii Sale?
Pentru ca Adevărul păstrat de Biserică să strălucească tot mai mult, să avem curajul lui Neemia de a construi ziduri împrejurul Bisericii, adică de a înconjura templul inimii cu faptele credinţei iubitoare de Dumnezeu. Desigur, vor rămâne unii dintre creştini robi pandemiei păcatului, mulţumiţi de belşugul vieţii şi de liniştea de dincolo de canoanele Bisericii. Însă, în mod cert, Hristos va marca istoria pe mai departe cu „rămăşiţa” ce se va întoarce la viaţa liturgică dinlăuntrul unei Biserici fortificate, împotriva tuturor atacurilor Sanbalaţilor vremurilor de pe urmă.
Preot Petru RONCEA
