Două evenimente cel puţin, din Noul Testament, ne atrag atenţia asupra unui adevăr îngrijorător: anume că dacă noi doar gândim să-L ucidem pe Hristos şi gândul nostru nu poate deveni faptă, urmaşii vor duce la îndeplinire dorinţa noastră, dacă ne vor urma ideologia.
Iată-l pe Irod cel Mare. Pe când cerul şi pământul cântau împreună de bucuria vederii lui Dumnezeu întrupat, regele Ierusalimului ucide toţi pruncii din Betleem şi din jur, crezând că între ei Se va afla neîndoielnic şi noul rege vestit de magi ca fiind de curând născut.
A vrut să-L ucidă pe Hristos, dar n-a reuşit. Între pruncii vizaţi era şi pruncul Elisabetei. Dar nici pe el sabia lui Irod nu l-a ajuns.
N-a trecut mult şi a murit tiranul. Însă n-a luat cu el în mormânt şi gândurile sale. Ele au fost moştenirea lăsată fiilor săi pentru a le duce la îndeplinire. Şi, într-adevăr, unul din fiii lui Irod cel Mare, Irod Antipa, săvârşeşte crima rămasă în istorie prin tăierea capului celui mai mare bărbat născut din femeie, Sfântul Ioan Botezătorul. Ceea ce a dorit să facă tatăl şi n-a reuşit, a împlinit fiul său. Şi nu numai pe Ioan l-a ucis, dar şi-a dat consimţământul să fie dat la moarte şi Iisus Hristos. Şi ştim asta din referatul biblic al Patimilor Domnului.
Să ne gândim foarte serios că dacă avem un gând rău asupra cuiva şi nu ajungem să-l înfăptuim, urmaşii noştri, de ne vor urma, îl vor împlini. Dacă nu ne pocăim de păcatele şi de pornirile noastre ucigătoare de Hristos cât timp trăim în viaţa aceasta, urmaşii educaţi de noi vor aluneca mai în adâncul pieirii lor, săvârşind ceea ce noi
poate abia am îndrăznit să gândim.
Câte gânduri rele n-avem noi unii împotriva altora, că suntem oameni slăbiţi din cauza păcatelor şi lipsiţi de puterea de a le înfrunta! Câte îndoieli nu ne macină împotriva învăţăturii Bisericii, câte reţineri întreţinute de raţiunea noastră faţă de modul în care Hristos ne-a voit să mergem pe calea mântuirii şi cu care nu suntem întru totul de acord, da, atâtea gânduri rele ne tulbură uneori întreaga viaţă şi murim fără a avea bucuria împlinirii lor.
Să facem o retrospectivă asupra prezentului. Oare nu auzim plângându-se cei mai în vârstă că cei care vin după ei sunt mai necredincioşi, că lumea merge din rău în mai rău? E o constatare pe care o facem mai ales faţă de tineri şi poate că e dreaptă. Dar nu cumva ei fac lucruri rele pentru că noi, părinţii lor, am avut gânduri rele? Şi ei duc mai departe aceste gânduri, împlinindu-le? Dacă noi n-am putut să desfrânăm, ei desfrânează. N-am îndrăznit noi a fura, deşi ne-a chinuit gândul, ei fură. Noi n-am putut să înjurăm, ei înjură. Dar în gândul nostru le-am dorit pe atâtea din acestea să le facem. Unii vor zice că nici n-am gândit măcar la vreuna din cele enumerate, dar a avut diavolul pentru fiecare ispite de-ajuns să ne chinuie. Ca părinţi, n-am putut să ne avortăm copiii că ne-a fost ruşine sau frică, dar poate ne-a tulburat inima această dorinţă neîmplinită. Iată că astăzi atâţia copii de-ai noştri reuşesc să ducă în prăpastia pieirii neamului o generaţie prin păcatele pe care le fac. Ne plângem că sunt mai răi decât noi, dar noi i-am făcut aşa. E urmarea firească a păcatelor noastre, până când cineva se trezeşte şi pune hotar fărădelegii începând o viaţă nouă.
Noi suntem aceia cărora ni se face această chemare la naşterea din nou. Cât încă suntem în viaţă avem şansa mântuirii noastre şi a salvării generaţiilor care vin după noi. Pocăindu-ne şi schimbându-ne viaţa, se va schimba ceva şi la copiii noştri. Oprindu-ne de la orice gând păcătos, ei nu vor mai avea ce să transpună în faptă ca moştenire genetică.
Dar gând păcătos nu-i doar cel cu privire la trup şi la cele trecătoare. O învăţătură rea, o repulsie cât de mică faţă de Biserică afişată mai ales în cuvânt, chiar dacă în mod formal le împlinim pe toate, toate acestea vor căpăta contur tot mai clar în generaţiile viitoare, dacă aceste rele încredinţări ne vor chinui şi înşela până la mormânt. Şi dacă generaţiile ce vin nu vor căuta lumina care să le călăuzească spre tot Adevărul ca să nu ajungă ele însele ucigătoare de Hristos.
Preot Petru RONCEA
articol publicat în săptămânalul duhovnicesc al Oastei Domnului
Anul XXV, nr. 41 (965) 6-12 OCTOMBRIE 2014
