O, nu mã rog sã Te primesc
decât cum Te primeşte glia
când fericiţii muguri cresc
despãgubindu-ţi dãrnicia.
Nici nu doresc deşertãciuni
mai mult de-o hainã şi de-o pâine
cãci îndulcite-n rugãciuni
mã-ndestuleazã şi-mi rãmâne.
Nu-ţi cer minuni sã pot sã cred
cred prin Luminã şi Iubire
cu simţãminte ce-mi purced
din ascultare şi trãire.
Nici altã jertfã mai de preţ
n-aş mai dori sã-ţi dau vreodatã
decât a propriei vieţi
cu drag în slujba Ta-ngropatã.
Atunci cu lanţul firii rupt
mai liber m-aş nãlţa spre Tine
c-un veşnic cântec ne-ntrerupt
spre şi mai sus, spre şi mai bine.
Şi-ntre ce-aş fi şi-ntre ce sunt
n-ar mai fi nici o despãrţire
ca între cer şi-ntre pãmânt
când sufletu-i nemãrginire.
de Traian Dorz
