1. Dar cum voi putea eu spune vreodată, oare, ceea ce s-a petrecut apoi?
2. Cum să pot arăta vreodată – în cuvintele mele, în rugăciunile şi în lacrimile mele, în cântările şi în toate recunoştinţele mele – ceea ce mi-ai făcut Tu?
3. Când a trecut vremea nenorocirii mele, a trecut şi nenorocirea.
4. Când a venit vremea cântării mele, a venit şi cântarea mea.
5. Când a venit vremea iubirii mele, Soarele ei n-a mai răsărit încet, ci mi S-a ivit dintr-o dată în toată strălucirea amiezii Sale.
6. Dar, de prea mult umblat prin întuneric
sau de prea multe lacrimi
ochii mei slăbiseră şi vederea mea nu mai putea birui prea marea lumină ce mă inundase.
7. Eram parcă tot în închisoarea mea întunecată şi abia Te mai puteam vedea printre lacrimi – ca printre nişte zăbrele de aur – undeva departe, plutind în lumină, gata să Te pierd iarăşi.
8. Inima mi se topise. Picioarele şi mâinile îmi tremurau, fiinţa mea întreagă îmi părea că arde.
9. Nu ştiam dacă mor sau dacă învii.
Stăteam înmărmurit, nu ştiu dacă de nebun sau de uimit: erai lângă mine oare sau îmi erai nespus de departe?
10. Mi-ai grăit, dar eu nu mai ştiam ce.
11. Mi-ai privit în ochi, în inimă, în tot străfundul fiinţei mele.
12. Şi totul mi-a fost gol şi descoperit în faţa acestor priviri, în care şi eu am pătruns totul.
13. Mi-ai fost şi aici, dar parcă îmi erai şi dincolo de toate depărtările mele.
Totuşi Te-am simţit întreg că îmi eşti Tu!
14. De undeva, din cerul unde Te vedeam, un fulger mi-a despicat tot întunericul meu, de sus până jos, prăbuşindu-l.
15. Şi, din muntele Tău, s-a făcut dintr-o dată o punte de lumină dulce peste toată prăpastia dintre noi, până la ţărmul dragostei mele înviate.
16. A fost nespus mai mult decât aş fi putut bănui vreodată, chiar în nebunia speranţelor mele.
17. O, niciodată n-aş fi putut spera să-mi fii atât de bun!
18. Iubirea mea făcuse astfel cel mai uriaş dintre salturile ei, spre a cunoaşte mărimea iubirii Tale.
19. Dar, de la marginea îndepărtată a hotarului până unde ajunsese, când am privit înainte – încercând să desluşesc întinderea viitoare a dragostei Tale – n-am putut vedea decât o înălţime albă, pierdută într-o strălucire de care nu-mi puteam apropia ochii
20. şi al cărei hotar nu l-am mai putut bănui.
21. Slavă şi adoraţie eternă Ţie, nebănuită dragoste a lui Dumnezeu!
22. Singura care m-ai putut înţelege, ierta şi săruta iarăşi. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Iisuse!…
Traian Dorz, din „Prietenul tinereții mele”, Editura Oastea Domnului, Sibiu
