a fratelui Traian Dorz, trimisă unor fraţi care l-au colindat
Slăvit să fie Domnul!
Preaiubiţii mei fraţi şi surori!
Bucuria cerească din Noaptea Naşterii Mântuitorului nostru preaiubit, mă rog Domnului şi Dumnezeului nostru să v-o dăruiască şi să v-o păstreze pe totdeauna în inimile şi în familiile fiecăruia şi ale tuturor!
Vă scriu cu ochii scăldaţi în lacrimi şi cu inima încă plină de marea şi sfânta bucurie neaşteptată pe care mi-aţi făcut-o prin osteneala dragostei arătate în seara de Ajun. Bucuria a fost atât de mare pentru că era atât de neaşteptată pentru mine. De aceea vă mulţumesc nespus de mult, în Numele dulcelui nostru Mântuitor Iisus Hristos, Care singurul a putut aduce, la prima Sărbătoare a Naşterii Lui şi la fiecare sărbătoare a Naşterii Sale de atunci şi până astăzi, pacea şi înfrăţirea adevărată şi dulce şi în noi, şi între noi.
Aceasta a fost şi o confirmare a adevărului pe care l-am scris şi l-am mărturisit toată viaţa, pentru care am muncit, am luptat şi am suferit, după cum am zis cândva:
Zburaţi, cântări,
în depărtări,
spre-a lumii-ntregi popoare,
înflăcăraţi
pe mii de fraţi
spre-o unică lucrare!
Apropiaţi pentru Hristos
spre-o unică-nfrăţire,
căci tot ce-i veşnic şi frumos
stă-n pace şi-n iubire.
Noi, toţi oamenii, ne-am născut ca să trăim şi să ne bucurăm. Numai Mântuitorul nostru Iisus Hristos, El, Cel scump, El S-a născut ca să sufere şi să moară. El, grăuntele de grâu care a murit pentru ca noi să avem viaţă, după cum este scris: „Dacă grăuntele nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă”. O, dacă Domnul nostru Preaiubit n-ar fi primit să vină şi să moară pentru noi, El ar fi rămas în cer. Ar fi rămas în slavă. Dar ar fi rămas singur. Ar fi rămas fără noi. Iar noi am fi rămas pentru totdeauna fără El. În întuneric, în robie, în moarte şi în osânda veşnică în care eram – după cum este scris: „Aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume” (Ef 2, 12).
Acum da, noi trăim; dar trăim numai pentru că El a primit să vină, să moară în locul nostru.
Noi ne bucurăm; dar ne bucurăm numai pentru că El a primit să sufere în locul nostru.
Noi suntem fericiţi; dar numai pentru că El a luat asupra Lui toată nefericirea păcatelor noastre.
Noi suntem îmbrăcaţi în hainele albe ale mântuirii, dar numai pentru că El a primit să stea gol în iesle şi gol pe Cruce, pentru ca nouă să nu ni se mai vadă niciodată goliciunea păcatelor noastre.
Noi suntem puşi într-o stare de cinste; dar numai pentru că El a primit să fie pus într-o stare de ocară şi de ruşine pentru noi.
O, dacă Dulcele Iisus n-ar fi primit toate acestea, El, asupra Lui, din dragoste pentru noi, oare unde am fi noi acum? Am fi în iadul şi-n osânda veşnică, pe vecii vecilor fără nici o nădejde.
De aceea se cuvine să nu putem uita niciodată şi nici unul dintre noi cât de mult suntem datori faţă de Tatăl Ceresc, Care ne-a iubit atât de mult, încât pe singurul Său Fiu L-a dat pentru lumea aceasta, ca oricine va crede în El, primind Jertfa Lui, să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică (In 3, 16).
Şi de aceea se cuvine să nu putem uita niciodată şi nici unul dintre noi cât de mult a suferit dulcele nostru Mântuitor Iisus pentru răscumpărarea noastră, a fiecăruia şi a tuturor, aşa cum spune Sfântul Pavel când zice: „Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos” (II Tes 3, 5).
În noaptea de Crăciun, citind şi ascultând Sfântul Cuvânt al Evangheliei, multe gânduri ne copleşesc inima noastră. Sărbătoarea Naşterii Domnului este mai întâi o sărbătoare a bucuriei pentru toate popoarele pământului. Pentru că ea începe cu Vestea Bună a venirii Mântuitorului, adusă de marele înger Gavril celei mai nevinovate fiinţe de pe pământ, Sfânta Fecioară Maria, pe care Domnul Dumnezeu a ales-o ca pe vasul sfinţit şi folositor Stăpânului, precum scrie la II Timotei 2, 21; singura care a fost găsită în stare să fie folosită pentru această mare şi dumnezeiască lucrare de mântuire a întregii lumi.
Apoi sărbătoarea Naşterii Domnului este o sărbătoare a bucuriei pentru mulţimea îngerilor nevinovaţi, care cântau „Osana!” în noaptea asta, strigând tuturor oamenilor: „Bucuraţi-vă, că vi S-a născut Mântuitorul!”. Asta era bucuria şi este bucuria celor curaţi cu inima, care cântă laude pentru Domnul.
Apoi este o sărbătoare a bucuriei pentru toţi păstorii care stăteau şi stau de strajă, păzindu-şi turmele lor. Asta era şi este bucuria acelora care veghează şi se roagă aşteptând pe Domnul şi veghind asupra celor iubiţi ai lor.
Apoi este o sărbătoare a bucuriei pentru magii care au lăsat totul şi au plecat pe urmele lui Iisus. Asta este bucuria celor care ostenesc şi aleargă pentru Domnul.
Apoi a fost o sărbătoare a bucuriei pentru toţi cei ce primiseră pe Maica Domnului ca să-L nască pe Mântuitorul la ei, văzând toate minunile care se petreceau în noaptea aceea. Asta este bucuria tuturor acelora care L-au primit pe Domnul Iisus în casele şi în inimile lor.
Numai pentru Tatăl ceresc, naşterea Fiului Său era un prilej de durere. Pentru că El ştia unde Şi-a trimis pe Fiul Său Preaiubit. Şi ştia ce va trebui El să sufere pentru lumea cea pierdută după care venea El s-o mântuiască. Îngeraşii cei nevinovaţi cântau că venirea Domnului va fi o mare bucurie pentru tot norodul. Dar Tatăl ştia cât de mult se va tulbura Irod şi tot Ierusalimul împreună cu el când vor auzi de la magi că S-a născut Fiul Sfânt. Şi că, în loc să I se închine, ei vor căuta Pruncul ca să-L omoare. De aceea, în sărbătoarea bucuriei tuturor, inima Tatălui suferea.
Apoi Fiul lui Dumnezeu, Copilul Sfânt care Se năştea ca să aducă tuturor sărbătoarea bucuriei, El Însuşi, în această sărbătoare, tremura pe paiele reci, în ieslea şi-n mirosul greu al unui grajd murdar ca orice grajd de animale, înfăşat doar într-un scutecel subţire. Încălzit fiind numai de sânul iubitor şi dulce al unei tinere Mame şi Fecioare care, ea însăşi fiind săracă, trebuie să fi fost foarte subţire îmbrăcată. Aceasta se vede şi din faptul că n-a avut nici bani mulţi, ca să poată plăti un adăpost într-o casă, nici o înfăţişare mândră, pentru ca oamenii să fie gata, văzând-o, să-i deschidă casele cu grabă şi cu respect, cum fac oamenii, de obicei, atunci când vin cei bogaţi.
Pentru Maica Sfântă, Sărbătoarea Naşterii era o noapte în care suferea nu numai durerile naşterii, ci şi durerea umilinţei de a naşte într-un grajd; durerea suferinţei pentru Copilaşul ei, Care Se năştea în această umilinţă. Ea, care ştia ce Fiu este Acela pe care Îl naşte ea… Apoi durerea presimţirilor grele care apasă totdeauna pe inima unei mame; a unei mame sfinte, al cărei Fiu va trebui să fie adus jertfă, după cum i-a spus îngerul Gavril şi după cum îi va spune curând bătrânul Simeon, când îi va zice: „Inima ta va fi străpunsă de o sabie, pentru ca să se descoperi gândurile multora” (Lc 2, 35).
va urma
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 3
1 Comment