În 1959, printre cei arestaţi cu lotul fraţilor din Hunedoara şi Alba, era şi el. ( fr. Mândroni Valer din Ciula Mare, judeţul Hunedoara )
A fost condamnat astfel, împreună cu ceilalţi fraţi, la mulţi ani de închisoare pentru activitatea lui religioasă.
Ajuns la Gherla, după câteva luni, în urma condiţiilor grele, s-a îmbolnăvit şi el grav… A dat în dizenterie, a slăbit de tot, până ce nu s-a mai putut scula din pat.
Din cauza bolii sale, s-au ridicat apoi împotriva lui şi unii dintre cei închişi împreună cu el, provocându-i mereu chinuri şi mustrări din ce în ce tot mai grele. Cei doi fraţi care erau lângă el îl ajutau cum puteau, dar starea lui se înrăutăţea din ceas în ceas.
Au bătut la uşă, să-l scoată la infirmerie sau măcar să-i dea ceva medica-mente, dar nimic.
Cei din cameră îi îngreuiau tot mai mult starea prin mustrările şi ameninţările pline de răutate şi de neînţelegere.
Astfel, nu după multe zile, fratele Valer a închis ochii pentru totdeauna acolo în celula 14, în braţele fraţilor Avram şi Ghiţă…
În ultimele sale ceasuri spunea fraţilor cum Îl vede pe Domnul cel îmbrăcat în alb, aşa cum Îl văzuse în nopţile chemării lui… Şi corul de îngeri care cântau acum pentru bucuria întâmpinării lui, care pleca spre ei…
Aşa a sfârşit, ca un martir, acest frate iubit care, din clipa chemării sale, s a predat Domnului cu toată puterea sa, apoi L-a slujit pe Domnul cu o dragoste şi o statornicie pline de îndrăzneală până la moarte.
Slăvit să fie Domnul pentru orice suflet care trece în veşnicie biruitor şi vrednic!
În amintirea lui şi a celorlalţi fraţi ai noştri care şi-au sfârşit viaţa în acei ani şi prin acele locuri, pecetluind cu sângele şi cu moartea lor sfântă slujba şi îndrăzneala lor pentru Domnul, să ne plecăm genunchii, rugându-ne Lui pentru fericirea lor veşnică, acolo la Scumpul nostru Mântuitor Iisus. Şi să ne rugăm pentru curăţia şi biruinţa Lucrării Oastei, la temelia căreia, pe lângă suferinţele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus, sunt îngropate şi suferinţele acestor martiri aleşi şi scumpi înaintea Lui şi a noastră, care au rămas stator¬nici în învăţătură şi mari în credinţă până la moarte, aşa cum au primit de la început, prin cuvântul şi pilda Părintelui Iosif.
Iar noi – şi toţi cei care vor mai urma în această Lucrare sfântă – să luăm pildă de la ei! Să privim la sfârşitul felului lor de vieţuire şi să-i urmăm statornici în învăţătura şi în credinţa lor şi a noastră de la început.
Îndărătul acestei uşi închise parcă de o veşnicie, stăteam acum ca într-un iad. Din cauza prea marilor chinuri, a foametei şi a apăsării, tot trupul ne era stors de orice vlagă. Eram cu toţii ca nişte oameni pe jumătate morţi. Slăbisem din nou, până la marginea de jos a puterii.
Din cauza durerilor sufleteşti însă, sufeream şi mai mult. Simţeam ca şi cum mi s-ar desface fâşie cu fâşie toată carnea putrezită de pe oase. Toată fiinţă îmi era ca între nişte lespezi de gheaţă sau de foc.
Tăceam cu toţii aproape tot timpul ca nişte morţi sau ca nişte îngheţaţi care, deşi aveau atât de multe să-şi spună unii altora, nu-şi mai spuneau nimic. Starea ne era aşa de grea, încât fiecare nu mai doream nimic altceva decât să fim scoşi de aici şi duşi oriunde. Numai să nu mai fim aici şi aşa.
Şi uşa asta cumplită, care stă mereu neclintită, închisă pe dinafară peste noi aici, ca un zid până la cer, prin care nu mai pătrunde de nicăieri nimic la noi de o veşnicie… Şi de la noi nicăieri…
Suntem aici închişi parcă în uitarea veşnică…
Lângă uşa aceasta închisă, gândindu-mă la o mie de bucurii şi la o singură durere, am compus primele versuri din poezia:
UŞA…
Voi, care vă puteţi deschide a voastră uşă
când doriţi,
voi, ce puteţi ieşi din casă, voi ce intraţi,
după plăcere,
voi ce puteţi privi în voie la soarele plăcut al zilei,
la stelele şi luna nopţii,
la câmpul înflorit şi verde,
la ploaia primăverii caldă,
la fulgii legănaţi ai iernii,
voi nu ştiţi ce înseamnă-o uşă
pe care n-o puteţi deschide
şi care n-o puteţi închide
nici la nevoie,
nici la voie,
o uşă unde n-ai tu cheia,
dar care-i totuşi uşa ta!…
Voi, care nu ştiţi,
care n-aveţi de unde şti ce-amar se plânge
şi-ngrozitor se poate arde
şi suferi de viu în groapă,
dincolo, dup-o uşă-nchisă,
mai îngropat decât toţi morţii…
Voi, care n-aţi stat treji în flăcări de aşteptare
nopţi şi zile
şi luni şi ani
cu răsuflarea oprită
şi auz atent,
cu inima zdrobită-n zbucium de teamă
şi de bănuială
şi chinuiţi de deznădejde şi de nădejde totodată,
napoia unei uşi închise pe dinafară,
de un veac…
Voi, care nu ştiţi în ce-adâncuri întunecate
şi-n ce iaduri
se prăbuşeşte şi ridică,
trăieşte ne-ncetat
şi moare
de mii de ori pe zi un suflet zdrobit
bucată cu bucată,
clipită de clipită-ntruna
de mii de ori
gustând otravă,
stând singur dup-o uşă închisă
ca dup-o piatră de mormânt…
Voi, care vă puteţi întinde din casă,
mâinile amândouă,
să vi le răcoriţi în stropii călduţi ai ploilor de mai,
voi, care vă culcaţi pe iarbă sub merii
sau cireşii voştri,
sau vă puteţi purta pe braţe, zâmbind, copiii
şi soţia,
sau iarna v-alungaţi prin neauă,
cu faţa roşie şi plină,
sau toamna vă puteţi întinde
în grădiniţa voastră mâna
spre-o prună roşie-ntre frunze
sub care încă-s stropi de rouă,
sau, orişicând vă este sete, puteţi bea apă,
după voie,
din cana voastră sau din unda unui izvor însingurat
şi-apoi să vă-odihniţi la umbră,
să mirosiţi o floare albă,
să vă uitaţi la peştişorii ce-noată jucăuşi în râu,
să vă scăldaţi voioşi în apă,
în soare sau în praful cald…
Voi, care vă puteţi în pace ruga în odăiţa voastră,
cu tatăl sau cu mama voastră,
cu fiii voştri, cu soţia
sau singuri,
sau în Casa Sfântă
şi nimeni nu vă râde-n faţă,
nici nu vă bate pentru asta,
nici nu vă-njură mânios,
nici nu sunteţi siliţi s-o faceţi în pat,
cu pătura pe faţă,
ci liniştiţi,
cu tot respectul
şi bucuria-acelei clipe…
Voi, care după uşa voastră staţi liniştiţi,
netremurând –
de câte ori s-aude-un zgomot,
de câte ori simţiţi un pas –
că veţi fi scoşi, nu ştiţi de cine,
că veţi fi duşi şi nu ştiţi unde,
că veţi fi chinuiţi de-oricare
şi nu ştiţi pentru ce,
oricând…
Voi, care vă puteţi în voie culca în aşternutul vostru
şi făr-să vi se-nsemne locul
ce nu-i permis să-l depăşiţi,
voi, ce puteţi mânca o pară sau pâine,
pâine câtă vreţi,
sau care, când simţiţi nevoia de a rămâne
cei mai singuri,
puteţi ieşi, de vreţi, din casă
sau din mulţime,
neopriţi…
O, voi nu ştiţi,
nu ştiţi ce har e,
ce fericire negrăită-i,
ce lucru necrezut de mare-i
o uşă ce-o deschizi când vrei!…
O, voi, ce nu ştiţi,
nu ştiţi încă,
nici vreţi să ştiţi,
nici nu căutaţi
să ştiţi ce va urma clipitei
când Dumnezeu o să vă spună:
„Plecaţi, voi, blestemaţi, în focul de veci
în care n-aţi crezut“…
Voi, care nu gândiţi nici astăzi
şi nici nu vreţi să ţineţi seama
ce iad spăimântător şi veşnic e despărţirea de Hristos,
ce noapte veşnică-i aceea neluminată de-o nădejde,
de nici o singură nădejde,
pe vecii vecilor închişi…
Voi, care nu vă daţi azi seama ce-ngrozitor
este păcatul,
fiindcă fără nici o teamă trăiţi în el
şi el în voi,
nici cât de veşnice sunt: noaptea şi chinurile remuşcării,
şi usturimea conştiinţei de-a pururi nemaiadormite,
şi ispăşirea nesfârşită a săvârşitului păcat
al neascultării de Cuvântul lui Dumnezeu ce-l cunoşteaţi…
voi nu ştiţi ce respingeţi astăzi,
când nu vă pasă de Hristos,
când n-ascultaţi chemarea sfântă
a Crucii Răscumpărătoare
şi când respingeţi harul care e Uşa Veşnicei Lumini!
…Dar când veţi fi ajunşi, odată,
napoia unei uşi închise,
a unei uşi pe veci închise,
pe veci închise după voi,
când veţi fi despărţiţi de-apururi
de orişice fiinţă scumpă,
când singuri,
singuri pe vecie
vă veţi trezi închişi, închişi
în deznădejde,
în uitare,
în veşnica-ngrozire,
singuri,
şi vă veţi da cu spaimă seama că-n veci
şi-n veci aşa va fi,
că nici măcar nu-i altă moarte
s-aveţi măcar în ea nădejde,
atunci,
abia atunci,
acolo, cu-adevărat vă veţi trezi,
gândindu-vă ce har, odată, era o uşă larg deschisă,
o uşă larg deschisă vouă spre mântuire
prin Hristos…
Că-o viaţă-ntreagă-a stat deschisă,
deschisă şi îmbietoare,
dar voi, batjocorind iubirea,
dispreţuind înştiinţarea
şi lepădând iertarea care prin Cruce v-a răscumpărat,
n-aţi vrut să credeţi nici în moarte,
nici în osânda necredinţei,
nici în Gheena unde focul
şi viermele
vor roade veşnic
– şi astfel v-aţi închis voi singuri,
cu mâna voastră
uşa vieţii
şi aţi ajuns pe drept în locul unde vă chinuiţi acum…
pe veci de veci,
pe veci de veci,
pe veci de veci,
pe veci de veci.
Abia atunci veţi şti ce-nseamnă
o uşă
care vi s-a-nchis,
o uşă ce v-a fost deschisă atâţia ani,
atâta vreme,
dar care-acum vă va fi-nchisă, pe veci de veci,
pe veci de veci…
– O, tu cel pentru care uşa mai este încă azi deschisă,
nici la chemarea cea din urmă,
ce-i poate asta,
nu răspunzi?
Eram însă de mult încredinţat că, atunci când se va sfârşi ceea ce Domnul avusese de făcut cu noi sau pentru noi, totul se va schimba într-o clipă. Aşa cum se mai întâmplase şi până aici de atâtea ori. Numărate erau şi zilele care va trebui suferite şi aici. Când rostul pentru care eram adus în celula asta se va fi împlinit, se va deschide şi uşa asta, cum s-au deschis şi altele.
Acest rost – acum eram încredinţat că se împlinise. Nu mai aveam de ce să stau aici.
Atunci se deschise şi uşa asta.
Slăvit să fie Domnul!
Traian Dorz, din ”Istoria unei Jertfe”, vol III
