Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home O VIAȚÃ ȘI O OPERÃ CARE OBLIGÃ. Traian Dorz (1914-1989) şi recursul la memorie

O VIAȚÃ ȘI O OPERÃ CARE OBLIGÃ. Traian Dorz (1914-1989) şi recursul la memorie

O VIAȚÃ ȘI O OPERÃ CARE OBLIGÃ. Traian Dorz (1914-1989) şi recursul la memorie

Istoria înseamnă memorie. Memoria înseamnă conştientizare. Iar conştientizarea ar trebui întotdeauna să fie urmată de acţiune!

Opera fratelui Traian Dorz străbate timpul şi spaţiul având darul excepţional de a-i încuraja pe toţi, indiferent de locul unde au ajuns pe calea duhovnicească, să meargă mai departe în lupta împotriva patimilor şi în pregătirea lor pentru unirea cu Dulcele Mire Hristos. Învăţătura sa insuflată de Dumnezeu este potrivită pentru toţi cei care caută cu sinceritate Împărăţia Cerurilor. Ea examinează etapele fundamentale ale vieţii duhovniceşti: cum se curăţă inima, cum trebuie valorificată suferinţa, cum se naşte râvna duhovnicească şi unirea de taină cu Hristos Domnul. Mai mult, toate cărţile şi scrierile sale vorbesc despre cum să-ţi trăieşti viaţa creştineşte; cum să nu cazi în deznădejde în mijlocul mlaştinii ispitelor, necazurilor, slăbiciunilor şi sub povara deprinderilor păcătoase; cum să-ţi doreşti mântuirea şi să începi lucrarea desăvârşirii morale; cum să duci, pas cu pas, lupta pe calea lui Hristos şi să pătrunzi din ce în ce mai mult în adăpostul mântuitor al Bisericii.

Dincolo de întreaga înţelepciune duhovnicească pe care o aflăm în cărţile sale, stă chipul său curat şi inima sa gata oricând de orice jertfă. Fiecare cuvânt al fratelui Traian produce o impresie foarte puternică, un adevărat şoc filocalic, care are puterea să intre în codul sufletesc al omului, unde poate să aducă o însănătoşire. Şi aceasta, fiindcă poartă în el amprenta propriei sale vieţi ascunsă în Dumnezeu. Fiind un om foarte smerit şi simplu (este vorba despre acea simplitate despre care Sf. Serafim de Sarov spune că atrage o mulţime de îngeri), el a trăit toată viaţa cu convingerea că adevărurile creştine, chiar şi cele mai adânci, pot fi explicate şi oamenilor celor mai simpli. Versul şi fraza sa demonstrează cu prisos acest fapt. Pentru a face înţelese unele adevăruri creştinilor, a căror mântuire o dorea sincer, s-a folosit de un limbaj simplu, dar care este străbătut de înţelesuri teologice adânci. Însă dobândirea acestor înţelesuri, aşa cum bine ştia, presupune o inimă smerită. Trebuie să fii smerit şi neprefăcut pentru a înţelege opera dorziană. De altfel, acestea sunt şi cheile care deschid Împărăţia Cerurilor.

Lucrările sale reflectă o lumină curată, care încă se revarsă peste o lume cuprinsă din ce în ce mai mult de întunericul generat de slăbirea credinţei şi cufundarea în patimi.

Fratele Traian este, prin excelenţă, un săvârşitor al „Liturghiei Cuvântului”, pe Care explicându-L, în versuri şi proză, ni-L relevă ca fiind „Cuvânt al Vieţii” (Ioan 6, 68), de la hotărâre şi căinţă la păşirea pe Cale, de la convertire la comuniune cu Tatăl, prin Hristos, în Duhul Sfânt: „Ca o fântână dulce şi totdeauna plină, / e-al Tău Cuvânt, Iisuse, la toţi cei ce-nsetăm / cu setea cea mai sfântă, adâncă şi divină, / – aşa ne fă, Iisuse, mereu să-L cercetăm”.

Firea şi construcţia sa sufletească s-au acomodat cu dificultate în mijlocul lumii şi în faţa diverselor solicitări, pe care omul trebuie să le gestioneze prin inevitabile compromisuri. Bunătatea fără margini a inimii sale, blândeţea sa, încrederea totală în oameni şi acceptarea lor – toate arată că nu era potrivit să trăiască în mijlocul unei lumi dominată de certuri ireconciliabile şi deşarte, de intrigi de tot felul. Cu toate acestea, nu a părăsit niciodată linia frontului duhovnicesc unde îl aşezase Dumnezeu, prin Părintele Iosif. Încrederea i-a fost de multe ori înşelată, dar, în compensaţie, Duhul Sfânt i-a transformat inima într-o mare în care s-au putut revărsa toate lacrimile Oastei Domnului. Şi ştim că nu au fost puţine… De aici, şi comoara duhovnicească a scrierilor sale născută din ele. Prin toate, şi-a dorit să se dăruiască pe sine, cu toate gândurile, numai lui Dumnezeu. Pentru el scrisul a însemnat o totală împărtăşire de Dumnezeu, care i-a fost atât de dragă. Toate locurile pe unde a trecut (inclusiv mediul concentraţionar) le-a sfinţit cu munca sa, cu credinţa sa, toate având ca izvor central iubirea de Dumnezeu şi cea de fraţi: „Ca o comoară scumpă ce n-are soţ pe lume, / aşa sunt fraţii noştri ce-n inimă-i purtăm, / o pace şi-o unire cum nu mai ştim anume, / – aşa ne fă, Iisuse, atunci când ne-adunăm”. Pentru această dragoste nepieritoare şi adevărată a îndepărtat mereu ispita măririlor şi rangurilor omeneşti şi orice gând de agonisire personală, lucrând, luptând, lăcrimând, sângerând şi nădăjduind în biruinţă numai pentru binele Oastei Domnului şi al Frăţietăţii. În această stare jertfelnică, a părăsit pământul, într-o zi de Cireşar, pentru a petrece numai cu Dumnezeu şi cu Oastea cea biruitoare.

Curajul său mărturisitor şi întreaga sa operă rămân pilduitoare pentru noi toţi, iar posteritatea îi este încă datoare cu o mai dreaptă pomenire.

Radu ROMÎNAŞU

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *