Oastea Domnului

“Oameni şi Istorii”, DUMITRACHE LUNGU – „Sub aripa bucuriei”

„Este nevoie într-o familie ca fiii să-şi cunoască părinţii, urmaşii să-şi cunoască înaintaşii şi un popor să-şi cunoască istoria sa. Fără cunoaşterea trecutului nu ne putem stabili prezentul, nici zidi viitorul. Fără părinţi n-avem identitate. Şi fără cinstirea înaintaşilor nu merităm nicio cinstire de la urmaşi.”  Traian DORZ

 

„Bucuraţi-vă întotdeauna!” îi îndemna Apostolul Pavel pe creştinii din Tesalonic.

Bucuria este o pregustare a Veşniciei lui Dumnezeu. Pe cel care se bucură „în Domnul” nicio întristare

nu-l poate scoate din bucurie. Într-o lume în care bucuria e confundată cu plăcerea, cu distracţia,

cu divertismentul, e minunat să întâlneşti oameni care trăiesc cu adevărat bucuria.

Un asfel de om am întâlnit la Cudalbi, în judeţul Galaţi.

– Slăvit să fie Domnul! Cum vă numiţi?

– Lungu Dumitrache, mama m-a dezmierdat Tăchiţă. Deci, numele de botez e Dumitrache.

– De ce v-a dezmierdat mama „Tăchiţă”?

– Probabil că i-am fost drag.

– Când v-aţi născut?

– În 1928.

– Aici în Cudalbi?

– Da. În Cudalbi.

– Ce vă aduceţi aminte din copilăria dumneavoastră?

– Păi, am trecut prin multe probleme în copilărie până când Domnul ne-a chemat la El.

– Probleme în copilărie?

– Probleme prin care am mers cu lumea asta şi aveam nădejdea în oamenii care erau mai tari decât mine şi eu m-am luat după ei. Domnul ne-a luat de mână şi ne-a scos din prăpastie. Într-o seară a venit un coleg de pahar la noi. Ne-a spus aşa: Se ţine o adunare a Oastei Domnului.

– Câţi ani aveaţi atunci?

– Optsprezece ani. Ne-am dus cu fratele meu Toader la adunarea aceea şi n-am văzut altceva decât oameni sfinţi. Erau adunaţi din Matca, Griviţa, Costache Negri. O întâlnire frăţească. Vorbea fratele Pavel Trandafir de la Griviţa, judeţul Galaţi. Omul acesta a fost un adevărat Sf. Apostol Pavel în această zonă. Era o fiinţă plăcută, blândă din partea lui Dumnezeu şi spunea aşa: „Noi, la Oastea Domnului trebuie să participăm la sfintele biserici şi să nu părăsim Biserica.” Cu ani în urmă au apărut magnetofoanele. Fratele Traian era înregistrat pe benzi care circulau prin comuna noastră cu vorbirile fratelui. De atunci noi ne-am orientat, am văzut cum stau lucrurile pentru că nu ştiam ce se petrece în ţară, ca lucrare misionară. Fratele Traian a întrebuinţat magnetofoanele acestea în fel duhovnicesc. Ne îndemna să nu le folosim în fel lumesc. Ne-a spus să nu înlocuim cu ele adunarea frăţească. Privitor la întoarcerea la Domnul: fraţii ne-au atras cu simplitatea lor. Ne-au spus că la nunţile Oastei nu va mai fi nevoie nici de prosoape, nici lăutari… Noi trăiam după lume. Vor cânta fraţii, ne-au spus. Aşa am făcut împreună cu fratele meu Toader. Pe timpuri se făcea vedre la nunţi. Am lăsat adunarea şi m-am dus la vedre. Jucând acolo am căzut într-o groapă de cenuşă şi râdeau toţi de mine. Şi-am spus aşa: „Ei, diavole, dacă tu m-ai adus aici, mă întorc la Domnul!” Multe ispite am avut. Cum spune Cuvântul: „nu-i nimeni sfânt pe pământ”. Dacă Dumnezeu a greşit greşeli şi în îngeri cu atât mai mult în oameni.

– Nu-i nimeni sfânt pe pământ, dar pe fraţi i-aţi văzut ca pe sfinţi atunci când aţi mers la adunare, la optsprezece ani.

– Ca sfinţii i-am văzut pentru că am spus aşa: „surorile şi fraţii aveau un port simplu, smerit”. Ca sfintele femei erau îmbrobodite. Fratele Traian Dorz, de la o adunare din Comăneşti a plecat la Vulcana Pandele. A fost o adunare mare pe ţară la un frate fotograf.

– Fratele Ionescu!

– Aşa. Nu mai reţin că-s ani de atunci. Vreau să vă spun cum a fost. Era o sală mare, dreapta şi stânga un culoar şi până spre miezul nopţii am aşteptat când s-a ridicat să ne vorbească fratele Traian. În timpul vorbirii au venit peste noi securiştii şi ne-au strigat: „Nu faceţi nici o mişcare! Măi Trăiene, nu te mai astâmperi?” Îl cunoşteau. Era şi fratele Sergiu de la Bucureşti…

Fratele Sergiu Grossu. I-au arestat, i-au luat. Pe noi ne-au încolonat şi ne-au trimis cu primul tren. Întâlnirea aceea s-a întrerupt, dar fraţii s-au dus noaptea în locul unde au fost reţinuţi fraţii şi nu au plecat până nu le-au dat drumul, de-acolo, de la securitate. Le-au dat drumul fratelui Traian şi fratelui Sergiu, dar apa nu au putut-o opri. A doua zi, au venit fraţii cu trenul şi s-a continuat lucrarea, acolo. Era un botez. Fratele a spus că are botez. A fost o lucrare mare care nu s-a mai putut destrăma pentru că trenurile veneau încărcate cu fraţi. Pe noi, ne-au trimis – prima promoţie care am fost – iar ceilalţi au continuat lucrarea. Domnul nu se lasă biruit niciodată.

– Ce apă nu a putut fi oprită?

– Apa niciodată nu se poate opri pentru că robinetul curge curat şi sfânt de la Domnul. N-a mai intervenit securitatea ca prima oară, ci întâlnirea a decurs normal.

– Când v-aţi hotărât să-l slujiţi pe Dumnezeu? A fost o zi a legământului, a hotărârii pentru El, a predării?

– Asta s-a întâmplat când ne-a chemat Domnul, în anul 1949. Am mers între fraţi la adunări, la Comăneşti. Am văzut fraţi pentru prima dată. Noi în comună aveam nişte fraţi bătrâni, vreo trei fraţi bătrâni cu barbă. Când am văzut întâlnirile care sunt, bucurii, cântări am zis: „Doamne, oare unde am fost până acuma de nu am ştiut ce e adunarea Oastei?” Domnul ne-a atras şi nu am mai putut să ne dezlipim de lângă aripa Domnului.

În ce constau bucuriile acestea despre care vorbiţi?

– Nu se poate descrie în cuvinte pentru că ceea ce simte omul în clipa când e chemat de Domnul şi când se află în oceanul de bucurie nu le poţi explica pentru că sunt lucruri care Domnul le trimite în inima omului să simtă bucuria Lui şi Veşnicia de Sus. Nu putem să explicăm în cuvinte, ca bucurie, ca lucrare felul cum am fost noi şi unde am fost.

– A fost o creştere în credinţă pe parcursul anilor în viaţa dumneavoastră?

– Dacă nu era creşterea şi dacă nu simţeam Mâna Domnului nu ajungeam până astăzi aici. Cine ştie ce valuri ne mai lua? Domnul ne-a ţinut lângă El şi am avut probleme familiale, am crescut şapte copii pentru care trebuia să muncim ca părinţi buni în mijlocul lor. Oameni fără greşală nu sunt pe pământ. În familie fiind, cu copii, cu probleme, dar Domnul nu ţine seamă de vremurile de neştiinţă.

– Spuneţi-ne momente unice trăite cu Dumnezeu! Cum v-a cercetat Dumnezeu în anumite momente ale vieţii într-o vreme de încercare sau de bucurie? Cum v-a vorbit Dumnezeu? Care au fost clipele de Tabor pe care le-aţi trăit?

– Omul când este în suferinţă şi necaz strigă către Dumnezeu. Aşa spune Cuvântul: „M-aţi chemat, aici am fost!” Ne puneam la rugăciune când aveam necazuri, probleme care ne nelinişteau. Omul nu se poate vindeca singur. Dacă Domnul a spus „când sunteţi în necaz, chemaţi-mă”, am chemat pe Domnul în necazuri şi El ne-a izbăvit, ne-a iertat, ne-a ridicat, ne-a luat de mână şi ne-a dus în adunare. Am căutat să „prindem” fraţii care au fost pe calea cea bună. Nu am putut primi Cuvântul de la orice persoană. Am avut pe care i-am cunoscut: fratele Voaideş de la Comăneşti, fratele Irimia, pe fratele Rarinca de la Matca, fratele Jean Neagu de la Pechea, fratele David Bălăuţă. Am fost în circuit şi m-am întâlnit cu fratele Popa Petru de la Batiz. Era în curte înfăşurat cu o zadie. Şi-a luat zadia. Am fort cu fratele Gheorghe Palade din Cudalbi care a trecut la Domnul. Fratele Petru Popa când ne-a văzut în curte şi-a luaz zadia, a pus-o în cui şi ne-a invitat în cameră. Ne-a istorisit şi a spus plângând: „Fraţilor, atâta nevoie este de lucru în Lucrarea Domnului” că nu putem să dormim o noapte sau două acasă. Suntem chemaţi şi invitaţi de fraţi să ne ducem printre ei şi Lucrarea Domnului creşte şi este lipsă de semănători, de oameni care trebuie să ducă mai departe lucrul. Am avut stegari, am avut fraţi de nădejde. Noi n-am învăţat şi n-am primit de la eretici credinţa. Am primit de la fraţi sănătoşi în credinţă. Pe timpuri, când se ridica un frate la cuvânt începeau fraţii a plânge. Aşa putere era între fraţii şi erau oameni cu opinci. Într-o adunare când a ieşit la cuvânt un frate cu opinci a început a plânge adunarea. Acum nu mai sunt lacrimi în adunare. Nu mai avem duhul acela care a fost de la începutul Părintelui Iosif, duhul smereniei, duhul ascultării, duhul mântuirii pe care trebuie să o căutăm fiecare în parte.

– Care credeţi că este misiunea Oastei Domnului în Biserica şi Neamul nostru?

– Misiunea Oastei Domnului este trasată şi lăsată de Duhul Sfânt prin părintele Iosif. Nu mai avem nimic de adăugat şi nu mai trebuie să întrebăm pe nimeni. Fratele Traian spunea aşa: „Coloana Oastei este mare. Cine se încolonează după Oastea Domnului când şchiopătează un frate nu închide poarta până nu intră şi acela care este ultimul”. Să ne ţinem de lucrarea Oastei cum a spus fratele Traian şi fratele Marini şi Părintele Iosif ! Avem literatura Oastei Domnului care nu se pune în practică care nu se citeşte.

– Celor din generaţia dumneavoastră, tinerilor, ce îndemn le-aţi da din experienţa dumneavoastră? Ce este important în viaţa de credinţă?

– E important să nu mai privim la lume, să ne mulţumim cu cât avem şi să nu ne îngrijim de ziua de mâine. Dumnezeu ne dă de toate. Când suntem în lipsă nici nu ştim cum primim ajutor. Cum spunea sora Florica sau sora Nina. N-avea bani să plătească un cosaş. L-a visat pe fratele Traian care le-a spus:  „Dă-i de acolo că mâine dimineaţă îţi trimit eu bani!” A doua zi a venit poştaşul cu nişte bani. I-a dat un frate Mitrofan de la Bucureşti. Acestea sunt minunile lui Dumnezeu pe care noi nu le vedem şi nu le băgăm în seamă.

– Pe fratele Traian Dorz l-aţi cunoscut. În ce împrejurări şi ce-aţi văzut frumos la dânsul?

– Când m-am dus la Vulcana Pandele fratele Traian era în tren. Noi nu-l cunoşteam. Cum să facem să dăm de fratele Traian? Când era cu capul gol, când punea şapca pe cap ca să nu fie recunoscut. Odată şi-a dat şapca jos şi l-am recunoscut. M-am dus lângă el, am stat de vorbă cu el. Mergând pe tren a compus o cântare, se uita pe geam şi a compus o cântare.

– Ştiţi care?

– Nu mai ştiu ce cântare. Sunt ani de atunci. Îi spunea lui Moldoveanu: „caută în rafturile secrete o melodie!” Apoi, am fost într-o iarnă cu fratele Palade la fratele Traian acasă, dar mai întâi l-am vizitat pe fratele Moise. Sora Liţa, soţia dânsului aflând că mergem la fratele Traian a pregătit o sacoşă cu nişte prăjituri. Când am ajuns la fratele Traian, n-a durat prea mult şi s-a umplut casa. Fratele Traian a luat sacoşa şi-a spus: „uite ce ne-a trimis Domnul!” după care a împărţit prăjiturile fraţilor. A fost un mare om al lui Dumnezeu, dar noi n-am ştiut să-l preţuim. Când să plecăm un Aro era în poartă. Era un viscol şi o zăpadă, dar înainte ne-a pus merinde. Am şovăit. A început a plânge. „Cum să nu se bucure Domnul? Luaţi şi serviţi!” Era iute, cu bun simţ, precaut, cu ceasul pe masă, ne-a informat despre tren. Ne-a dat mâncare, ne-a dat o casetă şi a spus aşa: „Mergeţi cu Domnul şi duceţi vestea că Domnul este cu noi, în Lucrarea Lui şi nu ne va părăsi”. Am văzut nişte oameni sfinţi. Mai ales fratele David Bălăuţă. Toate lucrurile le ştia şi ţinea legătura cu fratele Traian şi ne înştiinţa cu ani înainte. Spunea: „Sunt mii de cântări ale fratelui Traian care vor apărea!” Venea pe la noi, a fost la nunta fratelui meu, Toader, la un băiat al meu. Nu mai avem oameni de aceea cu bun simţ şi cu Duhul Sfânt în ei. Când se ridica şi vorbea fraţilor, fratele David şi ceilalţi fraţi, aveau un cuvânt de spus şi pentru cel păcătos şi pentru cel întors la Domnul. Erau oamenii lui Dumnezeu pe pământ. Nu mai avem oameni de aceştia. Domnul i-a luat acasă şi ne-aşteaptă şi pe noi să ne ducem. Ei, din ceruri, se roagă pentru noi ca să ajungem să ne întâlnim.

– Să ne ajute Dumnezeu să ne sfârşim bine alergarea cu toţii!

– Domnul să vă ajute şi Domnul să vă răsplătească oboseala. Mi-aţi făcut o mare bucurie.

– Mulţumesc, frate Dumitrache!

– Domnul să vă binecuvânteze!

– Slăvit să fie Domnul!

– În veci amin!

fr. Cristi Sauca

Lasă un răspuns