Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home “Oameni şi Istorii”, fr. TRAIAN PANTIŞ – „Învăţat cu rugăciunea”

“Oameni şi Istorii”, fr. TRAIAN PANTIŞ – „Învăţat cu rugăciunea”

“Oameni şi Istorii”, fr. TRAIAN PANTIŞ – „Învăţat cu rugăciunea”

Omul a cărui istorie vă invităm să o aflaţi de această dată este Traian Pantiş, din Valea Mare de Criş.

Încă din vremea copilăriei, petrecută în Bihorul anilor ’60, greutăţile şi lipsurile nu l-au ocolit, ci l-au întărit pentru anii care aveau să urmeze. Părinţii l-au învăţat ascultarea, îndrumându-i paşii spre Biserică şi punându-i în mână Cartea Cărţilor, Sfânta Scriptură.

Prin mişcarea Oastea Domnului a învăţat din tinereţe să preţuiască viaţa duhovnicească: citirea Bibliei, postul, rugăciunea, comuniunea frăţească. Din anul 1982, a început să slujească comunitatea de credincioşi din satul său prin cântarea bisericească. La Oameni şi Istorii, descoperiţi un om pentru care credinţa şi pilda vieţii au preţ!

 

Slăvit să fie Domnul Iisus!

– În veci amin, să fie slăvit Domnul Iisus!

Vă rog să vă prezentați.

– Mă numesc Pantiș Traian, din Valea Mare de Criș, comuna Borod, născut din părinții Pantiș Iosif și Veronica, zis Boban. M-am născut în anul 1950, 11 mai.

Să-mi povestiți o întâmplare din copilărie care v-a rămas în memorie.

– La vârsta de doisprezece ani, am făcut școala, am început clasa a cincea în satul vecin, Borozel. Ne duceam la școală pe jos, încălțați cu opinci. Într-o dimineață, în postul Crăciunului, în 1962, a fost un ger în noiembrie că a înghețat apa pe vale. Un coleg – înainte de a ajunge dimineața, de a începe orele – m-a aruncat de pe punte în apă, s-a rupt gheața și am intrat în apă până la brâu. De frică, n-am spus nimănui, pentru că atunci se scădea nota la purtare și aveam și un tată foarte aspru, care nu a permis absolut nimic, daca l-a supărat cineva.

Am stat până când am ajuns, după-masă, în jurul orei cincisprezece, acasă, cu hainele înghețate complet. La trei zile mi-au fost picioarele amândouă țepene, ca și cum mi-ar fi fost de lemn. M-a luat tata în spate, plângând – stau la marginea satului, distanță de două sute cincizeci, trei sute de metri de mijlocul satului. M-a luat tata în spate – că era o zăpadă până în genunchi – plângând, a venit cu mine până la șosea și m-a dus la spital.

Am stat acolo cât am stat, m-a luat dorul de părinți, când au venit la mine am plâns, doctorița a zis să mai stau, că nu sunt vindecat bine, eu am spus: „Tată, mă duci acasă, că dacă nu, eu fug de aici”, și tata a zis: „Doamna doctor, mi-e milă de el că e copilul meu, eu îl duc.” „Du-l, baciule Pantiș, dar copilul nu-i bine.” Şi Dumnezeu a fost cu mine, mi-a ajutat și prin rugăciunile părinților și ale fraților trăiesc și astăzi, am şaizeci şi opt de ani și-I mulțumesc lui Dumnezeu că prin părinți am cunoscut și pe Dumnezeu și am trecut și prin încercare cu bine. Asta a fost prima minune.

Vrăjmașul a încercat în multe feluri și multe chipuri să-mi poată pună capăt cumva, probabil știa că o să-i dau de lucru în cursul vieții mele și a încercat cumva să-mi pună capăt înainte, dar capătul e la Dumnezeu, Îi mulțumim.

Cum ați început să vă apropiați de Dumnezeu?

– Cum am învățat să citesc, nu erau cărți, mă refer la Biblii, era o Biblie sau două în sat. Satul are o sută nouăzeci de numere. Nu erau Biblii, o singură carte de cântări a fost în tot satul, care a rămas de la un frate care era unchiul tatei, Modog Gheorghe, din familia din care a urmat apoi și s-a răspândit Cuvântul lui Dumnezeu, prin familia lui.

După ce am învățat să citesc, clasa întâia și a doua, în perioada de iarnă și în Postul Mare, părinții luau, ori pe bani, ori lucrau pentru Biblie la cel care o avea, și mă puneam seara la lampă să citesc din Biblie.

Mama a spus: „Te rog să citești, pentru că eu am numai două clase, abia aștept să învăț să citesc”, pentru că citea și ea, dar mai greu, bineînțeles a vrut să vadă cum mă descurc cu cititul. Și stăteau amândoi și ascultau, se rugau pentru mine să pot citi și mă ascultau cu atenție și, dacă greșeam undeva – oricum în clasa întâia, a doua, greșeam – mă corectau. Spuneau: „Citește din nou, acolo n-ai citit bine!” Plângeau amândoi, mă uitam la ei, plângeam și eu, dar nu știam pentru ce. Eu plângeam de mila lor, ei plângeau de dragul Cuvântului, că se răspândește în casă prin fiul lor. Și așa am prins drag de Cuvântul lui Dumnezeu și mi-au rămas întipărite anumite istorii ale Vechiului Testament, cu poporul lui Israel. Când am ajuns la Iosif și la fiii lui Iacov, plângea tata, se scutura scaunul cu el, pentru că el era Iosif și, din cei opt frați care au fost la părinți, el a fost cel mai mic și îndura mai multe de la ceilalți. Nu înțelegeam eu pentru ce plânge, mi-a explicat el mai târziu după ce am mai crescut, cum îl durea când auzea că frații lui Iosif l-au vândut. Nu știa Scriptura, că nu avea de unde, că nu a fost. De atunci am prins drag de Cuvântul lui Dumnezeu.

Unul dintre cei doi care au avut Biblie în sat, când a văzut că o împrumutam și anul acesta și anul celălalt, la un moment dat, mai târziu, i-a spus la tata: „Iosife, mi-e drag pruncul ăsta. Vedem că îi place Cuvântul lui Dumnezeu. Nu mai veni împrumut după Biblii! Uite, eu am făcut rost de alta, îți las Biblia asta să aveți de unde citi.” Îi mulțumesc lui Dumnezeu. De atunci mi-a fost drag și nu m-am despărțit de el, prin ajutorul lui Dumnezeu și, bineînțeles, sprijinit de părinți cu rugăciune, mai mult de mama.

N-am reușit să mă duc încă la școală, până când n-am învățat două cântări. Stând la marginea satului, mă trimitea seara în stânga, dreapta. Mă întrebau oamenii: „Mă, nu ți-e urât?” Eu n-am știut ce-i ăla, că nu mi-a spus nimeni. Cântam de răsuna zona aceea, acolo la marginea satului, versurile din cântarea „Fiul risipitor” şi „Sunt copil al lui Hristos”. Mi-e rușine, dar fără carte, atâta știu. Astăzi, aproape la şaptezeci de ani, atât am învățat de dragul mamei mele și atâtea știu. M-a susținut cu rugăciune, cu post și așa mai departe…

Când am ajuns la şaisprezece ani, eram două sate într-o parohie, parohie si filie, Valea Mare si Cetea. Noi nu aveam niciodată de praznic slujbă în biserică, pentru că era în satul unde era parohia. Noi am fost filie.

Ne duceam la biserică regulat, în fiecare duminică, de mic. Când nu era la noi, mă duceau părinții – și dacă mă duceau în spate – prin satele vecine. În Borod, în Beznea, în Bălnaca mergeam, dar nu rămâneam în nicio duminică acasă.

Mergeam la biserică și se făcea Utrenie de cantorul bătrân – care era tot ostaș, era vechi, din 1930 încoace – făcea Utrenia și se citea Cazania de către un frate, care avea „dar de citit” în sat și îmi era atâta de drag, cum o să ajung să citesc și eu Cazania – Cazania, cred că știi ce înseamnă, explica Evanghelia pe larg, ca să fiu înțeles de toți – și se cânta o cântare de la Oaste și se ruga. Prima dată, la încheiere, după ce citea Cazania, se ruga fratele bătrân, cântărețul, scurt. Făcând așa, tot o duminică da și una nu, când am văzut eu cum se poate ruga fratele, fără carte, rugăciunea minții, rugăciunea sufletului. Bineînțeles că în perioada care a urmat, în anii care au urmat, rugăciunile lor au fost însoţite de răspunsuri la rugăciune, deci cu împlinirea cererii lor, și Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru asta. Am prins dragoste și mai mare de cântare. Mai târziu, apoi au văzut frații că merg regulat la biserică, am ajuns și la strană, înainte de a ajunge cântăreț. Acum sunt titular, din 1982. De când ne-a binecuvântat Dumnezeu satul, am primit o parohie, ne-a dat un părinte credincios, pentru care ne rugăm în fiecare duminică și Îi mulțumim cu lacrimi pentru el, că ne-a binecuvântat și a venit aici. Ne-a primit cu drag, pentru că noi eram cu adunarea în biserică când a venit și a luat parohia în primire. Nu ne-a supărat, și-a luat toată răspunderea asupra lui și trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru el în continuare. Au fost rare evenimentele de genul acesta pe vremea aceea în țară. Am avut adunare, au venit frați din toate părțile. Primii au venit frații din Buciumi în 1968, 1970. Bucurii de nespus. Au căutat adunarea pentru că au fost trimiși de fratele Traian Dorz. Le-a spus: „Vă trimit în zona cutare”, pentru că aici, la noi, în 8 noiembrie, în 1928, a fost în satul Beznea, sat vecin cu satul nostrum, a doua nuntă pe țară, și frații au știut atunci, că au păstrat scrierile, și le-a spus la frații din Buciumi: „Vă rog să încercați să cercetați zona, pentru că acolo trebuie să fi rămas ceva.” Așa am început, ne-am cunoscut cu frații, am mers la nunți în țară. Au fost bucurii de nedescris, în toate colțurile din țară.

Să-mi spuneți când v-ați hotărât să Îl slujiți pe Dumnezeu?

– A venit vremea când am mers în armată. Am fost învățat de la cincisprezece ani cu post și cu rugăciune, toate zilele de praznic, toate ajunurile, miercuri și vineri și duminicile, cu post de nemâncat și seara, mâncare de post. Era bine atunci, ușor, nu era amar în gură – cum e acum – și eram ușor și într-un fel și într-altul, bineînțeles, și tânăr.

Fiind învățat, a venit vremea când am mers în armată și atunci m-am despărțit greu de părinți. Atunci am văzut pe mama plângând, s-a abținut până când a văzut că ies din casă. Eu nu mi-am dat seama, am fost singur la părinți, dar n-am fost alintat. Atunci, știu sigur, singura și prima dată când mama m-a sărutat, de frică că o să mă duc, cum s-au dus mulți, săracii, că s-au dus și nu mai veneau. Avându-mă numai pe mine și eram și băiat, sigur că ar fi avut reținerea asta în suflet. Atunci am plâns și eu cu amar că am văzut că ne despărțim, atunci am simțit că se rupe ceva de aici, de mama. Ca mama nu este [nimic altceva].

Am mers în armată, am făcut armată serioasă la grăniceri, în Iași. În 23 februarie m-am încorporat, în 1970, iarna. A fost strictețe și mă bucur că a fost așa, dar eu fiind acasă cu alt „ofițer”, pentru mine nu era ceva nou să stau sub ascultare acolo, absolut, unde a spus să pun piciorul, acolo am călcat, am intrat dincolo – cum spunea părintele Iosif – am rupt legătura cu satul, am rupt legătura cu lumea, urmau depuneri de legământ și jurământ și să ascultăm de cei de acolo, dacă nu, era bai. A fost foarte bine, pentru mine a fost ceva, n-am stat să plâng că fac ascultare, am făcut cu drag, ținând legătura cu Dumnezeu prin rugăciune, cum puteam. Spre încheierea serviciului militar au observat că am fost luat în vizor, că așa era atunci, dar eu n-am știut! Ce am avut acolo am respectat sută la sută. Nu a găsit nimeni nicio vină. Am postit, m-am rugat, mi-am facut datoriile, am ajuns și am luat funcții pe care

alții, care au venit din școală, nu le-au luat.

Și în timpul serviciului militar, puteați să faceți lucrul acesta, să postiți, să vă rugi?

– Nu mă lua nimeni la întrebări dacă mi-am mâncat mâncarea după masă sau nu. Luam mâncarea, o puneam sus sau o dădeam altcuiva, seara mă rugam… Mi-a purtat Dumnezeu de grijă, încât, în vocabularul meu, nici nu am cuvinte să pot explica felul cum mi-a purtat de grijă. A fost o alarmă de război, în Vinerea mare, de Paști… Toți colegii mei au mers patruzeci şi cinci de kilometri pe jos, pe o căldură mare, au venit toți cu bătături, cu bășici pe tălpile picioarelor. Pe mine m-au pus pază în unitate. Dumnezeu a știut că – dacă i-am slujit Lui în ziua aceea – nu eram în stare să parcurg drumul pe jos, dus și întors. Dacă eu I-am slujit Lui, nu mi-a rămas dator și nu o să rămână nimănui, niciodată. Mi-au dat două tărgi pentru căratul bolnavilor, să am grijă de tărgile alea până când va veni după ele cel care m-a pus lângă ele. Și am stat acolo de la miezul nopții până în ziua următoare și am mulțumit lui Dumnezeu. Nu m-a deranjat nimeni și am văzut și atunci că, dacă am făcut un pas spre Dumnezeu, și El a făcut mai mult de o mie spre mine.

Îmi era dor de părinți și de biserică, mi se stârnea o jale și o durere în suflet și un gol, auzeam atâtea clopote, în zi de sărbătoare și la praznice și duminica, fiecare chemând la rugăciune: „Veniți, creștini, la rugăciune!” Am făcut pază, puțin timp, la o unitate unde am rămas, în Dealul Copoului. N-am făcut mult, am luat alte servicii, dacă mi-am văzut de treburi și am fost ascultător.

Dar mă lua o jale acolo, pe perimetrul unde eram și plângeam de săream în sus, așa plângeam de dor de casă, de dor de biserică, de dor de cântare, de dor de rugăciune. Dumnezeu a lucrat așa, am venit și eu în permisie, dacă am fost ascultător. Scumpe erau la grăniceri permisiile pe vremea aceea! Am venit într-o permisie acasă duminica. Primul lucru, m-am dus la biserică. Când e rândul, după „Tatăl nostru”, să se cânte o cântare la noi, o priceasnă, de obicei s-a cântat într-o duminică „Blândul Păstor” și în alta „Naintea Ta, Iisus iubit”. Le știam și până să merg, dar atunci, fiind flămând de atâta timp, aproape un an de zile, atunci am încercat, cum a zis Ieremia: „Când am auzit Cuvântul Tau, l-am înghițit”, atunci am vrut să înghit și biserica și frații și cântarea, tot odată. M-a apucat un plâns și dor de Cer, atunci am simțit pentru prima dată cu sufletul legătura cu Cerul, prin rugăciune și prin cântare și n-am mai putut. Se uita lumea la mine și zicea: „Plânge că e fericit, că a venit acasă, că se apropie și termenul și vine din armată” şi aşa era atunci. Şi asta era ceva, dar principalul – vă mărturisesc sincer, înaintea lui Dumnezeu – a fost problema pe care am mărturisit-o.

De frică să nu se întâmple ceva cu mine, să rămân neîmpăcat, că știam de la frați, cum v-am spus, atunci cu părinții mei am făcut legământ în casă. Am spus că îndrăznesc să fac asta pentru că citisem că fratele Traian Dorz – fie iertat –  a făcut la opt ani, pe fân, în podul grajdului și a plâns până când a fost ud fânul sub genunchii lui. Am zis că fac și eu acum, pentru că ziua de mâine nu a dat-o Dumnezeu nimănui.

Câți ani aveați atunci?

– Atunci am avut douăzeci şi unu de ani împliniți și câteva luni.

Cum a fost lumea dumneavoastră după momentul în care v-ați hotărât pentru Dumnezeu?

– Atunci vedeam numai frați, vedeam numai predici, vedeam numai cântări și aș fi dorit numai rugăciuni.

Ce v-a ținut în tot timpul care a trecut de la izbăvirea dumneavoastră, să spunem așa, până acum la această oră credincios?

– Dumnezeu, în primul rând, prin Cuvânt și prin ascultare. Pavel spune: „În mine nu-i nimic bun.” Eu ce pot să spun? Eu nu am nici atât, dar m-a ținut și mă ține pentru că văd că atunci când ne rugăm cu credință, Dumnezeu este cu noi și ne ascultă și ne face mai mult. Chiar dacă am mai slăbit, nu-i puterea aceeași, nu mai pot avea același elan, dar cât îl mai am, vreau să îl pun în slujba lui Dumnezeu.

Ce îndemn le-ați da tinerilor de astăzi?

– Îndemnul pentru tineri e îndemnul care e scris în primul rând în Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul spune: „Dacă vorbește cineva, să vorbească Cuvântul lui Dumnezeu.” Frați tineri, surori tinere, puneți mâna pe Scriptură, citiți, tineri, Psalmul 119, cei care nu l-ați citit, citiți Psalmul 34, citiți 37, citiți 139, citiți 145. Aveți probleme în viață? Nu vă duceți la nimeni. Acolo sunt rugăciunile. Acum sunt Biblii destule, nu trebuie să plătiți la nimeni. Tata lucra mult la început pentru o Biblie, pe o perioadă, să avem din ce citi o vreme și o dădea înapoi, că nu era alta. Acum sunt destule. Citiți în ele, apoi trăiți frumos, nu cum se trăiește astăzi, trăiți frumos, ca în timpul zilei. Citiți epistolele lui Pavel, Tit, Timotei. Să fii o pildă! Dacă nu ești o pildă, degeaba predici, degeaba te rogi, dacă nu poți fi pildă cu viața, dacă nu trece Cuvântul prin tine, nu ai rezolvat nimic. Asta vă rog, fiți ascultători de părinți! Doamne, ajută-ne!

– Doamne, ajută-ne! Vă mulțumim pentru că ați acceptat să vorbim!

– Din suflet vă mulțumesc. Doresc să fie cu folos și cu viață veșnică și să ne întâlnim în Cer.

 fr. Cristi Sauca

 

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!