În adâncul amărăciunii ei, L-a aflat pe Iisus. Şi din acel moment L-a iubit cu toată puterea sufletului. Hermina Herman din satul Rogoz, judeţul Maramureş ne-a istorisit povestea ei, a unui suflet scos din deznădeje. A făcut-o cu deschiderea şi sinceritatea unui om simplu, de la ţară…
Culiţă Lazăr din Rogoz, despre sora Hermina Herman
O cunosc pe sora Hermina de când am venit în Rogoz, în lucrarea Oastei Domnului, din 1993. Din Bucureşti am venit în Rogoz. Atunci am luat legătura cu ea. Era o soră de rugăciune, o soră care nu lipsea nici de la Biserică, nici de la adunare, o soră care îndemna pe copii, pe tineri, să se roage, să spună poezii. O soră care a rămas statornică chiar dacă a avut multe dificultăţi. A avut multe probleme cu soţul când era necredincios. A avut probleme în casă, dar a rămas statornică în lucrarea Oastei Domnului, un exemplu pentru toţi. O bunică, o mamă, o soţie, o soră credincioasă care are ce să înveţe. Ne-a învăţat şi pe noi de multe ori. Noi am avut har în adunare datorită rugăciunii pe care ea a avut-o de fiecare dată, ori că era acasă, ori că era la biserică, simţeam puterea prin rugăciune. Aveam ce să învăţăm de la ea.
– Slăvit să fie Domnul Iisus!
– În veci, amin!
– Cum vă numiţi?
– Herman Hermina.
– Când v-aţi născut şi unde?
– În satul acesta m-am născut, în anul 1931.
– Să-mi spuneţi o întâmplare din copilăria dumneavoastră.
– Multe, frate.
– Una care e mai specială.
– Am avut părinţii în viaţă şi când s-a dus tatăl nostru în război, am fost cinci copii. Şi-atunci, bunul Dumnezeu ne-a arătat că ne poate lua şi mama. A fost o minune, pentru că a fost între cei morţi mai mult – şi bunul Dumnezeu, prin rugăciuni şi plâns şi suspinuri am cerut-o de la bunul Dumnezeu, şi ne-a dat-o înapoi. Şi ea a trăit mult, până a fost de şaptezeci şi opt de ani.
– Dumneavoastră şi fraţii dumneavoastră v-aţi rugat pentru mama?
– Toţi am fost mici. Prin grădină ne-am tăvălit plângând, să-Şi pună mila să nu o ia pe mămuca.
– Ce-I cereaţi lui Dumnezeu?
– Doamne, nu ne lăsa şi fără mamă, că destul că am rămas fără tată. Fie-Ți milă de noi! Şi I-a fost milă. Şi ne-au chemat, oamenii ne-au scos afară din casă să n-o vedem când moare, şi-apoi oamenii au venit şi ne-au chemat: „Haideţi, copilaşi, că se trezeşte mama!”
– Ce aţi învăţat din întâmplarea aceasta, din mila lui Dumnezeu şi bunătatea pe care Și-a arătat-o faţă de dumneavoastră, că v-a lăsat mama în viaţă?
– Ne-a lăsat mama în viaţă. Am fost patru fete şi un băiat şi trei am ales calea credinţei.
– Pentru faptul că aţi văzut mâna lui Dumnezeu care v-a ocrotit, v-a păzit.
– Ne-a ocrotit în toate direcţiile. Nu am fost femei frumoase, dar ne-a înzestrat cu multă hărnicie şi am avut trecere şi la băieţii din sat şi ne-am căsătorit toţi şi toţi avem familii mari. Numai eu am avut doi copii. Ceilalţi fraţi, trei, şase, şapte. Eu am avut numai doi.
– Cum v-aţi apropiat de Dumnezeu?
– Prin necazuri. Soţul, săracul, a fost şi el din familie de ostaşi, părinţii lui au fost. M-am bucurat. Însă a fost foarte aprig şi mă nesocotea… M-am dus odată la adunare în Poiana Blenchii. A fost o soră bătrână, făcea bani cu maşina de cusut şi îşi ţinea familia. „Hai”, zice, „că am auzit că tare grea viaţă ai! Hai cu noi, că e adunare la Poiana Blenchii!” M-am rugat la bunul Dumnezeu, că nu mă lăsa nicăieri, nici la mama mea. A fost strict. Apoi, i-a dat Dumnezeu gândul acela că m-a lăsat şi m-am dus. Acolo, în Poiana Blenchii au fost fraţii strânşi… Cântări – de gândeai că s-a coborât cerul pe pământ. M-am dus şi am pus legământ. Au pus mulţi fraţi atunci. A fost un frate, fratele Gavriş din Poiana Blenchii, a fost un frate minunat. Aşa cu foc Îl vestea pe Domnul Iisus. Acei fraţi mi-au rămas în suflet şi astăzi.
– Aţi fost atunci la adunarea aceea, la Poiana Blenchii. Ce vi s-a părut deosebit, ce v-a determinat să vă hotărâţi să-L urmaţi pe Dumnezeu?
– Cântările… Și m-am gândit să rup cu totul cu lumea. Am fost acolo, în lume, în valurile lumii. Tinereţile prin jocuri, prin băuturi, prin ospeţe, prin tot felul… Mi-au rămas copilaşii acasă şi soţul. Le-am spus surorilor nu cumva să-i spună că am luat legământ, că zic: „M-a alunga de-acasă cu copiii.” N-au spus femeile. A trecut o jumătate de an şi m-a chemat la o nuntă. Zic: „Tu du-te, dacă vrei! Când m-am putut duce nu m-ai chemat. Acum mă poţi chema, nu mai vin.” „Doar nu te-ai făcut ostăşiţă!” „Nu ştiu ce m-am făcut, ce nu m-am făcut, eu nu mai vin la nuntă.” Zice: „De s-ar face şi ceteraşii ostaşi.” Că mi-au fost dragi lucrurile acestea. Zic: „Pentru mine, facă-se ostaşi, ori nu se facă, tu du-te, eşti liber, omule! Dacă vrei, vii cu mine pe cărarea mea, dacă nu, faci cum vei crede.” Atâta mi-a fost legământul.
– Aţi fost foarte hotărâtă. Cum s-a schimbat viaţa dumneavoastră după ce v-aţi hotărât să Îl urmaţi pe Hristos?
– S-a schimbat ca de la cer la pământ. Am văzut adevărul. Și văd pe oameni şi acum că toţi sunt aşezaţi pe scaunul minciunii şi pe-al lăcomiei. Banul ne-a orbit, a orbit ţările întregi.
– Ce v-a făcut să rămâneţi credincioasă în toţi anii care au urmat?
– M-a ţinut bunul Dumnezeu, Sfântul, puterea Lui cea mare. Pe Domnul Iisus L-am iubit. Că am avut necazuri şi n-am putut fără de El. Și Îi mulţumesc Domnului, din tot sufletul Îi mulţumesc. Și mă rog la bunul Dumnezeu pentru toţi oamenii de pe pământul acesta să se trezească – că dorm oamenii şi nu văd în ce prăpastie se duc.
– O minune aţi trăit în viaţă?
– Am trăit. Aşa cum a fost, bietul soţul a fost gelos. Într-o vreme mi-am pus gând să mă spânzur, să-mi iau viaţa. Fiind aşa necăjită, am zis: „Mă duc la mănăstire.” Eram gravidă cu băiatul. Zic: „Mă duc la mănăstire să mă spovedesc.” Acesta care a murit, preasfinţitul, arhiepiscopul Iustinian era – că eu sunt tare demult. Era stareţ la mănăstire.
– La mănăstirea Rohia?
– Da, da. Mergeam peste dealuri. Nu erau maşini atunci. N-avea maşină nimeni pe la noi. I-am spus: „Părinte, mi-e tare grea viaţa, tată nu am şi nu mai pot trăi aşa. Eu mă ştiu nevinovată şi sunt acuzată că…” „Da’ cu ce eşti acuzată?” „Că sunt gravidă şi că a zis că nu e a lui băiatul din pântece.” C-atunci n-au ştiut femeile ce au în pântece până l-au văzut cu ochii. Zic: „Eu vreau să-mi fac capătul, dar am gândit să mă mărturisesc şi să mă împărtăşesc.” Atât am înţeles atunci. Nu eram ostăşiţă. Nu eram. Şi atunci s-a mâniat aşa de rău pe mine. Şi cum ţinea patrafirul, l-a aruncat: „Ce!? Ai venit să-mi spui că te vei spânzura? Adică trei suflete deodată vrei să-i dai la diavol?” Zice: „Văd că eşti şi însărcinată.” „Da”, zic, „sunt însărcinată. Pentru că tot zice că nu e a lui cu ce-s gravidă. Şi eu nu mă duc nicăieri.” Aşa a fost. „Atunci”, zice, „aici dacă pui jurământ în faţa lui Dumnezeu, nu numai în faţa mea, să te gândeşti că eşti în faţa lui Dumnezeu şi te vei jura ca acel gând, altul şi mai mult nu îl vei mai gândi, orice va zice şi orice va face. Du-te în pace şi fii liniştită, că nu va mai zice.” A mai zis destul, dar gândeai că nu zice către mine. Am petrecut ani, am fost de şaizeci de ani laolaltă când a căzut bolnav. Aceea i-a fost boala că nu ştia că este acasă.
– Minunea din toată întâmplarea aceasta prin care aţi trecut, care a fost?
– Nu m-a lăsat bunul Dumnezeu să-mi dau sufletul la diavol. Eu le sfătuiesc şi pe femeile tinere: „Nu noi ţinem copii. Cine-i întocmește, Acela-i şi hrăneşte.” Da’, se tem femeile de copii şi fac prostii. Mai ales în ţara noastră, şi-i pagubă de ea. Suntem cu nume de creştin, dar se fac mai multe păgânătăţi, cum înţeleg eu la bătrâneţele mele, decât mai „înainte vreme”. Mai înainte n-au făcut femeile prostii. Aveau şi câte cinci, zece copii, mai mulţi. I-a ţinut Dumnezeu pe toţi.
– Ce i-aţi îndemna pe tinerii de astăzi?
– Vai, domnule, ce să-i îndemni, că aceştia n-au urechi? Aceştia nu te aud şi nu te ascultă şi nici nu stau de vorbă. Trec pe lângă mulţi tineri şi eu ştiu că trebuie zis: „Bună ziua!”, că aşa e omeneşte. Li-e greu să spună: „Ziua bună!” fără „Hmm!” Acesta e răspunsul: să se întoarcă şi să se căiască de cele ce le fac jucând ca diavolii, să vadă lumea şi goliţi, femeile golite. Să se întoarcă la bunul Dumnezeu până nu e prea târziu, că va veni vreme să fie pedepsiţi de Dumnezeu pentru păcatul pe care îl fac. Eu sunt de pe vremea regelui. Acum, când a fost în Ţara Românească, a zis: „Fără Dumnezeu nu se poate face nimic.” Eu o ştiu şi o cred asta din tot sufletul, dar alţii gândesc că sunt mari şi tari şi tineri şi frumoşi şi n-or fi bătrâni şi n-or fi…
– Se înşală oamenii.
– Se înşală amarnic. Bunul Dumnezeu, dacă Și-ar pune mila, ca pentru poporul Israel… Dar nu-s rugăciuni, măcar ei s-au rugat. Dar acum… banul îi câştigă pe oameni, nu bunul Dumnezeu.
– Şi ar mai fi totuşi o nădejde pentru tineri?
– Dacă bunul Dumnezeu a scos din Maria Magdalena şapte diavoli şi a fost pusă între sfinţi, n-ar putea face şi acum? Apoi da, trebuie rugăciune şi trebuie post. De post tot zic şi preoţii şi mai ales în Postul Mare: „Mărturisiţi-vă şi postiţi şi aşa…” Nu pot oamenii posti, că zic că-i greu atâtea săptămâni. În zilele noastre, dacă s-ar trezi toată ţara cum au fost împăraţii mai demult… Dumnezeu, Sfântul, El ştie ce va face cu noi până la capăt.
– Să chemăm mila Lui peste noi.
– Puţini sunt care-o cheamă. Puţini, că ei gândesc că ei sunt mari şi tari şi ei conduc ţara şi ei conduc lumea. Dumnezeu Sfântul ne conduce pe toţi. El ne ajută şi El ne păzeşte. Noi nu ne putem păzi de rău, dar El ne poate. Nici de primejdii. De nimic nu ne putem păzi. V-am spus de mama noastră cum a înviat-o din morţi, când ne-au scos oamenii afară să poată muri și bunul Dumnezeu a înviat-o ca din morți. S-a-ndurat către noi. Dacă vor vrea și vor înțelege și câți s-or căi, Dumnezeu pe toți e în stare să îi ierte, că-I tare bun Dumnezeu. Pentru mine cel puțin, zic că toată viața a avut milă de mine.
– Vă mulțumesc pentru că ați venit să stăm de vorbă. Slăvit să fie Domnul!
– În veci, amin! Și eu vă mulțumesc că v-a dat bunul Dumnezeu îndemnul și m-ați chemat și la sfârșitul zilelor mi-am spus istoria.
a consemnat fr. Cristi Souca
