Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home “Oameni şi Istorii”, LUCIA ANDRONIC – Închisă pentru Hristos

“Oameni şi Istorii”, LUCIA ANDRONIC – Închisă pentru Hristos

“Oameni şi Istorii”, LUCIA ANDRONIC – Închisă pentru Hristos

După experienţa închisorii comuniste, a suferinţei pentru Hristos, nu şi-a mai dorit împlinirea unor vise mari, a unor realizări efemere. Şi-a dorit doar un colţ în care să îşi găsească odihna cu Hristos…

La trei decenii după Revoluţia din 1989, tot mai rar întâlnim oameni care au stat tari în credinţă, cu „preţul libertăţii lor” în vremea regimului comunist. Lucia Andronic a plătit un astfel preţ în tinereţea ei.

Timişoreancă de origine, a fost educată în gimnaziu, înainte de 1948, la Liceul „Notre Dame”, într-o vreme în care manifestarea credinţei, libertatea exprimării şi respectul îşi aveau loc în societate. Din acel an, odată cu instaurarea republicii, lucrurile acestea aveau să se schimbe.

Luciei îi plăceau filmele, mersul la operă şi concertele. Biserica intra în sfera de interes a surorii sale mai mari care frecventa şi adunările Oastei Domnului. Curând, Lucia a ajuns să fie nemulţumită, dezamăgită, chiar revoltată de filmele, din care lipsea curăţia.

Într-o duminică a fost invitată la o adunare a Oastei Domnului, în Biserica Ortodoxă din satul Glimboca, nu departe de Timişoara. Cuvântul unui vrednic ostaş, Ioan Opriş, i-a răscolit sufletul. Acesta a vorbit din cartea Apocalipsa, pornind de la cuvintele „afară vor fi…” despre alungarea celor păcătoşi de la faţa lui Dumnezeu. În acea zi Lucia a răspuns cu „da” chemării lui Hristos. A îngenunchiat cu lacrimi în faţa Sf. Altar, alături de mama ei şi au simţit cum li se deschide Cerul. În acea predare a vieţii ei lui Hristos a găsit bucuria şi fericirea pe care nu le găsise în preocupările tinereţii ei. De atunci a început să ia în serios Biserica şi adunarea Oastei Domnului. Simţea o foame şi o sete pe care şi le potolea de fiecare dată când se împărtăşea din Cuvântul Scripturii, din Trupul şi Sângele Domnului.

Însă nu ştia că, pe calea credinţei, aveau să urmeze umilinţe, suferinţe, foamete, chinuri şi prigoniri. După trei ani de la acel moment hotărâtor, de a-L sluji pe Hristos, chiar după primii paşi făcuţi pentru întemeierea unei familii, Dumnezeu a vrut să-i încerce credinţa. La numai douăzeci şi cinci de ani a fost arestată de Securitatea comunistă. Cum s-a întâmplat şi care i-a fost calvarul ne-a împărtăşit, cu modestie, chiar dânsa…


LUCIA ANDRONIC:
Totul a fost regizat. Şi când au simţit ei că eu sunt singură acasă, de la Securitate au venit două persoane cu maşina. Maşina era trasă spre poarta casei unde am locuit, cu doi în maşină şi cu doi care au venit la mine în casă. La ora nouă dimineaţa s-au prezentat doi tineri, civili, şi zice: „Am venit să-ţi cerem…” Eu eram încă în cămaşa de noapte şi cu capotul pe mine. Eram încă obosită de după drumul de toată ziua de la Bacău la Timişoara, cu ore multe. Abia m-am trezit şi i-am primit pe ei. Ei s-au legitimat. Zice: „Suntem din partea Securităţii şi te chemăm să ne dai nişte declaraţii.” Atât. Zic: „Bine, staţi aşa!” Le-am oferit două scaune în bucătărie ca eu să mă duc să mă îmbrac ca să merg cu ei să dau nişte declaraţii. Şi când m-am uitat în cameră să văd după perdeaua de la uşă că ei s-au aşezat, să văd ce fac, ei erau tot în picioare. Şi deja a intrat în mine o teamă. Zic: „Ăştia sunt grav de tot! Nu au nici răbdarea să stea pe scaun?” Şi mi-am dat seama că nu e a bine. M-am îmbrăcat sumar într-o rochie simplă, am luat nişte sandale şi atât. Şi am ieşit afară cu ei doi, de o parte şi de alta, – eu eram la mijloc – să dau o declaraţie. Între timp când am ieşit din curte spre stradă au întrebat vecinii: „Da’, unde mergi, Luci?” Ştiau că eu sunt în perspectivă de căsătorie, [iar eu eram] cu doi tineri. Erau şi vecinii miraţi. Şi ei au spus: „Merge să se mărite.” În stradă, era aproape de trotuar şi de poarta casei, maşina trasă, cu doi în maşină. Şi cu doi de lângă mine erau patru şi cu mine cinci. Pe cei doi care erau în maşină, unul în spate şi unul la volan când am intrat în maşină am căutat să îi salut. Nu m-au salutat şi nici nu s-au uitat la mine – cel din spate – să vadă cine sunt. M-am speriat. Zic: „Sunt şi ăştia foarte grav.” Acei n-au vrut să stea pe scaun la mine în casă, în maşină nu mi-au răspuns la salut… Eu, care eram de douăzeci şi şase de ani în Timişoara, cunoscând Timişoara au zburat cu maşina – cu mine şi cu ei – pe aşa nişte străzi lăturalnice încât nici nu am ştiut pe unde ne duc. Anume pe dos, pe străzi necunoscute. Şi exact de acolo, de la mine de acasă, s-a oprit maşina în mijlocul unei cazarme, într-o unitate militară. S-a oprit maşina în curtea unităţii militare. Doi soldaţi ne-au aşteptat ca noi să ieşim din maşină şi m-au luat în primire. Unul din ei m-a legat la ochi şi al doilea m-a legat cu mâinile la spate, cu o pânză roşie. Unul la ochi şi unul la spate. Nu ştiu cine dintre ceilalţi a şi comandat: „Dă-i drumul!” Şi m-au condus cu ochii legaţi şi cu mâinile la spate de am coborât vreo zece trepte. De sus au zis: „Ajunge!” M-au adus sus şi pe urmă m-au condus tot cu ochii legaţi într-o clădire în care trebuia să intru într-un birou şi mi-au dat jos de pe ochi… Şi am intrat într-un birou în care erau la masă doi anchetatori, doi domni care erau la masă şi au început şi… Cum am intrat în sala, în biroul acela au început să şi strige la mine: „Ce-ai făcut de ai ajuns la noi?” Şi eu, foarte liniştită, zic: „Nu ştiu să fi făcut ceva rău. Eu ştiu că am făcut şi am dorit să fac numai binele. Nu-mi dau seama ce rău să fi făcut să îmi puneţi o asemenea întrebare.” Atunci, ei au început să-mi înşire: „Ştii că ai fost în locul cutare? Ştii pe unde ai fost?” Ei mi-au desfăşurat şi mi-au derulat din întâmplările petrecute. Cu deplasarea mea la adunări în altă localitate, cu nu ştiu ce persoane şi la unele am răspuns, la altele nu am răspuns.

Cum aţi primit asta? V-aţi gândit că se poate ca cineva să vă fi făcut rău?

În casă la noi – aşa îmi explic de ce am fost amândoi arestaţi, că între timp şi pe tatăl meu l-au arestat, l-au luat, l-au răpit din casă. Am avut doi vecini soţ şi soţie. Soţul lucrase la Securitate. Şi noi nu prea am ţinut cont de acest lucru. Eram vreo şase, şapte locatari. Era o casă mare cu etaj şi cu multe apartamente. Şi probabil acel vecin care a locuit la parter cum şi noi am locuit la parter ne-a văzut tot timpul când am ieşit prin curte spre stradă, ne-a văzut de câte ori plecăm la adunare sau ne-au venit fraţi – deci, ne-a urmărit şi a avut date destule să ne poată turna şi să ne poată prezenta la cei care erau în măsură să ne aresteze. Doar aşa îmi explic de ce l-au arestat şi pe tatăl meu. Pentru că în curte la noi, ca vecini locatari, erau securişti. Şi ei şi-au făcut datoria. Şi prin asta, sigur că au fost şi premiaţi, răsplătiţi… Mi-aduc aminte că acolo, când am ieşit din maşină şi am intrat la acei anchetatori, au început să strige la mine. Eu, mai mult am tăcut şi chiar mi-au spus: „Aici au să ţi se usuce oasele dacă nu vrei să ne răspunzi.” Pentru că eu nu am vrut să răspund. Mi-am dat seama că ei sunt nişte duşmani şi nu sunt în credinţa pe care am avut-o eu şi am căutat s-o trăiesc şi s-o simt. Şi atunci, mai mult m-au speriat. Zice: „să ştii că aici v-a ajunge şi tatăl matale.” Şi am tăcut şi am tăcut şi până la urmă într-adevăr, aşa mi-au spus: „Aici au să ţi se usuce oasele”. De acolo am ieşit după o oră, două de anchetă şi la care n-am răspuns la toate întrebările pentru că nu am avut îndemn să le spun şi să mă deschid. M-au lăsat în coridorul respectivului birou. Şi acolo, aşa am simţit a doua mişcare, a doua figură din partea lor – că mi-au pus ochelari ca la cai. Ochelari maţi. Şi am stat cu capul la perete şi cu ochelarii puşi la ochi vreo oră şi ceva, două, la perete. Şi eu în sinea mea zic: „Gata, acum ei vor să mă împuşte!” Sigur, am trăit momente foarte chinuitoare. Eram speriaţi, nu ştiam ce va fi cu noi. Şi de acolo, după o oră, două, m-au condus la noul domiciliu, în celulă, unde am stat singură vreo trei zile. Un pat şi atât. Şi mâncarea când mi-a adus-o în celula aceea unde m-a ţinut singură… Mi-a adus mâncarea, am mâncat de două, trei ori pe zi, dar… când mi-a deschis uşa aceea de fier şi mi-a aşezat mâncarea jos, în afară, pe hol. În castron, fără lingură şi fără furculiţă. Nu ştiam că se poate mânca mâncarea fără tacâm. Parcă eram un animal. M-am aplecat şi am luat castronul pentru că îmi era foame. Nu ştiam ce să fac. L-am pus la gură şi am căutat să mănânc fără tacâm. Şi între timp în acele trei zile – eu nu ştiam câte zile voi sta – am căutat cu unghia pe perete să număr zilele. Şi am tras cu unghia la perete, o zi, două zile şi trei zile au fost la care m-au ţinut singură. Sigur că, seara, ca să dorm, ei au vrut să fie „binevoitori” şi au venit să-mi spună: „Ia o sticluţă cu care să pot să dormi.” Mi-a dat ca un fel de somnifer, dar am refuzat. Am căutat să fiu foarte speriată şi să nu îi mai cred şi să nu mai servesc nimic. Şi n-am luat şi n-am servit. Ca pe urmă să aflu că anume se dau nişte medicamente ca să poţi să spui totul, să-ţi spele creierul. Să spui dinainte totul, tot ce ai de spus.

Care erau metodele lor de tortură?

Deci, eu eram arestată şi depusă la Securitatea din Timişoara, jos, la beci, unde m-au ţinut timp de aproape câteva săptămâni ca pe urmă să mă anunţe că va trebui să fiu şi judecată. Nu m-a speriat, ci m-a înştiinţat: „vei fi judecată de Tribunalul Militar”. Şi mi-au arătat şi dosarul, pentru că era un dosar gros. Şi mi-am dat seama că în acel dosar gros, eu n-am făcut atâtea câte au scris ei. M-au pus să iscălesc şi au să prezinte [situaţia] cum eu aş fi agitat şi aş fi militat să chem tot judeţul Timiş, să-i chem pe toţi la adunare, tot tineretul să vină la adunare. Deci au adăugat la ceea ce am făcut. Eu, doar am recitat poezii în adunare, dar ei au căutat să mă acuze de propagandă. Şi, mai mult, mi-au zis: „Vezi că pe aceeaşi cale va fi şi tatăl matale judecat.” Şi am strat trei săptămâni şi pe urmă s-a întâmplat să fie ziua de proces când mi-a fost ziua mea de naştere, 15 iulie. Deci în iunie a fost cununia civilă şi în iulie am fost arestată şi a urmat procesul. Aici, la proces, m-am întâlnit şi cu tatăl meu şi cu încă nouă fraţi care au fost şi ei, arestaţi din Timişoara. Fratele Cornel Silaghi, fratele Petrică Terlai… Mai mulţi fraţi. Două surori şi nouă fraţi dintre care şi tatăl meu, cu acelaşi nume. Eu am fost Lucia Magiaru, numele de domnişoară şi tatăl meu Magiaru Adam. Deci, noi, în acelaşi lot şi pe banca de acuzaţie am fost şi eu şi tatăl meu şi ceilalţi. Când să merg la proces a venit şi soţul meu. Dar ne-au pregătit, până să ieşim din celulă spre drumul la sala de proces, la tribunal. Ne-au spus: „Nu cumva să vă mişcaţi capul încoace sau încolo că veţi fi dublu pedepsiţi.” Şi n-aveam voie, dar totuşi, cu mici mişcări, am zărit pe soţul meu care a venit de la Bacău şi a ştiut că este ziua de proces. A fost şi el prezent. Şi ceea ce este mai interesant: am văzut-o pe mama mea – lângă soţul meu – care s-a îmbrăcat în doliu. Şi eu nu ştiam… Zic: „ce s-a mai întâmplat după ce că am fost arestată şi eu şi tatăl meu? Cine a murit din familie de-i îmbrăcată în doliu.” Dar, pe urmă, după anii de închisoare, mi-a spus mama mea că s-a îmbrăcat în doliu de tristeţea pe care a avut-o în suflet că suntem doi luaţi, răpiţi… Eu neştiind şi neaflând de ce eram frământată şi îngrijorată. Zic: „uite ce se mai întâmplă şi cu un deces în familie!” La proces ne-a întrebat pe fiecare, ne-a luat pe fiecare la interogatoriu şi m-a întrebat pe mine ce am căutat şi ce am găsit eu la Oastea Domnului. Şi eu n-am putut să spun decât ceea ce am simţit. Acolo am simţit pacea sufletului meu şi liniştea sufletului meu de care a avut nevoie. Şi ei mi-au întors ideea şi fraza: „Dar de ce nu te-ai dus la mănăstire? Ce-ai căutat la Oastea Domnului când ştiai că este interzisă?” Am tăcut din gură.

Cum aţi primit situaţia aceea, sufleteşte?

Să vă spun. La proces ne-au şi spus fiecăruia ce avem de [plătit]. Tatăl meu a fost condamnat la opt ani, eu la cinci ani de închisoare, alţi fraţi la zece ani. Între timp, mi-aduc aminte de ziua de proces două momente, pentru mine impresionante profund, adânc. Batista pe care o aveam în mână, după ce s-a terminat procesul am strâns-o şi au curs picături de lacrimi. Era toată batista udă. Când am strâns curgeau picăturile de lacrimi din mână şi când eram, ultima de dus din boxă, undeva, – nu ştiam unde – am simţit că parcă sunt într-un sicriu şi se aşează capacul pe mine. Aşa, un fel de simţământ interior am avut. Cu ajutorul lui Dumnezeu am fost dusă la închisoarea din Timişoara, unde erau foarte multe în sală, erau vreo douăzeci, treizeci de arestate, deţinute politic şi ele şi după câteva zile m-au dus de la Timişoara, cu duba, la Arad, unde a fost un punct de transbordare. Acolo la Arad a fost şi tatăl meu dus şi am stat şi acolo câteva zile şi pe urmă ne-a fixat şi ne-a repartizat. Pe tatăl meu l-au dus la Gherla, trei, patru ani a executat acolo şi eu am stat pe loc în Arad la o unitate militară la care eram noi deţinute, numai femei, cu număr de vreo treizeci, patruzeci de persoane şi acolo am stat cu regim de închisoare, cu regim de celulă, n-am lucrat nimic multe luni de zile cu mâncare foarte puţină, urmărite tot timpul. Eu eram mai tânără şi mi-aduc că am fost nevoită să urc la patul numărul trei. Tot timpul am urcat două rânduri de pat. Acolo era locul meu de odihnă, seara. Dar fiindcă în camera în care eram noi deţinute a fost becul, noaptea, tot timpul deschis pentru că eram urmărite ceas cu ceas. Pereţii camerei respective erau cu vizor. Ne-au urmărit tot timpul să vadă ce facem. Chiar ca la armată am fost, noi, femeile deţinute, puse să stăm de planton, să ne păzim una pe alta. Dacă una vrea să se sinucidă sau să facă câte ceva, nu ştiu. Una a stat toată noaptea de servici. Iar eu ca să pot să dorm, mai multe luni sau mai multe zile, noaptea cu lumina aprinsă, mi-aduc aminte că am rupt din cămaşa care a fost, o şuviţă să-mi acopăr ochii pentru că mă lovea lumina în ochi.

Ce aţi învăţat despre suferinţă din experienţa aceasta a detenţiei?

Să știți că în sala aceea în care eram deținute, erau grupuri, grupuri de fete sau femei care s-au unit ele între ele și erau și cu gând lumesc în sensul că se certau, înjurau, erau și revoltate. Chiar era o avocată și spunea: „Vai, ce am să-i fac eu celui care m-a arestat!” Și mereu se agita și se frământa și se enerva ca pe urmă, nu știu după câte luni de zile de stare de agitație a ajuns să-și piardă memoria și firea toată. Deci, a devenit mai puțin lucidă. A fost o povară pentru noi. A ajuns ca noi să o alimentăm și noi să o suportăm ca bolnvavă. M-am îndepărtat de ele și m-am apropiat de cele care erau de altă credință. Și atunci le-am rugat… Zic: „Să știți: și eu sunt pentru credință și voi sunteți pentru credință.” Le-am rugat să-mi respecte credința, să nu vorbească nimic din ceea ce știu ele și să ne ajutăm. Atunci, ele mi-au spus ce au știut și eu le-am spus ce am știut. Și ne-am împrumutat una pe alta din cântările, din memoriile pe care le-am avut încât ne-am simțit mult mai bine, noi între noi care eram pentru credință decât cele din lume. De atunci, am o dragoste pentru toți care sunt și de alte credințe, dar știm că avem un singur Tată și noi suntem frați a acelui Tată Ceresc. Între timp, sigur că au fost metode de multă suferință, în sensul că ne-au dat mâncare puțină. Mergeam la medicul din închisoare și îi spuneam: „Domnule doctor, dați-ne contra foamei!” Și el n-a avut ce să zică decât atât: „Nu pot să vă ajut, decât cu un of!” N-avea ce să facă, dar noi aveam foame tot timpul. Seara mi-aduc aminte că mi-au curs lacrimi din ochi, de foame. Ne-au dat puțină mâncare. Și chiar primul fel de mâncare era un fel de ciorbă la care erau foarte puține legume și zarzavaturi, dar între timp s-a simițit ceva că e mai consistent. Când m-am uitat, erau niște dinți stricați de animale. Deci, nu carne și nu oase, ci dinți stricați de animale. Au avut intenția ca noi să fim distruși și să ne extermine. Am simțit că nu suntem deloc avantajați, ci mai mult să suferim.

Ați simțit mâna lui Dumnezeu în acele momente?

Foarte mult. Chiar, singurul suport și singura dulceață și bucurie în viața fiecăruia dintre noi care am simțit și care am avut, să zicem, legătură cu Dumnezeu prin rugăciune pentru că, seara, fiecare dintre noi, cele care eram pentru credință am stat cu fața la perete și fiecare și-a spus în sinea ei tot ce a vrut să spună celei de lângă ea sau lui Dumnezeu. Și sigur că în acele clipe, aș putea să mărturisesc din toată inima și să spun că din ce în ce, simțeam nevoia să ne rugăm tot mai mult. S-au întâmplat și momente și situații când nu m-am mai putut ruga și totuși am realizat și am gândit că dacă noi nu ne rugăm, știu precis că se roagă cei din afară pentru noi. Deci, ne-am mângâiat că dacă noi nu mai putem să fim cu ei, ei ne sprijinesc cu rugăciunea. Am simțit – nu pot să spun în cuvinte – multă mângâiere. Dumnezeu este totul în noi. El ne este și pâinea noastră, El este și bucuria noastră cea mai mare, dragostea noastră, iubirea noastră, puterea noastră și libertatea noastră. După trei ani de închisoare nici nu am mai dorit libertate. Zic: „E bine aicea! E bine.” Și am zis: „Doamne, dacă vrei, chiar mă poți lua. Sunt gata. Sunt gata Doamne Iisuse! Ce bine e!” Chiar m-am mirat. Zic: „Nu mai mi-e foame, Doamne Iisuse! Nu mai mi-e greu. Totul este bine.” Când mă rugam – e cea mai mare taină în viața unui om, rugăciunea și legătura cu cele sfinte. Rugăciunea e cea mai minunată putere și mângâiere.

Ați fost îmbogățită sufletește după această experiență a detenției?

Da. Aș putea să spun că nu am mai dorit multe lucruri. Acolo, în închisoare, nu am vrut, dar Dumnezeu a îngăduit așa ceva. Tatăl Ceresc și Domnul Iisus m-a lepădat de sinea mea, total. N-am mai fost eu, ci ce a vrut Dumnezeu să fie cu mine. Să fiu supusă și în același timp să și sufăr. Și ceea ce m-a ținut foarte mult și m-a ajutat – următoarea frază pe care mi-am spus-o mie, mie însumi, cele două cuvinte: „Doamne ferește de mai rău!” Și încă ceva. „Dacă Domnul Iisus a suferit” am zis, El a suferit nevinovat, cu atât mai mult noi…

  O surioară de lângă mine a spus: „Știi ce? Noi am ajuns să fim ca un covor persan. Ne calcă toți, dar suntem de valoare. Să căutăm să fim de valoare! Să fim supuși și să nu descurajăm, să nu ne pierdem credința!” Au fost metode destul de neplăcute și inumane, în sensul că ne-a lăsat să mergem la baie, ne-a dat drumul la apă, dar între timp s-a oprit. Și când să ne săpunim și să ne limpezim, n-am mai avut apă. Și așa, cu săpunul pe noi trebuia să ne urcăm la porunca lor: „Gata, ne îmbrăcăm și mergem sus în cameră!” Așa au procedat dimineața, la mers la WC. Era un compartiment de trei cabine de WC turcesc și noi eram vreo douăzeci, trezeci de persoane în cameră și ne-a luat cu grupul. Trei, patru persoane la prima serie de mers la WC. Prima dată, primele au reușit să-și facă datoria, iar la a doua serie dacă au stat un minut și le-au și chemat. Pur și simplu au căutat să ne tortureze și să nu reușim să ne facem nevoile sau chiar și la spălător când ne-au trimis de la baie, de la WC, i-am dat drumul la robinet să ne curgă, să ne spălăm pe mâini. N-a curs apă deloc. Și am stat cât am stat cu acel robinet fără apă și pe urmă: „Gata! Poftiți în cameră!” N-aveam voie să spunem nimic pentru că nu aveam nici un drept. Nici nu am fost ascultate. N-aveam [voie] să vorbim nici să cerem nimic. Nu ştiam în ce zi mă aflu, ce lună este, dacă e sărbătoare sau nu e sărbătoare. Am devenit aşa ca nişte… În neştiinţă, în necunoaştere. Erau două deţinute care ne-au servit cu mâncarea. Când am întrebat cât e ceasul, zice: „E ceasul mântuirii.” Erau şi ele credincioase, dar n-au ştiut ce să ne spună. E ceasul mântuirii, adică să ne mulţumim cu ceea ce…

Cum s-a încheiat această poveste sumbră a suferinţei în închisoare?

La ieşire ne-au spus că de acum vom fi libere „dar să ştiţi că dacă cumva mai vorbiţi de cele sfinte veţi fi imediat aduse înapoi.” Deci, ne-a ameninţat că vom fi luate înapoi. Şi atunci am ieşit cu jumătate de bucurie, ca nu cumva mâine-poimâine să mă aresteze. Sigur că vecinii s-au bucurat când au auzit că eu sunt liberă, dar s-a întâmplat după douăzeci şi patru de ore de la eliberare să fiu dusă la spital unde am fost operată de urgenţă că mi s-a întâmplat să fiu găsită cu apendice perforat. Şi am fost operată imediat, a doua zi – fără să-mi facă analize, m-au pus pe masa de operaţie. Înainte de a mă opera, am ştiut Psalmul 23, în care zice: „Domnul este Păstorul meu şi nu duc lipsă de nimic. El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă. Chiar dacă ar fi să trec prin valea umbrei morţii, nu mă tem căci Tu eşti cu mine.” M-am oprit şi am zis: „Doamne, ajută-mă!” La închisoare, prin credinţa pe care am avut-o, am ajuns să simt cu adevărat tot ce-a fost amar, ca pe o dulceaţă. Tot ce a fost greu, să simt că nu mai este greu. Suntem datori să acceptăm şi să ne unim cu voia lui Dumnezeu şi să spunem totdeauna „Facă-se voia Ta şi nu voia mea!” Şi mai mult decât atât, fiecare din noi, fie tineri, fie bătrâni să ajungem să fim plăcuţi lui Dumnezu de fiecare dată. Să ne facem seara procesul de conştiinţă şi să ne dăm seama ce am făcut bine, ce am spus rău. Cu ce ne-am alimentat, cu ce ne-am asigurat pentru viaţa de dincolo. Suntem datori să ne pregătim pentru viaţa cealaltă. Domnul Iisus nu ne-a zidit ca să trăim numai pentru viaţa aceasta, ci ne-a zidit şi ne-a făcut să avem viaţa veşnică cu El împreună. Şi El să ne ajute să putem să fim aşa cum El ne-a făgăduit că „cel ce vrea să facă voia mea, voi fi şi Eu cu el.” Şi El nu ne va părăsi.

fr. Cristi Sauca

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!