Mărturii Meditaţii

“Oameni şi Istorii”, Nicolae Ilie – „Pe genunchi, în mină”

Prezentare: Oamenii trec. O parte din povestea lor rămâne, aici, la Oameni şi Istorii. La ora prelucrării acestui interviu, în ziua trecerii în veşnicie a fratelui Nicolae Ile din Beiuş, judeţul Bihor am rămas doar cu o pioasă aducere aminte a acestui om vrednic pe care vă invit cu drag să îl cunoaşteţi…

Interviul:

– Slăvit să fie Domnul Iisus!

– În veci amin!

– Pentru început, vă rog să vă prezentaţi!

– Mă numesc Ile Nicolae. M-am născut în anul 1932, martie 23, în localitatea Tărcăiţa, comuna Tărcaia.

– Să-mi spuneţi o amintire din copilăria dumneavoastră. O amintire care v-a rămas şi care v-a marcat viaţa.

– Noi am avut casa lângă biserică, în sat. Lângă biserică şi lângă şcoală. Mi-a plăcut de tânăr să mă duc la biserică. Biserica noastră a fost biserică monument istoric. Acoperită cu şindrilă şi cu podele de stejar pe jos. N-am să uit toată viaţa mea când părintele ieşea la predică. Eu rămâneam nemişcat. Cuvântul de învăţătură al părintelui m-a mişcat extraordinar de mult. Şi nu puteam să-l ascult, numai cu ochii în lacrimi. Cu atâta dragoste am ascultat Cuvântul lui Dumnezeu.

Cât eraţi de mic, atunci?

– Asta a fost, când am fost mai tânăr, de am început să pricep. Dar după ce plecam din biserică şi eram printre tineri, uitam cuvintele de învăţătură. Până când Dumnezeu a adus vremea aceea…

Am făcut armata, m-am căsătorit. M-am liberat în 1955, toamna, prin noiembrie şi n-am lucrat decât vreo câteva zile. Spre sfârşitul lunii m-am angajat. M-am angajat la un sector minier, aici, la Băiţa. Încă din armată, totuşi, până la urmă,  mi-am dat seama şi am realizat, am judecat ceva, că totuşi, cu mine s-a petrecut ceva. Mergeam pe drum şi auzeam o şoaptă: „Ai grijă!” Mă uitam în stânga, mă uitam în dreapta, nu era nimeni. Mergeam, îmi vedeam de drum… „Ai grijă!” Şi atunci, odată, mi s-a şi spus: „Ai grijă să fii mai bun!” Îmi dădeam seama ce înseamnă să fii mai bun: să nu sudui, să nu faci atâtea lucruri neplăcute, să nu minţi… Când am ajuns militar, şoapta asta m-a urmărit şi în acea perioadă, în cei trei ani de armată. Nu o dată, ci în repetate rânduri eram scos în faţa plutonului… Roşeam tot… „Doamne, ce-oi fi făcut?” Şi spunea comandantul: „De ce nu puteţi să fiţi ca tânărul acesta?” M-a trimis la o şcoală de maiştri de armament vreme de un an. Am făcut armata la Bârlad. Acolo, în clasă, de atâtea ori, şeful de stat major mă dădea exemplu peste tot. Îmi era ruşine, parcă, şi să vorbesc. Da. Mă temeam, nu cumva să greşesc şi să nu vorbesc cum trebuie. După ce m-am liberat, după sărbători, părinţii mi-au zis: „De acum, armata ai făcut-o, ai făcut atâta armată va trebui să încerci să te căsătoreşti.” Am avut o mătuşă, „Dumnezeu să o ierte!”, soră cu tatăl meu. Mi-a zis aşa: „Nicolae, uite, eu m-am gândit pentru tine, uite la cine!” Şi mi-a arătat soţia. Ne-am căsătorit vara, în august şi după ce ne-am luat – de fumat, n-am fumat, dar beam câte un pahar de pălincă, mai scăpam înjurături. Am avut un obicei foarte urât. Nu din răutate. O obişnuiţă înjosită. Le dădeam toate „celui rău”. Ea m-a vrut şi aşa şi am mers aşa… Duminica, eu mergeam la horă. Ea mergea la adunare. A fost crescută aşa de părinţi ostaşi. Eu mă distram şi ea plângea. Lucrurile acestea nu au mers mult. Am început să merg la adunare cu ea. A început să se schimbe viaţa, cât am înţeles eu atunci… Eu aş fi dorit ca din clipa în care m-am hotărât [pentru Dumnezeu] să fiu ca un sfânt. Lucrurile nu erau chiar aşa pentru că ispita, obişnuinţa asta cu înjuratul, m-a urmărit. Am lucrat la mină într-un atelier. Am lucrat la o menghină, nu ştiu ce lucru am avut, acolo… Eram cu ciocanul în mâna dreaptă. Cum am dat cu ciocanul, am dat pe degetul acesta. Am prins degetul către menghină în plin. N-am mai fost sigur, fiind obişnuit, să le dau toate la „cel rău”. N-am fost sigur dacă nu cumva i-am pomenit numele. N-am ştiut. Şi am lăsat ciocanul acolo, pe masă, pe banc, lângă menghină. Era galeria, mina, la câţiva paşi… Am intrat acolo la întuneric şi m-am pus pe genunchi, şi cât m-am rugat eu, acolo, şi cât oi fi plâns eu, numai Dumnezeu ştie ce m-am căit. M-am temut, nu cumva să fi pomenit numele „celui rău.” Fraţii, surorile din adunare spuneau: „Nicolae, hotărăşte-te frate Nicolae! Să te hotărăşti!” Eu am crezut că nu mă pot hotărî până când eu nu voi fi cum trebuie să fiu. La nuntă la Tărcăiţa, a fost o nuntă vestită, la nuntă la doctorul Deac… Sora sorei Greta, terminase facultatea, ingineră chimistă, Deac terminase medicina… S-au luat şi la nunta lor, în 1958, în 20 iulie… M-am dus la nuntă şi când s-a făcut chemare – nu prea ştiam regula, ce să fac… Un frate de la Sâmbăteni, tata lui Ille Ionatan, fratele Valer, un om liniştit, un om calm a venit la mine şi mi-a zis: „Nicolae, trebuie să te hotărăşti! Nu mai sta!” Şi atunci, când s-au dus mai mulţi, m-am băgat printre ei.

Îi mulţumesc din toată inima lui Dumnezeu că s-a petrecut o mare schimbare în viaţa mea. Am ştiut că m-am hotărât şi nu cumva să greşesc, să calc legământul. Eu m-am hotărât atunci, duminica şi soţia umblase la adunare, dusă de părinţi, dar n-a fost hotărâtă. Eu n-am putut să rămân nehotărât. Soţia, atunci, – că a fost nunta şi luni – a venit şi ea şi a făcut legământ.

Aţi spus că în armată aţi căutat să fiţi bun, aţi auzit glasul acela „Să fii bun!” Cum era diferenţa?

În orice caz, începând din armată în viaţa mea s-a petrecut schimbare. Şi cu cât mai mult apoi după liberare. Noi am început să discutăm iarna şi vara ne-am şi luat. Când am ajuns în familia lor m-am bucurat mult de tot. Am văzut că socrul meu nu suduie, soacra nu suduie, soţia nu suduie. La mine, tata suduia pentru că… Doamne iartă-l! Mai şi bea, mai făcea gălăgie în casă, mai speria… Mai fugeam pe geamuri când era băut. S-a schimbat viaţa după hotărârea mea.

Aţi trăit o minune în viaţa dumneavoastră şi ce aţi învăţat din ea?

În viaţa mea s-a petrecut minunea chiar şi cu hotărârea mea pentru că părinţii nu au fost prea încântaţi că eu m-am hotărât. Pe parcurs, mama s-a hotărât. Mama a zis aşa: „Mă bucur de Nicolae, că văd că ei se înţeleg bine şi ei nu se ceartă.” Minune mai mare ca asta pentru mine nu poate fi. Ca şi aceea când eu am văzut că e păcat să sudui şi e păcat să mai trăiesc aşa cum am trăit până când L-am cunoscut pe Dumnezeu. Deci o minune ca asta nu poate să fie.

Deci, consideraţi că minunea în viaţa dumneavoastră a fost chiar schimbarea vieţii.

Exact. Eu aşa văd. Pentru că mulţi şi-au pus întrebarea şi atunci şi astăzi după atâţia zeci de ani. Din 1958 până acuma e un număr de ani… Atâţia oameni din sat şi mai în vârstă şi mai tineri ziceau: „Ce s-a petrecut cu Nicolae? Extraordinar!”

Din 1958, când v-aţi hotărât pentru Dumnezeu, aţi rămas pe calea lui Dumnezeu. Ce v-a determinat să rămâneţi credincios?

Cum să nu rămân credincios? Nu ştiu cum să-I mulţumesc Domnului pentru pace, pentru liniştea şi bucuria pe care le-am avut şi le avem în familie în primul rând. Noi am trăit o viaţă frumoasă laolaltă. În toată viaţa noastră, în decursul acesta nici atât nu am ridicat degetul spre soţia mea. Aşa că s-au petrecut minuni. Asta e o minune. Am amintit de 1958, când m-am hotărât şi după aceea a început calvarul.

Ce fel de calvar?

Am fost dat afară din serviciu din cauză că am fost ostaş.

Care au fost suferinţele?

Eu nu ştiu cum să-I mulţumesc lui Dumnezeu şi să le mulţumesc [lor] că nu mi-au făcut nici un rău, ci mi-au făcut cel mai mare bine. Ei vedeau lucrurile cum le vedeau ei, iar eu aveam pacea sufletului cu Domnul. Bucuriile pe care le-am trăit eu în mină nu le voi mai întâlni pe pământ. Ce bucurii am trăit eu în mină în perioada aceea când fraţii au fost ridicaţi, când a fost [ridicat] şi fratele Traian. Mântuitorul ce spune? „Când o să vă dea afară dintr-o cetate să fugiţi în alta.” A trebuit să-mi iau „lumea în cap” şi m-am dus, de aici, din Bihor, tocmai în judeţul Hunedoara. Am lucrat acolo ca mecanic într-o mină. M-a cunoscut maistrul care a fost acolo. „Uite, tu,” a zis nevestei lui: „el e aşa cum e unchiul tău”. „Şi dacă ar fi să nu mai am niciunul în sector, numai unul să am, acela eşti tu.” Cum zicea fratele Traian: „De câte ori mi s-au închis atâtea uşi de lemn şi de fier în faţă, când Dumnezeu mi-a deschis atâtea uşi de aur.” Aşa mi s-a întâmplat şi mie.

După experienţa de o viaţă pe care aţi acumulat-o, ce i-aţi îndemna pe tinerii de astăzi?

Cei care mai şi pretind că au pe „Doamne, Doamnedin când în când pe buzele lor, încă n-au ajuns să guste şi să vadă ce dulce şi plăcută este viaţa cu Hristos. Încă n-au ajuns acolo. Când ei vor ajunge să-şi deschidă inima până acolo – să-L cunoască pe Hristos, vor fi atât de fericiţi că o să li se pară că au câştigat lumea asta toată…

Cum pot tinerii să-L cunoască pe Hristos?

Aşa cum e cântarea fratelui Traian: „Hristos e totul pentru noi.” Acesta e adevărul. Când am ajuns să-L cunoaştem pe Hristos până aici, totuşi, am făcut un pas destul de lung. Cei care au gustat, ar fi păcat să mai întoarcă privirile înapoi. Viaţa aceasta aduce nu numai desfătări, bucurii. În viaţă sunt şi încercări, sunt şi lupte, sunt şi cruci de dus. Cei dinaintea noastră au dovedit, cei care au trecut prin furtună, prin temniţă… Casa asta a noastră şi încă două au fost ca nişte „Betanii” în Beiuş. Casa lui fratele Nicolae, casa lui fratele Vasile, a sorei Greta şi casa părintelui Heredea. Dumnezeu să-i ierte pe cei care au plecat!

Frate Nicolae, vă mulţumim pentru că aţi acceptat să stăm de vorbă. Dumnezeu să vă dăruiască multă sănătate.

– Slăvit să fie Domnul Iisus!

– În veci amin!

a consemnat fr. Cristi Souca

Lasă un răspuns