Am crescut cu părinții. Am avut trei frați și o soră și părinții mei erau foarte religioși și mă trimiteau la biserică în fiecare duminică. Acolo, la biserică, a venit fratele Ioan Marini în 1946, când cu sărăcia. A venit prin Moldova și a venit și la Grivița. Cântau frații în strană și mie mi-au plãcut foarte mult cântãrile. Aveam și darul de a cânta. În toamna lui 1946, am venit la adunare. Nouăsprezece ani aveam atunci. și, de-atuncea, m-am legat de Oastea Domnului. Noi făceam adunare prin case, pe la oameni, pe la frați și a venit poliția. Ne-a arestat pe trei dintre noi. Ne-a dus până la poliție, ne-a luat date, ne-a amendat și ne-a dat drumul. De acolo, noi, ce făceam? După ora doisprezece, ne duceam la biserică. Făceam adunare, vara, la umbră, și preotul închidea poarta la intrarea bisericii, și eu ce făceam? Săream poarta și trăgeam zăvorul și intram. M-au văzut vecinii și m-au pârât părinților. Ei mă mustrau. Ar fi vrut să mă aibă bun, dar să nu mă duc la adunare, căci ne persecuta preotul.
Odată, aveam adunare la mine acasă. Preotul ne căuta. În fiecare duminică ne căuta. Noi nu mai aveam loc în casă și soția cu încă o soră au stat afară, pe prispă. Preotul, când le-a văzut, ce și-a zis? „Aceștia nu s-au dus la adunare”. Ne-au anunțat că e preotul la poartã și frații n-au mai cântat. A întrebat preotul: „Tache e acasă?” „E acasă.” M-a chemat, m-am dus la poartă. M-a întrebat: „Ce mai faceți?” Nu a spus motivul. El nu știa că adunarea e la mine. Seara, a zis: „Toată ziua i-am căutat și nu i-am găsit”.
Când a început Oastea Domnului, aici, în Grivița?
Biserica avea foile Oastei Domnului și certificatul de naștere al Oastei Domnului. Avea ordin să le dea foc și mi le-a dat mie, în secret. Am avut și eu percheziții de vreo două-trei ori. Au căutat și prin casă și prin pod.
Ați spus că la adunarea la care ați fost atunci, la vârsta de nouăsprezece ani, în 1946, a fost și fratele Ioan Marini. Ce vă amintiți de fratele Ioan Marini?
Nu l-am văzut, dar, în urma lui, a venit tot satul la adunare, atât de mult a lucrat el. Veneau oamenii de la câmp și, când treceau pe aici, se făcea adunarea la o soră în curte, pe vale, la sora Mina, mama Mâna. Lăsau oamenii căruța la drum și veneau la adunare.
Era numai o curiozitate? Ce i-a atras atât de mult?
Era și sărăcia. Iar în 1947, cei care-au venit și s-au îmbulzit s-au lăsat. Și am rămas numai vreo patru frați și șase surori.
A fost credința ceva permanent sau au fost și suișuri și coborâșuri?
Coborâșuri am avut, pentru cã mã mustrau pãrinții sã nu mã duc la adunare, cã eram vorbit de rãu. Mã frãmânta gândul acesta: „Ce sã fac? Sã nu mã duc?” „Dacã nu mã duc la adunare și mã întâlnesc cu frații, ce le spun? Ce motiv am?” Într-o duminicã, m-am hotãrât sã nu mã mai duc, sã stau acasã. La noi, venea fratele Nicu Micu de la Ivești. În fiecare duminicã era aici pe la ora douã. Înainte de adunare, mã trezesc cu el la poartã. Și m-am și hotãrât de atuncea sã merg la adunare. Mi-a fost dragã adunarea. Cu toate cã eram prigoniți.
După ce v-ați înrolat în Oastea Domnului, v-ați apropiat mai mult de Biserică?
Eram consilier. Preotul mă iubea, dar erau obligați. Îi obligau și poliția și episcopia să ne urmărească, însă eu am iubit Biserica și m-am dus la biserică. Merg și acuma.
Pe mine și pe fratele Sava care eram în sat au vrut să ne pună agenți secreți. Nu ne-au pedepsit. Ne-au constrâns să pârâm frații. Eu lucram, la cooperativă, lemnăria. Duminica vindeam. Cooperativa, pe atunci, avea prăvălia deschisă duminică. Soția era foarte credincioasă. La bisericã nu se duceau decât două-trei babe și soția. Am iubit mult Biserica și adunarea. Au vrut să mă trimită pe la frați, pe la adunări mari. Le-am spus: „Eu lucrez la cooperativă. Sunt obligat să vând marfă duminica”. Curtea era plină și strada de lemne. Am învățat douăzeci și cinci de ucenici de aici, din Grivița, și am lucrat în tot județul.
Nu am făcut armată sub arme. Pe mine m-au dat la muncă… Am făcut la muncă. Acolo am învățat lemnăria. Iarna, făceam școală de meserii. Lucram cu civilii pe șantier și colegii mă fãceau prost că muncesc pentru civili, nu munceam pentru mine. Eram obligați să lucrăm. Am furat meseria și când am venit acasă am practicat meseria.
Cum vedeți mâna lui Dumnezeu în aceasta?
Așa m-a binecuvântat. Activistului de partid îi spuneam: „Tata m-a exploatat și matale m-ai dat la meserie”. Și îi spun așa: „Când ai să mori, am să fac un parastas”. El a zis: „Nu, fă-mi un sicriu”. Când a murit, i-am făcut gratuit sicriul activistului de partid.
Amenzi, bătăi, au suferit frații ostași?
Da, au suferit. Aveam la adunare un frate fierar. Sava Grosu îi spunea. Am făcut adunare la el, în fierărie. A venit poliția acolo și ne-a amendat. Ca pedeapsă, am muncit voluntari la o primărie nouã. N-am mai dat apoi amendă. Eu dădeam polițaiului de la noi în fiecare lună ciubuc un salar. Ne ocrotea. „Sunt cuminți, nu fac rău…” La cooperativă, raportam ce lucram. Și toți banii câștigați îi predam. Aveam salar mai mare ca al președintelui cooperativei. Eu și lucrătorii. Am învățat douăzeci și cinci de ucenici. Înainte, ucenicia ținea doi ani. La mine stăteau un an, iar al doilea an îl angajau. Venea poliția să mă aresteze că îi exploatez. și le-am spus: „Cine m-a pârât? Părinții?” Nu! Părinților le părea bine, pentru că învățau meserie. Un an de zile lucrau fără salar.
Din vremea dinainte de 1947 vă mai amintiți cum s-au manifestat ostașii? Țineau legătura cu Biserica Ortodoxă?
Țineau. La biserică, frații plecau cu steagul Oastei și veneau cu steagul la adunare. Și acolo lăsau steagul și plecau să mănânce. Am avut adunare mare. La noi venea, de prin comună, fratele Nicu Micu și era adunare frumoasă aici, în Grivița. În 1946, era aproape tot satul. Nu încăpea în curte! Stăteai în picioare, nu pe bănci ca acum.
Din experiența dumneavoastrã din ceea ce ați trăit, care credeți că este misiunea Oastei Domnului?
O misiune foarte mare. Ne-a salvat, fraților, de la păcate! Păcatele cele mai multe le fac creștinii noștri.
Cum credeți că poate Oastea să crească în număr și putere?
Asta depinde de noi. Noi trebuie să aducem rod prin viața noastră. Eu mă duceam cu șoferi de la CAP și i-am adus la adunare, fraților. Domnul Iisus, când a dat talanții, ce-a fãcut cel care l-a îngropat în pământ? Trebuie să aducem roadă, dar nu să furăm de la alții. Domnul le-a zis: „Voi sunteți pescari de oameni”. Nu să furăm peștii. Să fim fii adevărați ai Bisericii. Eu de Biserică nu mă despart.
Care e secretul creșterii copiilor pentru Dumnezeu?
Ceea ce m-a avantajat pe mine este că m-a trimis mama la biserică în fiecare duminică. Eu văd aici, la noi în comună, că vin părinții cu copiii la adunare. Nu-i lasă acasă. Asta e avantajul. Părinții sunt vinovați că nu-i ia de mititei. Sunt la noi care au cinci copii, vin cu patru și-i aduc la adunare. Alții cu doi, cu trei. E datoria fraților părinți. Pe mine asta m-a avantajat. Mă trimitea mama la adunare.
Ați spus că ați iubit cântarea de la Oastea Domnului, v-a plăcut cântarea. Ați putea sã ne cântați ceva?
Ce fericire de-a-L cunoaște pe Iisus Păstorul minunat, / ce turma Lui cu drag și-o paște și o păzește ne-ncetat…/ Lui să-I cântăm, Lui să-I cântăm, El pentru noi viața și-a pus, / Lui să-I urmăm, Lui să-I urmăm, urmași destoinici lui Iisus.
Cu toți mergeam pe căi deșarte, în pofte rele și-n păcat, / dar El ne-a-ntors și-n loc de moarte, viață veșnică ne-a dat. / Lui să-I cântăm, Lui să-I cântăm, El pentru noi viața și-a pus, / Lui să-I urmăm, Lui să-I urmăm, urmași destoinici lui Iisus.
Ca niște orbi pe calea lată, mergeam spre veșnicul mormânt, / dar El ne-a-ntors și-acuma, iată, suim cântând spre cerul sfânt. / Lui să-I cântăm, Lui să-I cântăm, El pentru noi viața și-a pus, / Lui să-I urmăm, Lui să-I urmăm, urmași destoinici lui Iisus.
Să-L lăudăm cu bucurie și fără teamă să-L slujim / ca și aici, și-n veșnicie, mereu mai fericiți să fim. / Lui să-I cântăm, Lui să-I cântăm, El pentru noi viața și-a pus, / Lui să-I urmăm, Lui să-I urmăm, urmași destoinici lui Iisus.
Eu cânt această cântare în fiecare seară. La Radio România , în fiecare dimineață, la ora 5, se cânta „Tatăl nostru”.
Acum nu-l mai cântă, dar se cânta și eu l-am învățat. și cânt „Tatăl nostru” și spun „Doamne, vreau să-I spun și Domnului Iisus o poezie!” Și Îi cânt cântarea asta de două, trei ori pe noapte.
Acum, nu că mă laud, dar m-am trudit să am rod pentru Dumnezeu.
Și acuma, în încheiere, care ar fi gândul din urmă pe care ați dori să-l știe cei care v-au cunoscut?
Am vrea, când plecăm de aici, să lăsăm un rod în Lucrarea Oastei Domnului. Dumnezeu ne întreabă. Să mergem cu talantul, să nu ne ducem numai cu iertarea, să ne ducem și cu un rod! Slăvit să fie Domnul!
A consemnat Cristi SOUCA