Oastea Domnului

“Oameni şi Istorii”, fr. IOAN LUCA „De-o viață cu Dumnezeu”

 

Viaţa trăită cu Dumnezeu e frumoasă. Nu există o alta asemenea. De acest adevăr e convins interlocutorul nostru, Ioan Luca din Văsieşti, judeţul Bacău. Ascultaţi mărturia lui la „Oameni şi Istorii”!

– Slăvit să fie Domnul Iisus!

– În veci amin!

– Cum vă numiţi?

– Luca Ioan.

– Când v-aţi născut?

–  În 1929, pe 11 martie.

– Şi unde?

– În Moineşti, strada Lunca 55 – era pe vremea aceea.

– Ce fel de familie aţi avut? Cum aţi crescut?

– O familie de o stare cam necăjită, cam săraci. Părinţii mei n-au ştiut carte. Tata a învăţat ceva carte, dar n-a urmat la şcoală, a învăţat pe unde a putut. A fost muncitor la o fabrică de cherestea, la Comăneşti. Noi am fost opt fraţi dintre care doi au murit de mici şi au mai rămas şase, dintre care la maturitate, acum câţiva ani au mai murit doi. Am mai rămas patru fraţi, două surori şi doi fraţi.

– Cum v-aţi apropiat de Dumnezeu?

– Tata a lucrat la fabrica de cherestea din Comăneşti. Acolo, în echipa în care lucra a avut un frate din Oastea Domnului, chiar de aici din sat, îl chema Simion Lupchian. Îi povestea lui tata mereu despre cum se simte el de când merge la adunarea Oastei Domnului. Într-o zi i-a spus lui tata – era mult mai mic decât tata – „Bade, vrei să facem adunare în casă la dumneavoastră, în satul dumneavoastră?” El a spus: „Da. De ce nu?” Bunicul meu după mama avea o casă mai mare şi avea o cameră în care se făcea petreceri pentru tineret: horă, bal, aşa cum era pe vremea aceea. Eu la vremea aceea eram de nouăsprezece ani. În ziua de 6 ianuarie 1948, în ziua de Bobotează s-a hotărât să facem adunare la bunicul în casă. Noi, adunarea din zona asta o făceam vreo cinci sate la un loc. Eram puţini fraţi în vremea aceea. Şi-au venit de aici, din sat, două surori, sora Lenuţa, sora fratelui Mitică şi cu fratele lui mai mare, Ionel, mai mare ca mine cu doi ani şi sora Mărioara Iftimoaie, cea care avea să-mi fie naşă de cununie şi vreo patru fraţi în etate. Eu, cu o soră de-a mea, care era mai mică cu un an decât mine, ne-am dus mai târziu la adunare, în sensul că ne era ruşine. Fratele meu, mai mic cu patru ani, s-a dus la adunare mai devreme. Când am ajuns la adunare era pe terminate. Când s-a terminat adunarea fraţii tineri au cerut să se cânte o cântare. Era cântarea „Salvatorul bun te cheamă.” Fraţii bătrâni au spus: „Să cântăm cântarea ‹‹Cu crucea-n spate››”. Au cântat. Noi am rămas foarte marcaţi. Mi-a plăcut. Când am venit acasă le-am spus părinţilor: „Mamă şi tată, noi la horă nu ne mai ducem!”. Şi de atunci am rămas pe calea aceasta duhovnicească până acum. Au trecut şaptezeci de ani de când am primit Cuvântul. Am rămas aici şi mi-a plăcut şi sper că Dumnezeu mă va ajuta să merg până la capătul vieţii.

– Ce s-a întâmplat în momentul acela în care aţi auzit cântarea aceasta „Cu crucea-n spate”?

– M-a impresionat foarte mult.

– Ce însemna pentru dumneavoastră crucea? Ce a lucrat în inima dumneavoastră atunci?

– La început nu mi-am dat seama. Eram tânăr. Aveam nouăsprezece ani. Am umblat pe la horă, dar nu-mi plăcea lumea. Eu aici mi-am găsit împăcarea, aici mi-am găsit bucuria. Înainte, adunarea noastră de aici se făcea [împreună], Comăneşti, Vermeşti, Leorda, Văsieşti, Hangan, Lunca. Eram vreo cinci, şase sate la un loc. După 1956 ne-am despărţit fiecare localitate pentru că am fost urmăriţi de Securitate. Mie mi-a plăcut foarte mult şi am rămas în lucrarea Oastei. Am făcut serviciu, am făcut armată şi am fost credincios. Nu am avut probleme, din contră, pe mine m-a ajutat treaba asta. Faptul că am fost în adunare pe mine m-a ajutat foarte mult pentru că oamenii au avut foarte mare încredere în mine, pentru că am fost cinstit…

– Dumnezeu v-a mişcat inima. Aţi fost marcat de acea primă întâlnire cu Oastea Domnului. Când a fost momentul hotărârii pentru Dumnezeu?

– Cu ocazia Revelionului din 1948, spre 1949 a fost o adunare la Vermeşti unde a fost fratele David Bălăuţă şi Costică Magdici. În adunarea aceea, fratele Ionel Apostoaie care era de aici din sat mi-a zis: „Hai şi fă hotărârea aceasta”. Şi am făcut legământ atunci, dar hotărâre am făcut din ziua în care am mers la adunare. Mi-au plăcut extraordinar de mult cântările.

– Ce s-a schimbat în viaţa dumneavoastră după momentul întâlnirii cu Dumnezeu?

– Totul. Nu eram un om ieşit din comun, dar mai înjuram… După ce m-am hotărât, nu s-a mai întâmplat lucrul acesta. Am lucrat la mina de cărbuni din Comăneşti, ca lăcătuş. Mai dădeam cu ciocanul peste degete… Nu ziceam nimic. „Măi, dar nu zici nimic?” „Dar pentru ce, dacă am fost eu căscat şi mi-am dat cu ciocanul peste mână? Ce e de vină Dumnezeu pentru treaba asta?” Pentru faptul acesta, că am fost om cinstit, foarte mare încredere au avut toţi [în mine] întreprinderile, în armată şi peste tot.

– Ce v-a făcut să rămâneţi credincios toţi anii aceştia?

– Binefacerile pe care le-a adus Dumnezeu în vieţile noastre şi faptul că nu există o altă viaţă mai frumoasă. De multe ori iau cuvântul în adunare şi le spun: Nu există o altă viaţă mai frumoasă ca viaţa trăită cu Dumnezeu. Spune Sfântul Apostol Petru un lucru foarte interesant: „Dacă aţi gustat că bun este Domnul, apropiaţi-vă de El, Piatra cea vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă lui Dumnezeu”. Asta m-a făcut şi mă face şi la ora actuală să-mi dau toate silinţele cum spune Sf. Petru: „Daţi-vă toate silinţele să uniţi cu credinţa voastră fapta, cunoştinţa, înfrânarea, dragostea de fraţi…” Dacă veţi face aceste lucruri nu veţi aluneca de pe cale niciodată. Da. Acesta a fost momentul cel mai fericit. Da.

– Aţi trăit o minune a lui Dumnezeu în viaţa dumneavoastră?

– Mare. Am avut trei minuni de genul acesta care mi-au dat de gândit. Numai Dumnezeu m-a putut scăpa. Eram militar şi în 1951 a fost o mare manevră, armata rusească cu ai noştri, românii. La Arad trebuia să facem o rampă de descărcare a trupelor. Eu am făcut armata la un batalion de construcţii căi ferate. La Simeria am fost cazaţi întâi, după aceea ne-au pus în tren şi ne-au dus la Arad. Când făceam pază în coloana de tren, eu eram la un capăt de tren şi un coleg de al meu la alt capăt. Cu arma în spate, păzeam… La un moment dat, când am ajuns la mijlocul trenului, acolo era şi comandantul. A scos o sticlă cu ceva negru şi cu ceva lichid, aşa fumuriu. Şi mi-a zis: „Mă, ţi-e sete?” „Nu, nu mi-e sete.” Eram în gară la Simeria. Îmi zice: „Vezi, ce apă bună!” Eu n-am ştiut ce e… El ştia că eu nu consum alcool. În momentul când am luat-o în gură, era formol cu care se dădea comandantul pe picioare să nu transpire. Şi în momentul acela, când am luat gura de formol, mi s-a închis gâtul, am aruncat arma în vagon, m-am băgat pe sub vagoane şi am început să mă rup la gât… În momentul acela au venit toţi ofiţerii acolo… Mi-au dat apă caldă. Când mi-am revenit puţin, m-au luat şi m-au dus la spital. Am trecut pasarela, la Simeria, la spitalul CFR-ului. Mi-au făcut spălături cu apă caldă până când s-a limpezit. După aceea mi-au dat două sticle cu lapte dulce. Am băut şi după aceea mi-am revenit şi am urmat înainte armata. Asta a fost una. Într-adevăr, numai mâna lui Dumnezeu m-a putut scăpa. Un alt necaz am avut în 1982. La întreprindere am avut o funcţie mai importantă. Era în sarcina mea să echipez echipele cu materiale, cu tot felul de lucruri. Trebuia să echipez o sondă de pe [raza] Comăneşti, cu echipament de producţie, de petrol. S-a dus maşina o dată. A venit şi am plecat cu a doua maşină. Am încărcat-o. Era în ajunul Anului Nou. Când coboram panta am spus şoferului: „opreşte să luăm un muncitor în maşină”. Când a pus piciorul pe frână… Maşina are pe puntea din faţă arcurile. Sub arcuri are un ştift de siguranţă. Ştiftul a fost forfecat şi maşina în loc să meargă înainte s-a dus într-o prăpastie mare de vreo treizeci de metri cu tot cu material. Eram în maşină… Am închis ochii… Sus aveam un om pe care l-a prins materialul tubular, l-a împins şi i-a făcut o fractură de bazin. Au venit oamenii şi cu ajutorul lui Dumnezeu l-au scos pe om de acolo, viu. Necazuri mari am avut atunci şi numai Dumnezeu m-a putut scăpa. Un alt necaz în viaţă a mai fost… Acum vreo trei săptămâni, curăţam nişte iarbă cu o maşină de tuns gazon. Dintr-o dată mi s-au „tăiat” picioarele. Am slăbit, am căzut şi am dat cu capul de temelia casei. Toate aceste lucruri arată că suntem în mâna lui Dumnezeu şi numai El ne poate scăpa…

– Dacă ar fi să spuneţi un îndemn tinerilor de astăzi care ar fi acesta?

– Aş spune tuturora, în special celor care caută şi citesc Cuvântul Domnului să împlinească Cuvântul care spune: „Voi sunteţi Lumina lumii şi sarea pământului”. Dacă vor face aceasta să caute să-şi dea toate silinţele. Şi lumea şi oamenii credincioşi au nevoie de oameni serioşi, oameni cinstiţi. Eu i-aş sfătui pe fiecare… Nu există o altă viaţă mai frumoasă ca viaţa trăită cu Dumnezeu, cu Domnul Iisus, cu Cuvântul Său. Este atmosfera aceasta care este atât de minunată în Lucrarea aceasta a lui Dumnezeu. O altă viaţă ca viaţa trăită cu Dumnezeu nu există, nu se poate… Învăţăturile acestea pe care ni le dă Cuvântul Domnului sunt de o ţinută ce nu se poate descrie în cuvinte omeneşti. Un lucru interesant pe care noi l-am avut aici: Eram la vârsta de paisprezece ani. Aici, la Văsieşti, au fost prinşi fraţii de poliţie. Cineva, de aici din sat s-a dus şi i-a spus la poliţai… Asta a fost în 1943. Eu nu eram la adunare în vremea aceea. Am văzut cum îi ducea pe fraţi poliţia, din urmă… Era fratele Ionel Apostoaie, era de vreo şaisprezece ani şi Fratele Simion Burlacu era cam de optsprezece ani. Amândoi mergeau de mână. În spatele lor erau vreo patru surori, în spatele surorilor erau vreo cinci, şase fraţi şi în urma lor erau doi poliţai cu armele. Îi duceau la Poliţie, la Moineşti. La fraţii tineri şi la surori le-au dat drumul, iar pe fraţii bătrâni i-au dus din post în post până la Bacău şi de acolo la tribunal la Galaţi. A fost un lucru care pe mine m-a marcat mult.

– Mulţumesc, frate Ioan! Slăvit să fie Domnul!

– În veci amin!

fr. Cristi Sauca

 

Lasă un răspuns