Ioan Marini Mărturii Meditaţii

Ioan Marini – fapte şi întâmplări (V)

Preotul Vonica îl vizitează pe Ioan Marini  la închisoare

După două săptămâni de la proces, se prezintă la închisoare, la fratele Ioan Marini, însuşi preotul Nicolae Vonica, una din fostele „calfe“ ale lui „Neemia“, şi de data asta trimis de către mitropolitul Bălan, dar cu o misiune plină de viclenie. Fratele Marini nu-l mustră şi nu-l învinuieşte pentru comportarea lui la proces. Vonica îi spune fratelui Marini că a venit cu o propunere din partea mitropolitului Nicolae, şi anume, să accepte un post bun şi bine plătit în cadrul Editurii Arhidiecezane şi la redactarea publicaţiilor Mitropoliei. Iar drept condiţie pentru eliberarea imediată din închisoare, i se mai cerea să se dezică de Părintele Iosif Trifa şi de adunările Oastei în care se răspândeau învăţăturile acestuia.

Această momeală era a doua încercare a mitropolitului Bălan de a-l corupe pe Ioan Marini. Dacă la prima n-a avut succes, se aştepta ca de data aceasta să reuşească, având în vedere situaţia deosebită în care se afla. La toate acestea, fratele Marini a răspuns astfel:

– În primul rând, dragă Niculiţă, eu nu pot face ce ai făcut tu, să-l trădez pe Părintele Iosif Trifa şi să-i calc în picioare memoria. Tu, din om liber cum erai, ai devenit rob şi folosit ca un robot, în timp ce eu am rămas liber, să rabd şi să sufăr pentru adevăr, fiindcă numai acela poate fi cu adevărat liber, care luptă pentru adevăr. Du-te acum şi spune stăpânului tău că, dacă toată viaţa ar trebui să tânjesc aici în această închisoare, tot n-aş fi de acord să primesc oferta pe care mi-o face. Eu nu-mi vând conştiinţa şi să-l trădez pe părintele meu sufletesc de care am rămas legat prin jurământ, chiar dacă el nu mai este printre noi.

Când Vonica i-a raportat mitropolitului răspunsul lui Ioan Marini, dintr-o dată acesta a devenit atâta de agitat şi nervos, încât l-a concediat pe Vonica din faţa lui. Nu suporta să vadă cum toate planurile i se dau peste cap, iar Oastea „trifistă“, pe care o dorea dizolvată, încă să mai facă şi progrese. Şi pentru toate astea erau vinovaţi urmaşii lui Trifa, în frunte cu Ioan Marini şi Traian Dorz, care se încăpăţânau să-i refuze orice ofertă.

Din întâmplare, după ieşirea din închisoare, fratele Ioan Marini s-a întâlnit cu N. Vonica la Sibiu. Cu această ocazie, între cei doi a avut loc o discuţie în care preotul Vonica l-a admonestat:

– Ce vrei să faci cu Lucrarea Oastei, continuând să susţii învăţăturile rătăcite ale Părintelui Trifa? Nu crezi că ar fi cazul ca, acum când el nu mai e în viaţă, împreună cu Traian Dorz să veniţi la redacţia «Luminii Satelor» şi să lucrăm împreună ca altădată? Aţi fi bine primiţi şi apreciaţi de Î.P.S. Sa Nicolae, aţi avea o mulţime de drepturi şi avantaje, inclusiv dreptul de pensie la bătrâneţe.

În urma acestei provocări, Ioan Marini i-a răspuns preotului Vonica printr-un articol publicat în revista «Familia Creştină», ce apărea la Beiuş. Dăm în continuare, parţial, acest articol:

„…M-ai întrebat, dragă prietene, ce vreau. Şi o dată cu întrebarea m-ai cinstit şi cu o privire bănuitoare. Te cred! O vorbă spune că ochii care nu se văd se uită. (Asta e valabilă şi între credincioşi ca şi între oameni din lume.)

Ceea ce pot să-ţi spun este că, dacă ai pipăi inima prietenului tău, ai simţi-o ca şi altădată, atunci când eram tovarăşi de muncă şi suferinţă alături de gornistul Oastei, „Neemia“.

Dar vei găsi ceva mai mult; vei găsi o inimă care, prin harul Domnului Iisus, pe lângă iubirea de altădată, a fost îmbogăţită cu experienţa iertării şi uitării pentru toate pietrele aruncate asupra prietenului fără ca el să se împotrivească.

Mărturiseşte dacă nu-i aşa! Cel ce a făcut despărţirea, ştii bine, n-a fost prietenul tău, care a suferit şi a tăcut în faţa unor fapte lipsite de dragoste, şi încă se mai pretindea că sunt făcute în numele Domnului. Apoi ştii bine că, dacă iezuitismul iubea dictonul „scopul scuză mijloacele“, în creştinătatea Evangheliei astfel de dictoane nu pot avea primire…

…Te ştiam bolnav. Şi, faţă de cei suferinzi, am căutat să mă port întotdeauna cu respect şi grijă şi asta a fost o pricină a trecerii anilor. Ştiu ce-i suferinţa, tovarăşa multor ani din viaţa mea, care m-a învăţat să ajut şi să înţeleg pe cel ce suferă şi are drept la mila prietenului, chiar dacă părăseşte frica de Domnul… Dar unii din fraţi s-au arătat înşelători, ca albia pâraielor care trec (Iov 6, 14-15).

M-ai întrebat „ce vreau?“ Dar tu ştii foarte bine, dragul meu, ce vreau, fiindcă în privinţa aceasta nu m-am schimbat şi sper că, prin harul Domnului, nici nu mă voi schimba vreodată. Cel mult să mă întăresc în chemarea pe care am primit-o şi hotărârea ce am luat, ca şi pe mai departe (la fel ca Sf. Ap. Pavel) să nu mai ştiu altceva decât pe Iisus Hristos şi pe El răstignit (I Cor. 2, 2). Lui vreau să-I slujesc şi de acum înainte, fiindcă El m-a răscumpărat din lumea de păcat prin scump sângele Său. Ce frumos se exprimă Sf. Ap. Pavel la I Cor. 7, 23: Voi aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Nu vă faceţi dar robi oamenilor.

Dacă aş căuta să plac oamenilor, n-aş mai fi robul lui Hristos. Drumul şi programul vieţii mele au fost trasate de Acela Căruia mi-am închinat viaţa; şi am jurat să-L slujesc cu credinţă, aşa cum ne-a învăţat şi Părintele Iosif Trifa, de care tu nu mai vrei să ştii.

În continuare, răspund întrebării tale.

Ce vreau?

Să slujesc Domnului, ajutând pe cei săraci şi necăjiţi.

Care mi-e răsplata?

Să fiu cu Domnul în veşnicie, o răsplată pe care lumea nu o poate lua de la nimeni.

„Dacă mor, mor“, a spus împărăteasa Estera, care nu cunoştea pe Domnul în toată plinătatea harului Său. Din dragoste sunt gata să mor pentru El, pentru Iisus – Care şi El a murit pentru mine.

Şi dacă voi îmbătrâni?

Atunci inima mea va fi verde ca finicul şi Domnul mă va sătura cu har şi îndurare. Merg în pace şi nu mă tem de nimic, căci Domnul este ajutorul meu, Domnul este sprijinul sufletului meu (Ps. 54, 4).

Iată temelia şi stânca vieţii mele. Tu, dragul meu prieten, vei face cum vei crede de bine. Dacă inima ta te îndeamnă să loveşti şi mai departe, vei şti că la fiecare piatră aruncată vei primi din parte-mi o pâine.

Şi voi tăcea mai departe, fără să mai răspund la ocări sau minciuni, fiindcă de acum am încredinţat pricina mea Domnului care cunoaşte totul.

Apoi nici nu am timp de discuţii şi ciorovăieli; viaţa e aşa de scurtă şi lucrul aşa de mult! Puterile pe care le mai am, le voi folosi pentru Domnul, Care mi le-a dat.

Iată ce vreau, iubite prieten:

Te-aş vrea cu mine, dragul meu, dar ştiu că nu se poate. Nu voi judeca de ce nu. Dar prietenul tău, care te-a purtat pe braţe de dragoste – când inima ta slăbită bătea tot mai încet, în noaptea aceea frumoasă cu lună – spre culmea dealului pleşuv din Poiana Sibiului, a rămas acelaşi, cu aceeaşi dragoste să mai poarte şi pe alţii spre culmile vieţii celei noi, spre mântuire.

Nu pot astfel: căci dragostea lui Hristos strânge laolaltă pe toţi cei iubiţi de El. Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu El prin Iisus Hristos, ne-a încredinţat slujba împăcării şi propovăduirii, trimiţându-ne să mergem să spunem, să rugăm fierbinte pe orice om, ca, în numele lui Hristos, să se împace cu Dumnezeu (II Cor. 5, 14-20).

Acesta sunt şi aşa vreau să rămân până la capătul vieţii mele.

                                                                     Prietenul tău,

                                                                     Ioan Marini

va urma

Învăţătorul Ioan Marini –o viaţă de apostol / Nicolae Marini. – Sibiu; Oastea Domnului, 2002

Lasă un răspuns