Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home „OARE CE VA FI PRUNCUL ACESTA?”

„OARE CE VA FI PRUNCUL ACESTA?”

„OARE CE VA FI PRUNCUL ACESTA?”

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la botezul de la Buciumi – 28 noiembrie 1981

„Toţi acei ce le auzeau le păstrau în inima lor şi ziceau: «Oare ce va fi pruncul acesta?» Şi mâna Domnului era într-adevăr cu el” (Lc 1, 66).

Slăvit să fie Domnul!

Dorim şi de această dată, dorim şi cu acest prilej binecuvântat, înalt şi sfânt, mai întâi de toate, să înălţăm un nume – Numele Iisus. Că nu este altul ca şi El. Au fost pe pământul acesta, de-a lungul veacurilor, multe nume cunoscute de mulţi. Şi s-a vorbit o vreme despre aceste nume – şi pe urmă s-au şters şi s‑au dus în uitare. Dar Numele Acesta este mai presus de orice nume.

Despre El au mărturisit toţi proorocii. Şi despre Numele Acesta dorim şi noi, cu fiecare întâlnirea a noastră, dorim să vorbim despre El, dorim să înălţăm acest Nume Scump. Căci prin Numele Lui suntem şi noi înfrăţiţi.

Prin Numele Lui v-am văzut feţele prima dată. Numele Lui ne leagă şi ne strânge laolaltă. Să nu ne mai despărţim atunci când ne întâlnim. Ce a fost frumos în adunările voastre, în întâlnirile voastre frăţeşti? Ce a fost aşa de dulce? Ce a fost oare? Că v-aţi întâlnit şi v-aţi despărţit cu lacrimi, de abia v-aţi îmbrăţişat şi de-abia aţi putut să vă smulgeţi unii de la alţii… Ce ne ţinea? Ce ne lega? Era Numele lui Iisus!

Mulţi dintre cei care L-au cunoscut şi L-au iubit au putut să spună: „Doamne, nu ne lăsa fără El întâlnirile noastre, adunările noastre, rugăciunile noastre, familiile noastre! Mai bine să rămână lumea fără soare decât să rămânem fără Iisus”.

Că dacă Iisus va fi cu noi, ne va fi de-ajuns. Cineva a spus odată: „Doam­ne, cu Tine şi-n iad m-aş simţi atât de fericit… Dar fără de Tine, Doamne, nu mă lăsa nici în rai”. Pentru că raiul n-ar mai fi rai acolo de unde ar lipsi Iisus, de unde ar lipsi Dumnezeu.

Numele Acesta care a coborât cel mai jos, dar a şi fost înălţat cel mai sus… Orice genunchi să se plece Lui şi orice limbă să mărturisească despre El.

Suntem adunaţi aici pentru o sărbătoare deosebită, cu prilejul unui botez, cu prilejul unui nou-venit în lumea asta pământească. Şi de aceea ne bucurăm din toată inima cu această familie binecuvântată. Ne bucurăm din tot sufletul că încă un suflet a fost dăruit Bisericii lui Hristos, încă un mădular. Pentru ca mâine să-i fie de bucurie, să-i fie de folos. Mâine să fie acest copil o binecuvântare pentru Biserică, pentru societate, pentru neam.

De aceea am ales acest verset, ca în legătură cu acesta să ne gândim. Versetul acesta s-a amintit cu prilejul naşterii unui copil şi este vorba despre Ioan Botezătorul, cel mai mare dintre toţi proorocii. La naşterea lui s-au spus aceste cuvinte. Toţi câţi erau acolo erau uimiţi şi păstrau cuvintele acestea în inimile lor şi îşi puneau întrebarea: „Ce va fi acest copil? Oare ce va fi din acest copil? Oare ce va fi copilul acesta?”

Aceste copil a fost un om mare, a fost un om al lui Dumnezeu. Un om care L-a arătat pe Iisus cum nu L-a mai arătat nici unul dintre toţi proorocii ca el. El a fost omul acela care a ştiut să se smerească şi să se coboare până în ţărâna pământului. Când mai-marii au venit să-l întrebe: „Cine eşti? Eşti proorocul? Eşti Ilie? Cine eşti tu?”, el a răspuns: „Eu sunt nimic. Nimic nu sunt. Un glas”… Aşa s-a coborât, până jos s-a coborât. El L-a arătat pe Iisus cum nu L-a mai arătat nimeni. El a spus mulţimii: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii”. La naşterea lui, cei din jurul lui se întrebau „Oare ce va fi pruncul acesta?”. Atunci când era micuţ în leagăn, atunci când mânuţele lui nici nu ştiau să se împreune laolaltă, nici guriţa lui să gângurească ceva, totuşi se vedea ceva pe fiinţa lui şi pe faţa lui şi de aceea toţi întrebau: „Oare ce va fi din acest prunc?”.

Oare ce va fi pruncul acesta? Pruncul acesta…

Iubiţii mei fraţi tineri şi vârstnici, pruncul acesta a fost cerut de la Dumnezeu cu rugăciune. Pruncul acesta a avut nişte părinţi sfinţi. Pruncul acesta a avut o mamă sfântă şi de aceea, pentru rugăciunile şi pentru lacrimile, şi pentru postul, şi pentru trăirea, şi pentru jertfa părinţilor lui, Dumnezeu S-a îndurat ca pruncul acesta să fie o binecuvântare pentru casa în care s-a născut.

Dar nu numai pentru casa în care s-a născut, ci şi pentru poporul întreg, pentru lumea întreagă… Pruncul acesta a fost o mare binecuvântare, pentru că el a fost cerut de la Dumnezeu cu rugăciune. Mama lui, Elisabeta, era înaintată în vârstă şi multă vreme, cu lacrimi, a spus lui Dumnezeu: „Doamne, dăruieşte-mi şi mie un copil care să fie al Tău, ca să Te bucuri Tu de el, să trăiască pentru slava Ta şi să mărturisească Numele Tău”.

Rugăciunea ei se părea că mulţi ani nu a fost ascultată şi era privită cu dispreţ în mijlocul celorlalte femei: „Numai femeia aceasta n-are copii… Poate-i blestemată de Dumnezeu…”. Femeile care nu aveau copii în timpul acela erau privite cu dispreţ de către toţi ceilalţi. Multă vreme ea, când se ducea la biserică, era arătată cu degetul: „Aceasta este aceea căreia Dumnezeu n-a vrut să-i dăruiască copii. Aceasta e o păcătoasă dintre cele mai mari păcătoase, de aceea nu i-a dat Dumnezeu copii…”.

Multă vreme aşa a fost – şi inima Elisabetei sângera de durere. Dar o dată Dumnezeu Îşi revarsă dragostea şi bunătatea, şi mila şi-i dăruieşte, la aceea care a cerut mereu cu rugăciune, un copil. Prin rugăciune i-l dăruieşte. Şi atunci s-a mirat lumea întreagă: „Iat-o, că i-a dăruit Dumnezeu un copil. Iată că i s-a ascultat rugăciunea”. De atunci încolo s-au schimbat gândurile celor ce priveau la ea cu dispreţ: „Nu mai este aceasta o păcătoasă. Aceasta este o sfântă. Aceasta este o mamă a unui mare sfânt, a unui mare om al lui Dumnezeu”.

Multă vreme, pe pământul acesta, oamenii lui Dumnezeu n-au fost cunoscuţi. Au fost sfinţi ai lui Dumnezeu pe pământul acesta şi oamenii s-au uitat cu dispreţ la ei şi i-au arătat cu degetul şi i-au numit într-un fel sau în altul. Dar a venit o vreme când Dumnezeu le-a făcut dreptate şi când a înlăturat toată ceaţa la o parte. Şi a scos adevărul la suprafaţă şi oamenii aceştia ai lui Dumnezeu au strălucit şi vor străluci până la sfârşitul veacurilor.

Aşa a fost şi cu această familie. Din familia aceasta s-a născut un om. Din copilul acesta a ieşit un mare om trimis de Dumnezeu, prooroc al lui Dumnezeu.

Fraţii mei dragi, şi cu acest prilej, când vedem în mijlocul nostru un copilaş micuţ care nu ştie încă să gângurească, adus de Dumnezeu într-o familie credincioasă, ne punem întrebarea fiecare dintre noi: „Oare din acest prunc ce va fi? Ce va fi din el?”. Noi ne vom duce. Poate că în urma noastră, copilul acesta a cărui naştere o sărbătorim noi astăzi să fie cel de mâine care să mai înalţe Numele lui Iisus, să-L ducă mai departe, să-L mai cunoască şi cei care nu-L cunosc, cei care trăiesc în orbie şi-n beznă, şi-n întunecime, şi-n necredinţă. Să mai audă că numai prin Iisus ei pot fi aduşi la viaţă, izbăviţi din moartea şi pierzarea veşnică şi fericiţi chiar şi în viaţa aceasta, şi în viaţa viitoare.

„Oare ce va fi pruncul acesta?”

Tu, soră mamă, voi, surioare dragi, când ţineţi la sânul vostru, la pieptul vostru un odor scump, vă puneţi întrebarea: „Oare ce va fi din el”?

Odată o soră spunea cu lacrimi: „Nu ştiu, frate, ce nasc: un înger sau un demon”. Atâtea mame s-au înşelat atât de amar, aşa de adânc…

În serile trecute, o mamă se plângea: „Tremur când îmi vine copilul acasă. Soţul mi-a murit; am două fete căsătorite, la amândouă le-au murit soţii… Am rămas cu singurul copil. Când vine acasă tremur… Tremur când vine acasă… Aş vrea să vină acasă, că-i copilul meu. De atâtea ori vine acasă la miezul nopţii şi după miezul nopţii. Îmi tremură inima în mine cum mai vine acasă”…

O, mamă dulce, o, mamă iubită, o, sora mea, ce-ai crescut? Ce-ai ţinut în braţele tale? Un înger sau un demon? Tu i-ai dat viaţă la acel demon şi astăzi el este o scârbă, o pacoste, o durere pentru societate, nu numai pentru Biserică. O ruşine în mijlocul celorlalţi. Tu l-ai crescut, mamă. Douăzeci de ani l-ai purtat la sânul tău şi, când l-ai scăpat din braţele tale, unde s-a dus? Ţi l-a înghiţit crâşma, bufetul? El i-a nimicit sufletul, el i-a nimicit credinţa, el i-a nimicit mintea, el i-a nimicit sănătatea, el i-a nimicit cinstea, el i-a nimicit omenia. Şi a ajuns… ce a ajuns din el? Tu, mamă, l-ai crescut. De câte ori l-ai cerut de la Dumnezeu cu lacrimi? De câte ori ai spus şi tu: „Doamne, dăruieşte-mi un copil, că am să Ţi-l dau Ţie”? Niciodată!

Acolo unde vin copiii şi nu-s ceruţi de la Dumnezeu, ci sunt primiţi oarecum ca şi o pacoste, acolo nu vă aşteptaţi niciodată să fie îngeri. Acolo totdeauna se va naşte numai un demon. Şi pentru toţi acei din lume, din societate şi din popor vor răspunde mamele care i-au crescut, în primul rând.

O, surorile noastre, mame, mai cereţi de la Dumnezeu şi copii – şi atunci îi daţi lui Dumnezeu. Nu cereţi mereu numai noroc, nu cereţi mereu numai sănătate, nu cereţi numai pâine… Cereţi de la Dumnezeu copii. Pentru că atunci Dumnezeul Acela care vi-i dă are grijă ca să le dea şi noroc, are grijă ca să le dea şi pâine, are grijă ca să le dea şi hăinuţe… are grijă Dumnezeu.

Îndrăzniţi, surorilor noastre, la aceasta! Îndrăzniţi şi cereţi de la Dumnezeu. Dumnezeu vrea viaţa, Dumnezeu este Acela care iubeşte. Dumnezeu este Acela care vrea să vi-i dăruiască. El este Acela care a spus: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul!”.

Cine opreşte viaţa este un criminal. Şi locul criminalilor unde va fi? Nu cerul! Chiar dacă aici, pe pământ, stau în Biserică, stau între fraţi… Nu, locul criminalilor va fi dincolo, în întunericul, în plânsul şi scrâşnirea dinţilor veşnic şi veşnic.

Pentru ca să se nască nişte oameni sfinţi, trebuie ca ei, în primul rând, să aibă nişte părinţi sfinţi. Dacă citim tot Cuvântul lui Dumnezeu de la Moise la Samuel şi la Ioan Botezătorul şi la toţi ceilalţi aleşi, oameni mari ai lui Dumnezeu, [vedem că] toţi aceştia au avut nişte mame sfinte şi de la mamele lor ei au învăţat sau au primit… Aşa cum spunea Sfântul Pavel despre Timotei, despre bunica lui şi despre mama lui şi apoi: „sunt încredinţat că şi în tine”… Toţi oamenii aceştia au avut nişte mame sfinte care i-au crescut. Numai mamele sfinte, numai părinţii sfinţi pot să crească îngeri, pot că crească sfinţi pentru Dumnezeu.

De aceea, iubiţii mei fraţi şi surori, cereţi de la Dumnezeu cu lacrimi, cereţi de la Dumnezeu cu post şi cu rugăciune, ca să vă dăruiască fii pentru Împărăţia lui Dumnezeu, pentru Lucrarea lui Dumnezeu. Ca să nu mai creştem şi noi din aceia care mâine Îl vor huli pe Dumnezeu. Nu vă miraţi, dar poate din casele lor niciodată nu s-a înălţat vreo rugăciune, ci numai blesteme, păcate…

Aici ne bucurăm din suflet în seara aceasta că sărbătorim un botez aşa cum s-a sărbătorit la început, aşa cum trebuie să se sărbătorească un botez creştinesc: cu rugăciuni, cu cântări de slavă lui Dumnezeu.

 Nu ştim cum să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-a chemat şi pe noi din întuneric la Lumina Sa. Dumnezeu S-a îndurat, în mila Lui, şi ne-a trimis în casa noastră, în familia noastră Cartea Lui cea sfântă.

Dumnezeu a făcut să răsune în ţara noastră un glas. Am spus: mamele sfinte au născut copii sfinţi. Şi Părintele Iosif, alesul şi trimisul lui Dumnezeu în poporul nostru şi în Biserica noastră, a avut o mamă… Şi el a avut o mamă!… Şi el a avut o mamă credincioasă care i-a pus Cartea lui Dumnezeu – Psaltirea – în mână şi i-a spus aşa: „Când mă duc eu din lume, dragul meu, ţie îţi las cartea aceasta. Eu nu mai am ce să fac cu ea. Eu în ea mi-am găsit mângâierea şi bucuria şi L-am aflat şi L-am cunoscut pe Domnul. Ţine cartea aceasta; ea va fi mântuirea ta şi mântuirea multora”…

Şi aşa s-a întâmplat. Iosif era copil mic atunci. Şi de atunci Dumnezeu l-a trecut prin necazuri şi prin dureri. Dar i-a dat în grijă o carte prin care să primească mângâiere, prin care să se îmbărbăteze, prin care să-L cunoască mai aproape pe Dumnezeu. Mama aceasta i-a spus: „Cartea aceasta va fi mântuirea ta şi mântuirea multora”…

Dacă noi în seara aceasta sărbătorim un botez în felul acesta, este şi datorită acelui om trimis de Dumnezeu. Dacă Ioan Botezătorul a fost proorocul trimis de Dumnezeu pentru vremile de atunci, apoi s-a îndurat Dumnezeu şi pentru vremile noastre, şi pentru poporul nostru, şi pentru fiecare dintre noi ca să ne trimită nouă un alt trimis, un om al Lui – Părintele Iosif – care să mărturisească despre Lumină, care să înalţe Numele lui Iisus Care nu mai era cunoscut, nu mai era căutat şi de la Care lumea se abătuse şi căzuse în moarte, în stricăciu­ne şi în păcat.

Dacă trupeşte ne-a dat Dumnezeu nişte părinţi pe care să-i ascultăm, căci ne-au dat viaţa pe pământ, noi suntem datori să-i preţuim, să-i cinstim. Apoi duhovniceşte, fraţii mei dragi, noi am avut nişte părinţi sfinţi, ale căror îndemnuri trebuie să le respectăm cu toată sfinţenia, cu toată dragostea, cu toată scumpătatea.

Gândul acesta am vrea să ne însufleţească pe fiecare dintre noi şi de această dată: „Ceea ce am văzut, ceea ce am auzit cu urechile noastre, ceea ce am pipăit cu mâinile noastre, aceea vă vestim” au spus înaintaşii noştri, marii oameni ai lui Dumnezeu.

Nu putem să trecem peste ceea ce ei ne-au spus, peste ceea ce ei ne-au scris. Nu putem. Dumnezeu să nu ne lase să putem.

„Un credincios nu poate minte,
dacă rămâne credincios;
sau, dacă poate, el se rupe,
pentru minciună, de Hristos.

Un tată bun nu-şi lasă fiii
să fie-ndepărtaţi de cer;
sau, dacă poate, nu e tată,
ci-i un călău şi-un temnicer.

Un bun păstor nu-şi lasă turma
la lupi, privind nepăsător;
sau, dacă-o lasă, e-un netrebnic
şi-un ucigaş, dar nu-i păstor.

O mamă nu-şi ucide fiul
– chiar dac-ar fi să moară ea;
sau, dacă-l poate, nu e mamă,
ci este fiara cea mai rea.

Un frate-n veci nu-şi lasă fraţii
cu care l-a unit Hristos;
sau, dacă-i lasă, n-a fost frate,
ci-un vânzător şi-un mincinos.”

Fraţii mei dragi, purtăm un nume; numele nostru e înalt şi sfânt. Să ne purtăm în felul acesta, cum ni-i numele, cum ni-i chemarea. Să trăim cum ne numim. Eşti copil al lui Dumnezeu, eşti tu credincios, eşti tu în Oastea sfântă? Ce spune vecinul, ce spune vecina, acela eşti într-adevăr! Nu ce spunem noi despre noi. Nu ce mărturisim noi, ci ceea ce mărturisesc alţii din jurul nostru, cei ce trăiesc zilnic în jurul nostru. Acesta este adevărul. Dacă noi zicem să suntem creştini, iar ei spun că suntem păgâni, noi trăim în minciună, noi nu suntem creştini, noi suntem mincinoşi.

„Un credincios nu poate minte” – dar uite că atâţia şi atâţia dintre cei care poartă un nume poartă un nume mincinos…

Eram într-un loc la construcţia unei case, căci cu aceea ne-am ocupat toată viaţa noastră. Zicea că-i credincios proprietarul la care lucram, zicea că şi el cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu. Îl auzeam uneori ziua murmurând câte o cântare de la Oaste, dar avea nişte vecini care nu ne-au dat „Bună ziua” trei săptămâni cât am lucrat la casă.

Într-o seară, când ne coboram de pe casă şi… să plecăm, îi întâlnim jos pe vecini şi ei ne zic:

– Dragii noştri, iertaţi-ne că nu v-am dat bineţe… Voi nu ştiţi că acesta la care lucraţi este un demon…

Ne-am înfiorat şi ne-am cutremurat!… El zicea că e credincios, el zicea că e creştin, el se ducea şi la biserică şi cunoştea unele lucruri pe care, pe unele, le mai făcea şi el…

M-am cutremurat adânc atunci, până în adâncul fiinţei mele… Uite cum poate omul să trăiască în minciună. Nu numai să mintă, dar şi să trăiască în minciună.

Un credincios nu poate face aşa. De va face aşa, el se rupe de Hristos fără să-şi dea seama. Lumina aceasta, când s-ar rupe de uzina electrică, nu mai luminează. Noi nu mai vedem atunci nimic şi nimeni nu se va putea orienta după noi niciodată. Nu se mai ia nimeni după noi în chip sănătos atunci când noi ne‑am rupt de Hristos. Atunci când noi trăim într-o minciună, atunci când nu trăim cum ne numim, atunci când nu trăim cum ne este numele şi trăim altfel…

„Un tată bun nu-şi lasă fiii” să se piardă de Hristos, să se despartă de cer. Nu-i va lăsa, va face tot ce va putea şi nu-i va lăsa. O, taţilor! O, părinţilor! Nici unul nu v-aţi lăsat copiii fără pâine niciodată. V-aţi dus de dimineaţa la lucru, aţi venit târziu, obosiţi, distruşi, pe vremuri grele, aţi lucrat şi ziua şi nopţile le-aţi jertfit pentru ca copiii voştri să nu fie lipsiţi de pâine. Aţi avut grijă şi trebuie s-o aveţi. Aţi avut o datorie sfântă şi bine aţi făcut.

Dar dacă-i lăsaţi să se despartă de cer, atunci n-am făcut nici un bine. În zadar a fost toată alergarea noastră şi munca noastră, şi truda noastră, şi pâinea ce-am agonisit-o cu atâta sudoare, dacă noi acum îi lăsăm să se despartă de cer.

„A ieşit în drum cu prietenii”… zici tu. Dar ei nu caută altceva decât să-i despartă de cer, să-i înstrăineze de Dumnezeu, să le strice cugetul curat, credinţa cea adevărată… Ca să se piardă tot ce a fost sădit bun în sufletul şi în inima lor cândva. Nu caută altceva lumea şi stricăciunea, şi moda lumii şi duhurile acesteia… Nu caută altceva decât să-i înstrăineze de cer!…

Ce faci tu, tată, atunci? E mai grea munca asta de a-i ţine pe copiii tăi lângă cer, lângă Hristos, lângă Dumnezeu – e mai grea decât munca pâinii? E mai grea decât munca asta?

Zice poezia noastră: „…dacă-i lasă, nu e tată”. Dacă-ţi laşi copiii, frate, tu nu eşti tată. Cum te vei prezenta oare mâine în faţa lui Dumnezeu, Care ţi i-a dat? Ce vei spune oare atunci acolo? Cum ne-am făcut noi datoria aceasta?

Datoria pâinii ne-am făcut-o. Şi toate celelalte datorii, la fel… Nu i-am lăsat nici o clipă să lipsească de la şcoală. Ne-am interesat de notele lor şi de toate lucrurile ce credeam că le vor folosi, să aibă un viitor mai fericit… Dar de cer, cum de i-am lăsat ca să se despartă?

„O mamă nu-şi ucide fiul…”. Nu poate să o facă, chiar dac-ar fi să moară ea. Chiar dac-ar fi să moară ea. Au fost mame pe pământul acesta care, atunci când era să le moară copilul, au fost în stare să moară.

Dar au fost şi altfel de mame… au fost şi mame care au fost fiare. Care n-au fost mame. Şi numărul acestora s-a mărit mult. Cine citeşte ziarele sau ascultă veştile, în fiecare zi va vedea câte şi câte mame i-au aruncat pe copiii lor în şanţuri şi în alte părţi.

Nu de mult ne spunea cineva că la Dobreşti, într-o dimineaţă, soţia unui inginer, când a ieşit afară, sus la balcon a găsit un copilaş mic înfăşat. Acolo sus era aruncat. A anunţat miliţia şi toate autorităţile şi au cercetat tot satul şi toate femeile şi nu au găsit al cui a fost. Ea, sărmana, l-o fi dat la vreo casă de copii.

Iată mame, iată mame care sunt fiare. Fiare, nu mame. Şi de acestea sunt multe, poate. Şi de aceea, iubiţii mei fraţi şi surori, de aceea nu ne mirăm că aceşti copii ajung rău. Ce cresc copiii? Pot ei creşte îngeri? Nu. Cresc demoni.

O, mamă, n-ai de dat un răspuns în faţa lui Dumnezeu? N-ai să răspunzi tu în faţa lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri? Cine va răspunde? Tu, mamă! Tu, tată! Voi, părinţi! Noi vom răspunde în faţa lui Dumnezeu.

„Un frate-n veci nu-şi lasă fraţii”… Nu sunt fraţi ca şi ai mei, nu sunt ca şi ei. Pot să fie alţii cum ar fi de înalţi, de învăţaţi, de îmbrăcaţi, cum or fi. Nu sunt fraţi ca fraţii mei.

Îmi aduc aminte de o familie de la noi, familia fratelui Paşcu din Vălani. În familia asta au fost mulţi copii. Unii dintre ei astăzi sunt doctori, ingineri, unii dintre cei mai micuţi au rămas acasă lângă mămica. Când veneau ei acasă, în vacanţa lor, – acum, când erau la facultăţi – şi coborau de la autobuz prin sat în jos şi mergeau spre casa lor, coborând în jos, în jos, treceau pe lângă multe case mai frumoase şi mai înalte, dar nu se băgau la nici una. Pe drum erau copii şi pe-o parte, şi pe alta; dar dădeau „Bună ziua” şi se duceau mai departe. Când ajungeau la căsuţa lor, unde au fost ei crescuţi, când ieşeau frăţiorii lor mai micuţi, copiii părinţilor lor, ai tatălui şi ai mamei lor, cu nişte cămăşuţe murdare, desculţi, îi luau în braţe şi-i sărutau. Aceia erau fraţii lor. Şi nu le-a fost ruşine că aceia erau fraţii lor. Îi luau în braţe şi-i sărutau. Şi-i duceau în casă în braţe şi-i mângâiau, şi-i ajutau, şi le dădeau ce puteau.

Fraţii mei dragi, ne-a dat Dumnezeu o familie duhovnicească, ne-a dat Dumnezeu nişte fraţi. Vei putea tu oare să-i uiţi? Vei putea tu oare cânta mâine cu alţii? Şi să spui în gura mare că-i minciună Oastea la care ai stat atâţia ani? Cum vei putea tu face lucrul acesta? Acela care face şi va putea face aşa ceva, acela n-a fost frate niciodată.

Cum vei putea face lucrul acesta? Acela n-a avut fraţi, acela nu ştie ce-i dragostea de fraţi. Acela n-a fost legat de nimic, dacă poate cineva să-şi uite fraţii lui cu care a cântat împreună, cu care s-a rugat împreună, cu care a plâns păcatul împreună, cu care s-a bucurat împreună.

Oare lacrimile acelea şi bucuriile acelea au fost minciuni? Nu, fraţii mei! Să ne aducem aminte de cine ne-a legănat primul dor în suflet, de cel care ţi-a scris întâia cântare, de cel care ţi-a sădit prima lacrimă în ochii tăi şi în inima ta.

Nu uita! Nu uita că toate acestea s-au plătit cu un preţ de jertfă, de lacrimi şi cu osteneli de către părinţii tăi. Nu uitaţi asta!

Mulţumim lui Dumnezeu pentru bucuria noastră, a întâlnirii noastre. Facă Domnul ca şi acest prilej să fie un îndemn pentru mulţi. Facă Domnul ca mamele noastre să îndrăznească să fie mame, să îndrăznească să crească copii, să îndrăznească să-i ceară prin rugăciune. Pentru că o casă fără copii rămâne pustie, rămâne goală – o grădină fără flori, un clopot fără limbă, care nu mai sună.

Întrebaţi-le pe mamele fără copii şi vă vor spune: „Oare de ce trăiesc eu? Oare de ce muncesc eu? Ce rost are viaţa pe pământ?… Pe mine nu mă aşteaptă nimeni cu drag când vin acasă. În calea mea nimeni nu iese cu bucurie, să-mi spună: «Mămica mea!»”.

Dar voi, surori mame, voi, fraţi care aţi ajuns părinţi, când veniţi seara obosiţi de la munca voastră şi vă întâmpină aceste fiinţe dragi, copiii voştri, când îşi ridică două mânuţe spre voi şi vă spun: „Tăticul meu!”, „Mămica mea!”, voi uitaţi că aţi fost obosiţi. Uitaţi toată durerea şi toată întristarea.

Facă Domnul ca şi de această dată, din locul acesta, să ne întoarcem cu ceva. Să urmăm pilda sfinţilor de dinaintea noastră: „Mai lângă Domnul meu, mai lângă El…”. Pentru că numai în felul acesta putem fi de folos Bisericii noastre, neamului nostru, fraţilor noştri, lui Dumnezeu, în primul rând. Prin cei de aici, prin lupta de acum, noi putem să dăm oameni sfinţi, copii sfinţi. Să nu mai fie blestemaţi, că au fost destui.

Să ne ajute Domnul Iisus şi să binecuvânteze El şi prilejul acesta al întâlnirii noastre. Să-l binecuvânteze Domnul pe noul născut. Să-i binecuvânteze Domnul şi pe părinţii lui şi să-i facă părinţi din aceia al căror nume să strălucească lângă Numele lui Iisus din neam în neam.

Să-i binecuvânteze Domnul şi pe naşii care răspund în faţa lui Dumnezeu că l-au împreunat cu Hristos şi l-au lepădat de satana. Naşii sunt părinţii cei duhovniceşti care au o mare răspundere înaintea lui Dumnezeu.

Ce dureros şi trist este că naşii de astăzi vin numai de fală, dar uită ce au spus în faţa sfântului altar şi în faţa lui Dumnezeu, că se obligă să-l călăuzească [pe finul lor] pe calea către cer, spre Împărăţia lui Dumnezeu. Domnul să-i binecuvânteze şi pe naşi.

Domnul să ne pună pe inimi la toţi gândul acestei mari răspunderi pentru tinerii şi pentru copiii noştri, de a-i creşte credincioşi şi curaţi înaintea lui Dumnezeu.

Să trăim creştineşte, să trăim ca nişte copii ai lui Dumnezeu, ca nişte ostaşi ai Crucii lui Hristos. Să nu mai trăim într-o minciună – noi să spunem una, iar vecinii noştri să spună că nu-i adevărat. Ci ceea ce spunem altora, tot aceea să şi trăim, împlinind Cuvântul lui Dumnezeu mai întâi în viaţa noastră, în casa noastră, în adunarea noastră; iar după aceea să spunem şi altora.

Domnul să ne ajute la toţi.

Slăvit să fie Domnul!

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!