Arhimandritul Iuliu Scriban
Dacă un mic amănunt mi-a încurcat socotelile şi n-am putut fi la marea adunare a Oştii de la Sibiu, totuşi cu atât mai multă grijă am avut să culeg ştiri şi să aflu cum au mers lucrările adunării şi cum s-a înfăţişat ea ca număr şi ca însufleţire. Pentru mine este mare dor să aflu cum stăm cu acestea, pentru ca să pot judeca dacă în ţara noastră puterile Duhului merg înainte ori dau îndărăt.
Într-adevăr, eu, dacă vin la adunările Oştii, fac aceasta nu numai ca om însufleţit, doritor a pune umărul şi a ajuta o mişcare sănătoasă să salte tot mai mult, ci şi pentru ca să pot judeca despre stările din ţara noastră şi să ştim cum să îndrumăm silinţele noastre.
Apoi, din câte am citit şi din câte am aflat întrebând şi din câte mi s-au povestit, pot spune că sunt mângâiat şi eu, alături de cei ce au fost de faţă şi au luat parte la marea adunare.
Da, aşa am înţeles şi aşa văd că a fost adunarea Oştii anul acesta la praznicul Rusaliilor la Sibiu. A fost cu adevărat un mare spor, un pas trainic înainte, o chezăşie şi o încredinţare mai mult pentru secerişul viitorului.
Una din întrebările pe care am pus-o a fost dacă ostaşii au venit tot aşa de mulţi şi anul acesta ca şi în cei trecuţi. În cei doi ani din urmă, am urmărit eu singur cu ochii, mi-am potrivit un chip de numărare, după şirul de bănci care erau în marea încăpere a adunării şi după şirul de oameni care intrau în fiecare bancă.
Socoteala mea a fost că am avut de faţă atunci ca la 2000 de oameni. Am pus şi pe alţii să facă socoteala lor şi au ajuns şi ei cam la acelaşi număr.
Se înţelege că era de ce să te mângâi: ca să vezi că din toate colţurile ţării, din cele mai depărtate, cu bani daţi din sărăcie, au venit totuşi atâţia oameni dornici de Cuvântul Domnului, de dulcea gustare a frăţiei creştineşti, – este că numai o mare dragoste i-a putut îmboldi şi aduce acolo. Dar unde este dragostea înseamnă că e lucrul Domnului. Iată de ce venirea atâtor suflete inimoase la întâlnire cu fraţi de-ai lor, pentru gustarea plăcerilor duhovniceşti, trebuia să fie o mare biruinţă, o mare noutate şi frumuseţe pentru ţara noastră.
Unde s-au mai văzut de-acestea? Unde săteanul nostru şi oamenii necăjiţi s-au mai adunat cu atâta mulţime şi atâta drag?
Doar tot numai mânaţi de gânduri duhovniceşti: la marile hramuri (Înălţarea, la Mănăstirea Neamţului) sau la marile pomeniri de la moaştele sfinţilor, precum la Sf. Ioan cel Nou de la Suceava (24 iunie) ori la Sf. Paraschiva de la Iaşi (14 octombrie) şi altele. Încolo, pentru treburi curat lumeşti, nici gând nu au oamenii să se adune. Doar mânaţi de alţii dindărăt sau mânaţi de cine ştie de făgăduieli, cum sunt, de la o vreme, adunările politice, care-i strică pe oameni. Numai adunările pentru Domnul au fost în ţara noastră acelea la care oamenii au simţit dorul de a se duce cu miile şi zecile de mii. Că s-au dus şi pe la târguri, asta a fost de nevoie, nu din gust.
La acest soi de adunări, trebuie să socotim acum pe acestea ale Oştii. Ele sunt adunările sufletului, singurele la care poporul românesc a primit să meargă, fiindcă aceasta a gustat el mai presus de orice, sute şi sute de ani.
La aceste vechi adunări ale românilor noştri se adaugă acum şi acestea a le Oştii. E dovadă de comoara care se află în neamul nostru.
Dacă el nu ar avea simţ şi inimă, nu s-ar mişca în felul acesta. Dacă pentru altceva nu se adună, dar face aceasta numai pentru lucruri duhovniceşti, e un semn că el se mişcă tot în căile vredniciei de mai nainte.
Oricine va privi această stare de lucruri va trebui să se bucure ca pentru o frumoasă descoperire în sânul neamului nostru.
Da, foarte multe s-au stricat şi se strică în sânul lui. Noi însemnăm des, şi aici, şi aiurea, semnele stricăciunii care se zăresc în sânul neamului nostru. Beţia şi desfrâul sunt semne foarte urâte şi care nu ne vestesc nimic bun. Dar dacă, pe de altă parte, descoperim şi frumoasa lui însufleţire pentru lucrurile Duhului, înseamnă că avem încă o pătură sănătoasă, că nu s-au ruinat toate.
Acum era de nevoie să ştim cum stăm cu această nouă dâră de lumină care este Oastea Domnului, până în clipa de faţă. Mai sporit-a ceva? Ori a stat pe loc? Ori a dat îndărăt?
Anul trecut a fost tot un an cu bârfeli şi cu oţărâri, şi cu îngreuieri împotriva Oştii Domnului. Cei care purtăm grijă de ea şi avem la inimă lucrul ei avem trebuinţă să ştim cum se răsfrâng acestea în sufletele ostaşilor. Nu cumva se scârbesc şi pleacă aiurea? Nu cumva se moaie şi se lasă păgubaşi de o mişcare asupra căruia au auzit atâtea ocări?
Cu mare părere de bine am aflat că Oastea nu numai că nu a slăbit, nu numai că n-a rămas la cât era, ci a sporit, a mers înainte. Veştile pe care le-am primit au fost că 3000 de ostaşi au luat parte la adunare, alţii mi-au spus că 2300, alţii, fără a-mi da vreun număr, mi-au spus că, fără îndoială, a fost mare însufleţirea şi adunarea de anul acesta le-a întrecut pe cele din anii trecuţi.
Apoi, fraţilor, dacă este aşa, slăvit să fie Domnul! Cu adevărat, să-I prea mulţumim [Lui] pentru toate binefacerile şi izbânzile.
Lucrul în care intră dorul de biruinţă a Domnului nu poate slăbi. El stă mai bine ca oricând şi putem privi cu şi mai mare încredere viitorul.
Deci cu atât mai mult la lucru, iubiţilor! Este încă mult de făcut şi este mare nevoie de noi.
Faţă de marile răutăţi ieşite la iveală în sânul neamului nostru, oamenii încă nu se dezmeticesc că trebuie să caute mijloacele duhovniceşti de tămăduire. Ei încă nu ştiu de noi. Să răsărim tot mai viu cu lucrul nostru şi atunci cu toţii vor alerga să caute buna tovărăşie cu Oastea.
Ea să fie văzută ca marele ogor al lucrului creştinesc. Atunci aproape va fi şi întoarcerea celor înstrăinaţi la căile Domnului. Oastea va fi vrednică unealtă întru aceasta.
Arhim. Scriban
«Oastea Domnului» nr. 26 / 24 iun. 1934, p. 1
Arhimandritul Iuliu Scriban şi Oastea Domnului / Ovidiu Rus. – Sibiu : Oastea Domnului, 2016
