Arhim. Scriban
«Oastea Domnului» nr. 39 / 24 sept. 1933, p. 3
Păr. Alecu Constantinescu şi-a ieşit din obicei. Harnic şi săritor cum este la treabă, e nevoit să-şi lase buna odihnă şi să asude cu condeiul împotriva Oştii Domnului.
Mare belea! De unde a mai răsărit şi Oastea asta, să răpească liniştea oamenilor şi să te pui la scris articole, în loc să sforăi după-masă!
Dar, în sfârşit, îmboldirea lui Lungu, pe de o parte, nesuferita privelişte a celor harnici de la Oaste, pe de altă parte, care mai cer şi vecernie, îl silesc să mai părăsească sfânta şedere şi să picure cu sudoare şi cerneală pe hârtie.
Dar ce scrie?
Apoi să vezi că pe Păr. Durac de la Severin îl ia peste picior că ar fi prost, fiindcă durac, pe ruseşte, înseamnă prost. Pe Protopopul Pârligras, tot de acolo, îl ia peste picior că de ce are numele cam pârlit.
De! Fiecare cu lipsurile lui. Dar bine că eşti cu paguba numai la nume. Mai rău ar fi să fii cu sufletul vătămat. Să ai atâta venin, încât să-ţi pară rău de fiecare faptă bună care se săvârşeşte şi să te amărăşti de hărnicia altora, pe care n-o poţi avea tu.
Păr. Constantinescu nu încetează a scrie despre „Oastea dom’ Părintelui Iosif Trifa”. De! Este o oaste care s-a înjghebat cu multă trudă şi pentru care se munceşte fără încetare. N‑a venit aşa, de la ea, pe neştiute către Păr. Trifa, ci au [făcut-o să] ajungă până departe învăţăturile care s-au propovăduit; i s-au deschis ochii, a înţeles că [acestea] sunt mântuitoare pentru suflet, ca toate învăţăturile creştineşti, şi apoi s-a îndreptat către Sf. Sa, ca să meargă în căile spre care i se deschisese înţelegerea. Din clipa în care [cei ce au primit aceste învăţături] au fost mai mulţi şi s-au văzut umăr la umăr şi mânaţi de acelaşi dor, ei s-au simţit ca o Oaste, ca nişte oameni care duc luptă împotriva păcatului şi diavolului.
Nu era nimic nou. Erau vechile învăţături creştineşti care li se propovăduiau din nou, iar ei erau tot sufletele de oameni care îndată se trezesc şi iau calea îndreptării, dacă se va apuca cineva să vină să propovăduiască. Să se apuce şi Păr. Constantinescu de aceasta, să pună inimă la lucrul său şi va avea aceeaşi roadă.
La Oastea Domnului s-a pus muncă şi inimă, şi roadă – slavă Domnului! – este. Păr. Constantinescu n-are decât să încerce cu metodele sale, cu învăţăturile pe care le crede mai creştineşti ca ale Oştii şi va avea roada căutată.
În această privinţă, Sf. Sa este mai norocos ca Oastea. Pe când aceasta a trebuit să-şi câştige părtaşii din toate unghiurile ţării, deci cu ce greutate să duci cuvântul până la ei, Păr. Constantinescu are fericirea că, în preajma bisericii sale din Bucureşti, roiesc oamenii la vreme de duminică. Se află acolo aşa-zisa sală „a Constructorilor”, clădire largă, cu etaj, în care şi-a făcut obicei de se adună mai toată servitorimea Bucureştiului, ca să se vadă, ca să cânte, să bea, să joace şi să ajungă la scârbele cu care se încheie de obicei aceste jocuri.
Aşa înţeleg oamenii să petreacă şi aşa petrec. Nu e nici o scânteie a duhului. E numai pofta hoitului, a unora după băutură, a altora după dezmăţare.
Dar ce prilej să vii între aceşti oameni şi să grăieşti tu din împărăţia duhului! Ce noroc să-ţi vină de-a gata în palmă o groază de oameni pe care numai greu ai putea să-i strângi prin silinţele tale!
Uite, îi ai lângă tine. Cum ai isprăvit slujba de dimineaţă la biserica Sfântul Ilie Rahova, cum ai mâncat şi te-ai dat puţin somnului, numai bine, pe la patru după-amiază, să iei Noul Testament cu tine, să iei cărţi de citire creştinească şi hai între bolnavii care au nevoie de medic!
Când treci pe acolo cu tramvaiul duminica pe la cinci, şase, şapte, vezi strada înţesată de lume. Sunt cârdurile de servitori, bărbaţi şi femei, care umplu încăperea, curtea, trotuarele şi o bună bucată de stradă. Tramvaiul trebuie să dea mai încet, ca să nu apuce pe vreunul din ei.
Dacă-ţi roteşti ochii peste grămadă şi împrejurimi, iată că vezi plutind peste case turnul bisericii Sf. Ilie Rahova. Acolo sălăşluieşte un preot doctor în teologie, profesor la Seminarul Central din Bucureşti, deci care se pricepe mai mult ca alţii. Dacă în parohia acestui preot vine atâta lume cu pofte numai de viaţă de rând, ce noroc pe ea că are cine-o învăţa!
Ce? Are să strâmbe ea din nas când o veni un preot s-o înveţe, mai cu seamă un preot care este şi el „dom’ părinte”, ca şi cei de peste munţi, fiindcă e fără barbă şi cu hainele scurte-scurte, fiindcă, ştiţi, nu stă preoţia în barbă şi în anterie până la pământ.
S-ar bucura oricine când ar vedea că părintele le arată atâta grijă şi se coboară între ei.
Ei de! Poate că unuia nu i-ar părea chiar bine că i-ar tulbura dragostea cu vreo scumpă a lui. Au mai fost preoţi care au avut şi supărări când au încercat cu îndreptări de soiul acesta. Dar ştim despre astfel de lucruri la nemţi, la italieni, nu la români. Poate că la noi n-au încercat.
Oricum, mai de aşteptat este că se vor găsi destui care să privească cu bine fapta părintelui. Este doar o dovadă de dragoste către ei.
Şi va avea să le spună lucruri bune. Câte nu va avea de povestit un doctor în teologie! Va putea ţinti către sufletul lor şi să secere mângâietoare roadă sufletească.
Dar Păr. Constantinescu n-a făcut până acum aceasta, iar traiul servitorilor merge fără nici o cârmuire sufletească. Ar putea fi şi ei o Oaste, făţuită şi dăltuită după gândul Sfinţiei Sale.
Dar Sf. Sa nu mişcă şi-i lasă ca oile care nu au păstor.
Oare Domnul Hristos aşa i-ar fi lăsat?
Totuşi sunt ai Sfinţiei Sale, fiindcă vin totdeauna lângă biserica sa. Îi poate dobândi şi n-o face. Îi poate avea Oaste, turmă creştinească, dar aşa îi are numai ca hoardă. Şi îi mai ţine de rău pe cei care fac Oaste din hoardă!
Arhimandritul Iuliu Scriban şi Oastea Domnului / Ovidiu Rus. – Sibiu : Oastea Domnului, 2016
