„În numele Tatălui, şi-al Fiului, şi-al Sfântului Duh.
Prea cucernici părinţi, iubiţi fraţi şi surori şi toţi câţi suntem aici, Dumnezeu a rânduit această sfântă sărbătoare a Oastei Domnului. Ea s-a născut la suflarea şi la lucrarea Duhului Sfânt peste noi toţi, peste ţara noastră, care era ca o vale plină de oase uscate. Noi eram acele oase uscate pe văile acestei lumi deşarte, plină de păcate şi Duhul Sfânt a suflat peste ţara noastră, peste poporul nostru, prin părintele nostru scump, care mereu a amintit de acest loc din Iezechiel, 37. Domnul întreabă pe Iezechiel: Vor putea învia aceste oase uscate? Şi Domnul i-a zis: Prooroceşte şi spune: Oase uscate, ascultaţi Cuvântul Domnului! Şi un vuiet s-a auzit şi s-au mişcat aceste oase uscate. Şi a venit Duhul Sfânt şi le-a dat viaţă. Şi mărturie a lucrării Duhului Sfânt este această Lucrare minunată, pe care a făcut-o Dumnezeu Duhul Sfânt în ţara noastră, în poporul nostru, în Biserica noastră.
Mă uit peste prezenţa aceasta şi mi-aduc aminte că, acum peste şaizeci de ani, în strada Aleea Filozofilor, când trăia Părintele Iosif, cam aşa era o mulţime. Era acolo şi scumpul nostru Părinte pe care l-a ridicat Dumnezeu şi i-a poruncit să proorocească nouă, acestor oase uscate, ca să ascultăm Cuvântul Domnului şi să înviem din moartea păcatelor. Pentru că noi eram nişte morţi care trăiam ca şi nişte oase uscate pe văile ţării noastre pe care Dumnezeu o reîntregise în hotarele ei vechi. Apoi pregătise Dumnezeu naşterea acestei Lucrări Sfinte a Oastei Domnului.
Îmi aduc aminte când Părintele Iosif a spus: «Oastea Domnului a făcut-o Duhul Sfânt în Biserică, a crescut-o în Biserică, trăieşte în Biserică, dar, dacă va ieşi din Biserică, va fi orice altceva numai Oastea Domnului nu!».
Sunt martor al acestor cuvinte pe care Duhul Sfânt i le-a dat Părintelui Iosif şi, prin Duhul Sfânt, a înştiinţat şi lucrul acesta: «Mai curând sau mai târziu, vor fi două sau mai multe feluri de oşti».
Acum, cu toată bucuria pe care Duhul Sfânt ne-o împărtăşeşte la această sfântă sărbătoare a acestei Lucrări minunate, mai sângeră o rană, a dezbinării, pe care a reuşit cel rău să o facă în această sfântă şi minunată Lucrare.
Mi-aduc aminte de starea minunată pe care am simţit-o atunci, în anul 1937, la 12 septembrie, când Părintele nostru scump era între noi. Ce stare minunată am simţit atunci! Dumnezeu a rânduit şi ziua aceasta, cu starea aceasta în care ne găsim acum. Dar cred că pe Undeva, pe vreo fereastră cerească – aşa cum spunea fratele nostru Traian – Dumnezeu i-arată roadele ostenelii şi, de Undeva, priveşte acum şi peste noi şi se şi bucură. Dar Dumnezeu, Care cunoaşte inimile fiecăruia, vede că avem acum şi o umbră de întristare. Durerea este aceea că pentru mulţi El a murit în zadar. Pentru mulţi Şi-a dat viaţa în zadar. Şi poate că şi acum pentru mulţi dintre cei care suntem aici să fie zadarnic harul Duhului Sfânt pe care Şi l-a revărsat în această scumpă şi dulce sărbătoare a Oastei Domnului.
Iubiţilor, gândiţi-vă: poate e ultima chemare a lui Dumnezeu; poate e ultima vreme, ultima stare la care ne-a chemat să ne bucurăm în această zi. Şi să nu fie în zadar venirea noastră aici; să nu fie în zadar harul revărsat de Duhul Sfânt peste noi, aici, în acest loc, şi care va fi şi mâine, dacă ajungem, la scumpul şi sfântul nostru mormânt, unde iubitul nostru Părinte a spus să venim cu o lacrimă, cu o floare a recunoştinţei noastre pentru tot binele ce ni l-a făcut. Pentru că el şi-a topit viaţa arzând de dorul de a vedea ţara noastră ridicată din ticăloşia, din răutatea şi din stricăciunea ce veniseră peste poporul nostru. Şi poate şi acum, aşa cum se simte, păcatul pândeşte la uşa fiecărui suflet şi caută să-l rupă de Dumnezeu, ca să nu se mai poată mântui. Căci păcatul îi ucide sufletul, îi orbeşte ochii, îi împietreşte inima şi nu mai poate să ajungă la mântuire.
Oricum, ceea ce ne văd ochii şi ceea ce simţim cu inimile în această zi ne bucură şi îndemnăm, aşa cum îndemna Sfântul Apostol Pavel: Vă îndemn, dar, fraţilor să vă purtaţi într-un chip vrednic de dragostea şi de chemarea cerească, de care v-a făcut Dumnezeu parte. Căci mulţi, mulţi ar fi dorit să vadă ceea ce văd ochii noştri acum şi n-au văzut şi să audă cu urechile lor cuvintele vieţii veşnice şi nu le-au auzit.
Mă bucur că suntem aşa, aici, în acest loc şi că a rânduit Dumnezeu această vreme de har, pe care ştie numai El cât ne-o va mai lăsa. (…)
Tot atunci a spus Părintele Iosif: Mi-aduc aminte cu durere de reproşul unui sectar din Munţii Apuseni: «Biserica voastră este o mamă stearpă, care nu mai naşte fii». Şi m-a pătruns până în adâncul sufletului acest reproş, această batjocură la adresa Bisericii mele – a zis Părintele Iosif. Şi m-am străduit mereu şi mereu şi mă voi strădui cât mă va mai ţine Dumnezeu pe pământ să dovedesc că Biserica noastră nu e o mamă stearpă; că ea poate naşte fii duhovniceşti.
Şi iată răspunsul la toate insinuările, la toate batjocurile celor de alte încredinţări, că Biserica noastră, lucrarea Oastei Duhului Sfânt, care este lucrarea Bisericii, poate să nască fii din oameni aşa cum eram, nişte oase uscate. Iată, ceea ce se vede acum este tocmai un fapt împlinit de care se bucură şi Dumnezeu, se bucură şi Părintele nostru scump şi toţi înaintaşii noştri sfinţi din această sfântă Lucrare, care s-au topit, s-au jertfit şi n-au ţinut seamă de toate vremurile de strâmtorare şi de prigoană şi de închisori, şi de lanţuri, şi de bătăi… A trecut biruitoare prin toate acestea; şi acum Dumnezeu ne-a adus la această stare minunată, ca să ne bucurăm de harul Lui ceresc şi sfânt.
Să ne ajute Dumnezeu să ţinem cu tărie ceea ce ne-a învrednicit să primim în această Lucrare, până când ne va veni chemarea fiecăruia şi se va împlini lucrarea noastră, ca să ne putem înfăţişa şi noi ca luptători adevăraţi în războiul cu păcatul, cu stricăciunea şi cu urâciunea pustiirii, ce încep să se descopere, să-şi arate faţa hidoasă, luptându-se să înşele şi pe cei aleşi.
Dragii şi scumpii noştri tineri, voi sunteţi ţinta primordială a vrăjmaşului, care caută să vă rupă de curăţia şi sfinţenia vieţii, să vă facă părtaşi duhului lumesc, să vă cuprindă cu nepăsarea, cu uitarea… Suntem chemaţi la o luptă sfântă, la un război sfânt al lui Dumnezeu în lumea aceasta. Să nu precupeţim viaţa noastră, zicând că mai avem vreme, că suntem tineri şi să ne petrecem! Nu, iubiţilor, nu cedaţi curăţia sfântă a tinereţii, a vieţii! Eu n-am pierdut nimic. Am avut de câştigat când, la vârsta de cincisprezece ani, am făcut legământul sfânt în această sfântă Lucrare. Şi-am fost fericit, şi-am fost mulţumit, şi-am fost ocrotit prin toate greutăţile prin care am trecut, şi prin război, şi prin toate stările, şi am ajuns la această vârstă de aproape 83 de ani. Şi, mulţumim lui Dumnezeu, am fost atât de fericit, am fost atât de mulţumit!
Doresc tuturor tinerilor şi tuturor fraţilor noştri scumpi şi surorilor să-şi dăruiască deplin viaţa, ca să aibă o fericire dulce, pe care o dă părtăşia cerească a Duhului Sfânt, a Mântuitorului nostru Scump, a Lucrării Oastei Domnului… Să ducem până la sfârşit lupta cea bună, ca să ne putem întâlni Acolo, în Patria noastră scumpă, cu toţi scumpii noştri fraţi care au plecat înaintea noastră.
Slăvit să fie Domnul!“
fratele Simion Gheorghiţă, din Slobozia, Neamţ,
prezent la Moţiunea din 12 Septembrie 1937 şi marcat profund de cuvintele Părintelui Iosif Trifa referitoare la viitorul Mişcării Oastei
