Meditaţii

Oastea Domnului, copilul viu al Bisercii

O mamă adevărată este doar aceea care înţelege să pună, mai presus de drepturile sale, dreptul la viaţă al copilului său. Că uneori, pentru a salva integritatea copilului, e nevoită să şi-o sacrifice pe a sa. Aşa cum reiese şi din judecata pe care înţeleptul Solomon o face în cazul celor două femei venite să-şi revendice fiecare dreptul de mamă a unui prunc nou-născut: „Apoi a zis Solomon: Daţi-mi o sabie; şi i s-a adus regelui o sabie. Şi a zis regele: Tăiaţi copilul cel viu în două şi daţi o jumătate din el uneia şi o jumătate din el celeilalte! Şi a răspuns femeia, al cărei fiu era viu, regelui – căci i se rupea inima de milă pentru fiul ei: Rogu-mă, domnul meu, daţi-i ei acest prunc viu şi nu-l omorâţi! Iar cealaltă a zis: Ca să nu fie nici al meu, nici al ei, tăiaţi-l! Şi regele a zis: Daţi-i acesteia copilul cel viu, că aceasta este mama lui!” (III Regi 3, 24-27).

Înţelepciunea ştie că adevărata paternitate nu are nicio legătură cu drepturile, prestigiul, puterea sau ambiţia personală, ci doar cu milostivirea şi iubirea. Totodată, un adevărat părinte ştie că viaţa şi integritatea unei familii depind de viaţa şi integritatea membrilor săi. Ştie că jumătăţile doar în matematică alcătuiesc un întreg; în viaţă niciodată. Cu atât mai mult în viaţa duhovnicească. O Biserică este cu atât mai unită şi plină de viaţă cu cât se îngrijeşte mai mult de viaţa şi integritatea fiecărui mădular al său. De o tăiere sau frângere este totuşi nevoie în Biserică, dar nu a omului, ci a Domnului. E singura care nu dezbină şi nu desparte, ci uneşte şi sfinţeşte, după cum rosteşte în taină preotul înainte de împărtăşire: „Se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă şi nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte”. Cu cât mai multă frângere a Pâinii în Biserică, cu atât mai puţină frângere şi dezbinare în Adunare!

Pe de altă parte însă, tradiţia Bisericii ne arată că, într-un mod cu totul tainic, devenim mai întregi atunci când recunoaştem că suntem fragmentaţi sau incompleţi. Paradoxul este că ni se oferă prilejul de a câştiga mult mai mult atunci când suntem nevoiţi să renunţăm la ceva sau la cineva drag. Acest sentiment l-a trăit şi Maica Domnului, aşa cum i-a profeţit dreptul Simeon: „Şi prin însuşi sufletul tău va trece sabie” (Lc 2, 35).

Din păcate însă, astăzi, sunt mult mai mulţi cei care sfâşie pe alţii, decât cei care se lasă sfâşiaţi; cei care dezbină, decât cei care unesc; şi cei care sparg, decât cei care se aşază în spărtură. Parcă niciodată n-au mai fost atât de mulţi „chirurgi” profesionişti, atât de multe „operaţii reuşite” şi atât de mulţi pacienţi morţi. Ce s-ar fi întâmplat dacă şi mama cea adevărată din judecata lui Solomon n-ar fi acceptat ca sabia împăratului să taie, în locul copilului, dreptul său de mamă? Ca şi tatăl din parabola Fiului Risipitor, ea ştie că mai multe şanse de mântuire are un copil viu în lume, decât unul mort în casă. Întotdeauna, adevăraţii părinţi reuşesc să vadă viaţă acolo unde alţii văd doar moarte; şi lumină, acolo unde alţii văd doar întuneric. Iar răsplata este pe măsură! Înţeleapta judecată a lui Solomon a reuşit să salveze nu doar viaţa copilului, ci şi pe cea a mamei, întrucât credem că ea a conştientizat că păcatul desfrânării este, de fapt, cel care a adus-o în situaţia disperată cu care se confrunta. Ea înţelege, astfel, că între desfrânare şi maternitate nu e nicio legătură. Că nu poate deveni o adevărată mamă decât dacă se leapădă de îndată de păcatul său. Înţelege că păcatul desfrânării nu poate duce decât la o maternitate pervertită, care nu urmăreşte altceva decât împlinirea voii proprii, aşa cum avea să afirme peste veacuri Sfântul Marcu Ascetul: „Cel care amestecă în ascuns în autoritate voia sa e un desfrânat” („Despre legea duhovnicească”, cap. 124, în „Filocalia”, vol. 1, p. 282). De altfel, nu doar Sfântul Marcu Ascetul, ci şi alţi Sfinţi Părinţi identifică dorinţa de impunere a voii părintelui asupra copiilor şi de satisfacere a ambiţiilor sale personale cu păcatul desfrânării.

Aşadar, întrucât lipsa de unitate şi de viaţă a unei adunări este cauzată, în primul rând, de lipsa unei autorităţi părinteşti autentice, să ne rugăm ca Bunul Dumnezeu să ne ajute să lepădăm haina cea veche a păcatului, pentru a reuşi a deveni noi înşine acei fraţi şi părinţi capabili să aleagă oricând tăierea voii proprii şi niciodată cea a semenilor!

Preot Gheorghe MANOLE

Lasă un răspuns