Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Oastea Domnului, este acasa noastră

Oastea Domnului, este acasa noastră

Oastea Domnului, este acasa noastră

„Vreau să-mi exprim marea bucurie pe care o resimt deja, chiar de la începutul acestei adunări, manifestându-se într-un chip deosebit aici. Şi aceasta, şi poate pentru că ne regăsim, iată, într-un locaş care este al Oastei. Când ne-am pus problema unde să facem adunarea, toţi am fost de acord să fie aici, ca să fie casa aceasta nu numai un loc de muncă şi, pentru cei mai mulţi, de trecere, ci o casă, o acasă în care să ne regăsim foarte fericiţi.

Mi-duc aminte, când eram copii mici, cum exploram casa. Aveam o casă bătrânească şi era un pod foarte întunecos – nu era pe vremea aceea bec electric – şi în pod erau adunate tot felul de lucruri de la bunici, de la părinţi. Noi, copiii, când găseam răgaz, exploram cotloanele mai ascunse şi descopeream diferite lucruri care erau ale casei. Aşa este acum şi cu acasa noastră de aici! Când suntem undeva acasă, tot ce este acolo ne aparţine şi noi aparţinem cu totul acelei case. Şi descoperim, şi trebuie să descoperim în adânc, ce este această acasă. Acest lucru este adevărat şi pentru casa aceasta a Oastei Domnului, o casă care nu este numai din beton şi cărămidă, ci este mult mai mult decât atât. Pentru noi, care suntem copiii Oastei Domnului, este normal să descoperim mereu, în profunzime, nu numai construcţia aceasta, ci mai ales ce înseamnă această «Oastea Domnului» însăşi, ca acasa noastră.

Dimineaţă, la Sfatul Frăţesc, fratele Moise citea din «Ce este Oastea Domnului?». Ceea ce înseamnă că noi mai avem de explorat în casa noastră, că mai avem de descoperit câte ceva în ce priveşte identitatea exactă a Oastei.

În jurul nostru există atâtea familii dezbinate, cu copii care nu se simt acasă în familia părinţilor lor. Fie că au receptat superficial ce este acasa lor, fie că acea casă nu le este destul şi acasă, părinţii nereuşind să creeze o acasă pentru copiii lor. Situaţiile de acest fel sunt tragice. Oastea Domnului nu a fost o astfel de casă. La Oastea Domnului fraţii au venit întotdeauna cu drag, au venit ca la părinţi, ca la fraţi, au venit cu bucurie şi, venind, n-ar mai fi plecat. Căci această casă de la Sibiu, o expresie a Oastei în ansamblul ei, adună în sine dragostea şi bucuria, jertfa, râvna şi lacrimile frăţietăţii întregi. Cum bine spunea fratele mai înainte, ceea ce s-a întâmplat aici în anii din urmă este un lucru minunat. Nu este vorba numai de ceea ce vedem cu ochii trupeşti, ci de ceea ce percepem cu ochii sufleteşti, anume că ni s-a zidit aici o acasă, unde este firesc să dorim să descoperim fiecare cotlon, dar nu atât al zidirii materiale, cât al zidirii spirituale, care este Oastea Domnului. Poate că încă nu ştim destul de bine cum şi ce este Oastea Domnului şi cred că este şi datoria noastră, a fiecăruia, să spunem şi altora cum şi ce este ea într-adevăr. Mulţi au încă destule nedumeriri. Chiar astăzi am auzit vorba aceasta: «Unii fraţi vă consideră pe cei de la Sibiu că sunteţi formalişti». Desigur, fiecare înţelege cum poate sau cum vrea ceea ce se întâmplă aici. Dar, în primul rând, Oastea Domnului nu înseamnă nicidecum «cei de la Sibiu» sau, în orice caz, nu numai ei. Cei de la Sibiu sunt în Oaste ca şi frăţiile voastre din alte părţi şi a vorbi împotriva Casei Oastei de la Sibiu nu înseamnă, de fapt, a vorbi împotriva celor care locuiesc la Sibiu. Este foarte important să descoperim ce-i cu adevărat Oastea Domnului, faptul că ea este acasa noastră şi că noi suntem chemaţi să descoperim cu bucurie tot ceea ce este ea.

Să ne ferim a reduce în vreun fel imaginea şi responsabilităţile Oastei. Zicea cineva, de pildă, că Oastea Domnului nu se ocupă cu dogmele, ci numai cu viaţa în Hristos. Ca şi cum cele două ar putea fi despărţite. Părintele Iosif spunea că Oastea Domnului este un copil al Bisericii, ceea ce înseamnă că ale ei sunt şi dogmele Bisericii Ortodoxe. Şi că avem îndatorirea de a le iubi şi de a le apăra. Dogmele sunt învăţăturile de credinţă. Cuvântul dogmă – un cuvânt grecesc – apare încă în Noul Testament cu acest sens de «învăţătură de credinţă» (cf. Fapte 16, 4). Tot ceea ce învaţă Sfânta Scriptură despre Dumnezeu şi despre legătura noastră cu El sunt dogme. Noi credem în Mântuitorul Iisus Hristos – aceasta este o dogmă; credem că Dumnezeu este Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt – aceasta este o dogmă. Toate aceste adevăruri dumnezeieşti ne sunt scumpe şi se cuvine să fim foarte atenţi şi să nu folosim un limbaj ce poate să inducă pe cineva în eroare. Dacă am spune, ca ostaşi, că nu avem dogme, ar însemna că nu avem învăţătura ortodoxă. Şi păstrarea şi mărturisirea dogmelor este o preocupare importantă a Bisericii. Fiind mădulare ale Bisericii, învăţătura ei trebuie să fie şi preocuparea noastră. Părintele Iosif spunea că Oastea Domnului nu scoate şi nu adaugă nimic la învăţătura ortodoxă. Ea vine numai cu un accent, cu un «apăs», cum se exprima Părintele. Acest «apăs» este legătura vie cu Mântuitorul Iisus Hristos şi trăirea în ascultare de El. Şi, de fapt, acest lucru înseamnă a fi creştin. Nu eşti creştin numai că faci o mărturisire exterioară a învăţăturii creştine.

Deci, ca ostaşi, avem credinţa Bisericii Ortodoxe. La aceasta venim cu accentul nostru foarte important, anume cu efortul de a fi trăitori şi mărturisitori – cu viaţa, mai ales, dar şi cu cuvântul – al acestei credinţe dumnezeieşti şi mântuitoare. Atât de mulţi dintre semenii noştri n-au nici o legătură – sau numai o legătură foarte palidă – cu Dumnezeu. Nu-i interesează nici Biserica, nici învăţătura Bisericii, nici Sfintele Taine ale Bisericii. Nu-i interesează faptele bune, la care ne cheamă Biserica. Îi interesează numai lumea şi păcatul. Oastea Domnului vine să le aducă aminte ce înseamnă a fi creştin, ce înseamnă a fi ortodox. A fi ortodox nu înseamnă numai a mărturisi exterior o învăţătură. Or, mulţi sunt cei care se mulţumesc cu o astfel de mărturisire a credinţei numai cu buzele. Toţi cei care mai vin la Biserică spun acolo şi Crezul. Mărturisesc credinţa în Sfânta Treime; mărturisesc adevărul că Hristos a venit în lume şi că a murit şi a înviat pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Dar n-au nimic de-a face nici cu Hristos, nici cu mântuirea.

Angajarea Oastei Domnului este de a-i smulge pe cât mai mulţi din această nepăsare şi rătăcire. Este vorba de misionarismul laic, de a ridica în fiecare parohie misionari laici, oameni care, cunoscându-L pe Dumnezeu, aflându-L cu adevărat pe Mântuitorul Iisus Hristos, să-L propovăduiască altora.

Vom avea îndată, în prima Duminică din Postul Mare, Evanghelia de la Ioan, cap 1, care ne spune cum L-a aflat Filip pe Domnul şi cum s-a dus el în grabă şi cu bucurie să-i spună lui Natanael: «L-am aflat pe Acela despre Care a scris Moise în Lege şi proorocii». Aşa se face cineva ostaş: aflându-L pe Hristos şi apoi, cu tot atâta nerăbdare ca şi Filip şi cu o la fel de mare bucurie, mărturisind tuturor că L-a aflat. Când L-ai aflat pe Hristos, L-ai aflat cu toată Evanghelia Lui, cu toată învăţătura Lui. Când spunem Cuvântul înţelegem, raportat la Hristos, două lucruri: Persoana a II-a a Sfintei Treimi, Care S-a întrupat, S-a făcut Mântuitorul nostru; dar înţelegem şi Cuvântul Revelaţiei mântuitoare. Când spunem: «Am aflat pe Hristos», înseamnă că am aflat şi cuvântul lui Hristos. Şi am aflat cuvântul lui Hristos într-un mod cu totul nou şi înalt. Nu exterior, ci un cuvânt care ne-a cucerit inima, care şi-a făcut sălaş în inima noastră, care ne vorbeşte dinlăuntru. A afla Evanghelia unită cu Hristos înseamnă a primi harul Duhului Sfânt, care lucrează dinlăuntru şi te luminează şi te umple de lumina şi de puterea lui Hristos-Cuvântul. Dacă-L ai pe Hristos, El ţi Se face, prin Duhul Sfânt, Învăţător şi te face cuvântător de Dumnezeu (teolog); atunci vorbeşti cu Dumnezeu şi vorbeşti despre Dumnezeu. Atunci, de fapt, Dumnezeu vorbeşte cu tine şi prin tine. Sf. Ap. Pavel spune că Duhul Însuşi Se roagă împreună cu noi şi că El este Cel ce strigă, în inima noastră, «Avva – Părinte». Prin Duhul Sfânt Îl numim pe Dumnezeu, cu deplină încredinţare, «Tată». Fiind plini de lumina harului, atunci când citim Cuvântul lui Dumnezeu, suntem uimiţi de adevărul şi de puterea lui. Şi inima ni se umple de negrăită bucurie.

Aceasta este Oastea Domnului. Este o lucrare a lui Dumnezeu în noi şi prin noi. Şi nu putem fi ostaşi cu adevărat dacă nu am devenit împreună-lucrători cu Dumnezeu. Întotdeauna a ridicat Dumnezeu oameni în Biserica Sa spre o astfel de lucrare. De aceea, Oastea Domnului se poate autoriza de întreaga istorie a mărturisirii lui Hristos, de întreaga istorie a sfinţeniei creştine. Facem apel – şi suntem îndreptăţiţi să facem acest apel – la Sfinţii Apostoli, la cei care au scris cărţile Noului Testament, la Sfinţii Părinţi, la Vieţile Sfinţilor. Ei toţi ne-au precedat în credinţa în Hristos şi în lucrarea de chemare a oamenilor la mântuirea Sa.

Părintele prof. Vasile Mihoc

din cuvântul la a 61-a comemorare a trecerii la cele veșnice a Părintelui Iosif Trifa ( februarie 1999 )

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *