Oastea Domnului – File de istorie – Martie

Anul: 1888, luna martie, ziua 3 – Se naște Părintele Iosif Trifa.

”În casa lui Dumitru din Certege, în anul 1888, la 3 martie, ca un dar de sus, Domnul aducea pe al patrulea lăstar de măslin, cum zice psalmistul (Psalmul 128, 3).

Cu ochişorii blânzi şi cu faţa frumoasă, copilaşul, care părea mai mult un îngeraş decât un copil, nu se mai sătura să privească spre bunii şi duioşii ochi ai mamei lui credincioase.

Aceştia însă se împărţeau, când privind odorul sfânt, când culegând cu ei de pe paginile Psaltirii mângâierea necesară durerilor ce încă nu se risipiseră.

Aşa au trecut cele trei zile până în 6 martie, sărbătoarea celor 42 de mucenici din Amoreea. Atmosfera a devenit mai profundă, mai solemnă, mai sărbătorească, iar copilul născut din părinţii Dumitru lui Nicolae şi Anuţa, născută Bota, a fost dus la biserică şi botezat în Numele

Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, lepădându-l de Satana şi de toate uneltirile lui şi unin-du-l cu Hristos.

Numai mama, Anuţa, care a petrecut această zi în post, în rugăciune şi în citire din Psaltire, a şters lacrimi din ochii ei cei buni.”

• 1 martie 1906 – ”Din vremea de atunci, se păstrează un document care este de o mare însemnătate în a întări ceea ce am spus şi vom mai spune aici cu privire la acest mare suflet al neamului nostru şi al credinţei noastre. E vorba despre un document publicat în revista «Spre Lumină», din Iaşi, în anul 1906, şi care era o scrisoare adresată de „studentul” Iosif Trifa, din clasa a VII-a a gimnaziului din Beiuş (Belenyes), la 1 martie 1906, ca din partea ultimei clase a şcolii româneşti din această parte a Ardealului subjugat de stăpânirea maghiară – către un alt student din ultima clasă a unei astfel de şcoli din Moldova, elevul Leon George (fost mai târziu ministru la Bucureşti), dar atunci elev, în clasa a VII-a, al Liceului Naţional din Iaşi.

Cineva, scriind mult mai târziu despre aceasta, spunea următoarele:

„…E o scrisoare istorică. Ea se produce în anul şi în luna în care la Teatrul Naţional din Bucureşti se dădea «lupta pentru limba românească», de către tineretul naţionalist, sub flacăra entuziasmului creator al D-lui Iorga. Scrisoarea aceasta poartă o pecete de mare valoare documentară pentru acela care era să fie «chemat» de la Vidra pentru marile rosturi ale unei mişcări unice în istoria Bisericii româneşti. Cititorii vor aprecia, după acest document al unui şcolar, dacă el a fost, cum s-a spus în «Lumina satelor», «creaţia» cuiva de acolo, sau a fost cu mult înainte «creat» pentru rosturile naţionale şi duhovniceşti ale frumoasei mişcări, «Oastea Domnului».

Toate «judecăţile» ce caută să-l doboare din inima noastră se vor izbi, ca de o stâncă, de cultul «moşilor şi strămoşilor» acestui vas ales din Munţii Apuseni, de «conştiinţa iubirii de neam deplin dezvoltată» într-o vreme de robie, de vibraţia acestui «fiu de ţăran român din ţara şi satul lui Iancu şi Horia» peste care, cum spune Neemia, «s-a văzut de toţi mâna cea bună a lui Dumnezeu».

Şi acum iată scrisoarea mult-grăitoare:

«…Gimnaziul nostru, care a devenit şi devine tot mai străin, a intrat anul acesta în corespondenţă cu două licee din România (T. Severin şi Bârlad). Şi azi, noi, care luptăm între viaţă şi moarte, intrăm în corespondenţă şi intimă legătură cu fraţii noştri de la marele liceu din Iaşi. Da, numai cuvinte de laudă putem să vă aducem pentru interesul ce-l arătaţi faţă de noi, cei despărţiţi în decursul vremurilor, prin vitrege hotare politice, nu însă „în cuget şi simţiri”. Bună, foarte bună idee a avut acela care a propus corespondenţa cu noi, ca şi când ar fi ştiut că aici dulcea limbă românească şi tot ce e român ocupă locul din urmă.

O faptă potrivită aţi făcut deci adresându-vă aici, unde mulţi mai tare iubesc o limbă şi o literatură străină. Străinii până acolo au mers, încât şi din acest sărac Institut au scos limba românească. Numai două ore la săptămână sunt consacrate studiului limbii noastre. Deşi suntem câţiva tineri în care e pe deplin dezvoltată conştiinţa iubirii de neam, limbă şi literatură, totuşi trebuie cu durere să spun că mulţi, având cultură străină şi cei mai mulţi nici una, stau înapoi, ba tare înapoi…

Cât despre mine, află că sunt fiu de ţăran român, din ţara şi satul lui Iancu şi Horia. Ţinutul în care m-am născut e curat românesc. Deşi în şcoală m-am întâlnit cu o limbă şi cultură străine, eu am rămas pe lângă dulcea limbă vorbită de moşii şi strămoşii mei şi, pe cale privată, am studiat şi studiez cu multă plăcere literatura noastră.

Cu acestea – mângâiat în sufletul meu că totuşi este cineva care îşi aduce aminte de noi, cei străini în Institutele noastre, mulţumindu-vă şi rugându-vă să vă aduceţi aminte şi mai departe de noi, pe care soarta vitregă ne-a adus în trista poziţiune de azi – rămân, salutându-vă cu iubire frăţească.

Iosif Trifa – student în clasa a VII-a

Gimnaziul din Beiuş – Belenyes (Biharmegye)»”

Apoi adăuga:

„Tânărul I. Trifa, de la gimnaziul din Beiuş, din 1906 a crescut în înţelegerea iubirii de neam şi în iubirea lui Hristos. Pentru că a fost «grâu deplin în spic», pentru aceea a şi fost chemat la o «lucrare mare».

Cu 17 ani mai târziu, ca oarecând prin Neemia, Dumnezeu a dat prin «gornistul» nostru, Părintele I. Trifa, Ţării şi Bisericii noastre o mişcare de trezire cu ecouri atât de largi în inimile tuturor.”

• 1 martie 1908 –  În comuna Săsciori, judeţul Alba, se naşte Ioan Marini,

al doilea dintr-un număr de opt fraţi (trei fete şi cinci băieţi), în următoarea ordine: Ilie, născut în anul 1906 (devenit mai târziu printre primii misionari din ţară în cadrul Mişcării Oastea Domnului), apoi Ioan, Aurelia, Dumitru, Ana, Nicolae, Vasile şi Maria. Părinţii, Ioan şi Ana, erau ţărani fruntaşi în comună. Bunicul după tată, Dumitru Marini, a deţinut mai mulţi ani la rând funcţia de primar al comunei.

Mama, născută Bogdan, tot din Săsciori, rămasă orfană de mamă, a fost crescută de o mamă vitregă care nu i-a putut oferi căldura, dragostea şi sentimentul unei mame adevărate.

Ioan Marini a avut o viaţă zbuciumată. Drumul vieţii lui a fost punctat cu evenimente şi probleme cărora a trebuit să le facă faţă şi să le înfrunte de fiecare dată; şi acestea mai ales după ce a devenit membru marcant al Mişcării religioase Oastea Domnului, de al cărei destin şi-a legat viaţa încă din tinereţe şi până la ultima suflare, alături de mentorul său, preotul Iosif Trifa din Sibiu, iniţiatorul acestei mişcări.”

• 4 martie 1928 – ” Părintele Iosif scria: „…Fără nici o subvenţie din partea nimănui, bilanţul nostru de un an este: răspândirea a 100 mii de cărţi şi 500 mii de gazete.

Am cerut Statului ceva ajutor, dar nu ne-a dat nimic (Biserica nu a dat nici ea!). Milioanele se dau numai pentru propaganda politică. Am cerut însă ajutorul Domnului şi ni l-a dat El. Am avut datorii peste 100 mii lei. «Astra», cu un buget de 7-8 milioane, aproape tot de la Stat, n-a făcut cât «Lumina satelor», fără nici un ajutor. Mai mult face ajutorul Domnului decât toate milioanele. Mulţumim pentru toate numai Domnului. Şi mulţumim fraţilor ostaşi”.

• ”În nr. 11, din 11 martie 1928, părintele anunţa tipărirea unei cărţi noi: «Însemnări de la picioarele Crucii» – carte pe care însă n-a mai ajuns s-o termine şi s-o tipărească niciodată.

Această carte, îmi spunea el, va trebui să primească titlul «Golgota».

Voia să strângă în ea tot ce-a putut scrie el mai frumos despre Jertfa cea Mare a dulcelui său Mântuitor.

În mare parte lipsa acestei cărţi se datoreşte greutăţilor tiparului şi, mai ales, păcatului celor care nu şi-au plătit datoriile.

O, câte astfel de mărgăritare scumpe a dus cu el în mormânt acest înzestrat om al lui Dumnezeu, numai pentru că satanica lăcomie de bani a unora din jurul lui l-a împiedicat să le dea la lumină atunci! Iar mai târziu au venit celelalte greutăţi.

Cartea «Însemnări de la picioarele Crucii» o avea mereu în inimă părintele, mai presus de toate celelalte. El strângea pentru ea tot ce putea scrie mai inspirat şi mai duios.”

• 23 martie 1930, foaia pentru popor «Lumina satelor» apare din nou redactată numai de preotul I. Trifa.

Dar munca de redactor la o gazetă, în care stăpânii ei îţi cer să scrii altfel decât simţi, era nu numai peste măsură de grea, prin materialul pe care trebuia să-l lucrezi, ci şi chinuitoare, prin starea prin care ţi-o impunea.

Însă Domnul era la lucru.

Cei care puneau mereu la cale planurile înlăturării părintelui de la conducerea foilor şi a înlocuirii lui „Iisus cel Răstignit” din vestirea Oastei nu s-au dat bătuţi cu asta.”

• 15 martie 1935 – ”În ziua de 15 martie 1935, prima vineri din postul mare, când toată lumea ostaşilor a petrecut-o la picioarele crucii în post şi rugăciune, Părintele Iosif a stat din nou sub cuţitul suferinţei.

După operaţia de la Bucureşti, i-a rămas un defect, care trebuia din nou cioplit cu cuţitul, prin o mică operaţie.

După operaţie mă aşteptam să-l găsesc pe părintele gemând şi văitându‑se, dar l-am aflat liniştit şi zâmbitor.

Şi, ca o dovadă că „puterea lui Dumnezeu în slăbiciuni se adevereşte“, iată foaia cu minunatele ei tâlcuiri, lucrată pe pat. Şi numărul acesta chiar după operaţie.

Sunt aici pagini stropite cu sânge de jertfă, ca atâtea şi atâtea din paginile cărţilor şi foilor noastre, peste care au picurat apoi lacrimile cititorilor.

Dar părintele nu are decât o singură bucurie – chiar dacă el e slab –

aceea de a ne şti pe noi tari. El se jertfeşte ca să ne întărim noi. „De aceea simt plăcere, în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos, căci când sunt slab, atunci sunt tare“ (II Cor. 12, 10). Şi de aceea lucrul Oastei rămâne.

Slăvit să fie Domnul!”

• 25 martie 1935 – CUVÂNTUL ALTOR 15 OŞTI DIN JUD. HUNEDOARA

Cucernice părinte Iosif!

De aici de sub poala muntelui Retezat, comuna Ohaba-Sibişel, azi în ziua de 25 martie (Bunavestire), fiind adunaţi fraţii ostaşi din mai multe comune, vă trimitem o veste de bucurie duhovnicească.

Ne bucură mult scrisul sfinţiei voastre din foaia mult iubită «Isus Biruitorul».

Deci după 25 ani de preoţie, după roadele bogate ce le-a cules sfânta noastră Biserică pe urma cu­vântului sfânt ce prin sfinţia Voastră a fost semănat în ogorul Domnului, cu toţii într-un glas răspundem şi noi, fii duhovniceşti ai sf. Voastre, repetând cuvântul de întărire în preoţia Domnului dat de sfânta noastră Biserică prin chiriarhul de acum 25 ani care v-a zis: „Vred­nic este!”.

Zicem deci şi noi, cei care prin scrisul şi râvna sf. Voastre am fost născuţi la o viaţă cu Domnul Iisus, în auzul tuturor, că părintele Iosif cu adevărat vrednic este!

Din fiecare comună subscrie un frate, în numele tuturor.

(«Isus Biruitorul» nr. 15 / 7 aprilie 1935, pag. 8)”

• 21 martie 1936 –  Părintele Iosif Trifa este caterisit cu sentinţă definitivă…
• 25, 27, 29 martie 1936 – „Suntem gata şi pentru plug, şi pentru jertfă

Iubite Părinte Iosif,

Multe am avea să vă aducem la cunoştinţă din cele ce se petrec pe fronturile Hunedoarei, dar nu am voi să vă înmulţim durerea, ci vă zicem doară şi noi, adunaţi în cele trei adunări avute în comunele: Nădăştia de Jos, în 25 martie; Batiz, în seara de 27 martie şi în Silvaşul de Jos, în 29 martie. Din partea noastră fiţi liniştiţi; orice-aţi auzi despre noi să nu vă întristeze. Suntem alături de sf. voastră.

Noi ne vom sili a da rapoartele cele mai importante prin rugăciunile noastre către scumpul nostru Mântuitor, Iisus, Regele cel Mare, de la Care totodată cerem şi ajutor şi putere spre a ne învrednici să putem rămâne buni ostaşi ai Lui şi buni apărători ai sfintei Biserici, alături de sfinţia voastră şi împreună cu fraţii şi ofiţerii cei care nu părăsesc frontul în vreme de primejdie.

Suntem gata şi pentru plug, şi pentru jertfă!

Slăvit să fie Domnul Iisus Biruitorul!

Urmează iscăliturile a sute de fraţi din comunele: Batiz, Sântămăria de Pia­tră, Cerna Cinciş, Crişeni, Ruşi, Măceni, Sebeş-Alba, Nădăştia de Sus, Ocolişul Mare, Nădăştia de Jos, Silvaşul de Jos, Grid, Ohaba Streiului, Băcia, Simeria, Călanul Mic, Hunedoara, Boj, Bărăşti, Nucşoara, Ciopia, Vad etc.”

• La 21 martie 1937, foaia «Isus Biruitorul» nr. 12, publică pe prima pagină:

„O declaraţie

Fraţii ostaşi şi cititorii noştri cunosc mersul conflictului de la Oaste. Săptămâna trecută a mai intervenit ceva în mersul acestui conflict. Mitropolia din Sibiu a dus din nou cazul în faţa Sf. Sinod. Nu este în putinţa noastră să ştim cum s-a refer­at chestiunea. Aflăm însă, din ziare, comunicatul de mai jos, pe care l-a dat Sf. Sinod:

Cu mult timp în urmă, Sf. Sinod caterisise pe preotul Trifa de la Sibiu, conducătorul Oastei Domnului.

Păr. Trifa a făcut cerere de iertare Sf. Sinod. O dată cu această cerere, într-o audienţă la Î. P. S. Sa Mitropolit Nicolae Bălan, a declarat că «su­fleteşte, nu se poate decide să se întoarcă în sânul Bisericii care l-a caterisit».

Următor acestei mărturisiri, membrii Sf. Sinod, în şedinţa de joi, au hotărât să menţină caterisirea Părintelui Trifa, atrăgându-i atenţia că, dacă nu încetează scoaterea foii «Isus Biruitorul» şi nu reintră sincer în legătura Bisericii, va fi excomunicat. («Universul» din 14 martie)

Precum se poate vedea din acest comunicat, Sf. Sinod a judecat în cauză, bazat pe acuza ce mi s-a adus că, în ultima audienţă, aş fi declarat verbal şi textual că: «nu m-am putut decide, su­fleteşte, să mă reîntorc în sânul Bisericii».

Protestez din tot sufletul meu contra acestei afirmaţiuni care nu este adevărată. Declar în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oameni­lor, că n-am făcut această afirmaţie. Şi Domnul mi-e martor că nu mint (II Cor. 11, 31). În tot decursul ace­lei audienţe, eu nici n-am pomenit numele de Biserică, necum să fac o astfel de gra­vă declaraţie. În întreaga audienţă a fost vorba mai mult despre statutele Oastei.

M-a durut nespus, văzând cum, după ultima audienţă, mi s-a aruncat această gravă învinuire în foile Mitropoliei («Telegraful Român» şi «Lumina Satelor»). Am protestat atunci contra ei şi cre­deam – fiind vorba eventual de o înţelegere greşită – că nu se va mai folosi. Mai ales că atât în răspunsul pe care l-am dat în artico­lul «Pe drumul Crucii Domnului Iisus», din nr. 5, cât şi la îngropăciunea păr. Vasile am declarat solemn că înţeleg să rămân în Biserică. Acum însă mă doare şi mai mult, îmi strig durerea în faţa lui Dumnezeu, văzând cum această afirmaţie absolut neadevărată a fost dusă şi în faţa Sf. Sinod, ca şi cap de acuză contra mea.

Iar tocmai fiindcă această afirmaţie a fost dusă şi în faţa Sf. Sinod – eu rămân aici. Dacă într-adevăr, eu am făcut această gravă declaraţie, atunci totul s‑a isprăvit. Sf. Sinod rămâne să întărească o judecată pe care eu însumi mi-am cerut-o, declarând – cum spune Mitropolia din Sibiu – că nu mă pot decide să reintru în sânul Bisericii.

Iar dacă această afirmaţie nu e adevărată – şi totuşi voi fi judecat – atunci să se ştie că am fost judecat pe baza unei afirmaţii neadevărate.”

• 13 martie 1938 – deci numai după o lună de la înmormântarea Părintelui Iosif – mâna prigonitorului izbuti să strângă de gât şi frumoasa foaie «Glasul Dreptăţii». Astfel a fost înăbuşit şi ucis şi al cincilea sol ceresc.
• 15 martie, 1938 –  este suspendat «Glasul Dreptăţii»
• 6 martie 1941 – memoriu al fratelui Marini, Tribunalul Arad

Încheiere – Concluzii  Astfel, după o viaţă de lucrare şi dragoste creştină de peste 12 ani de zile, pârât de un slujitor al altarului (preot), cu ură şi dovezi false, mă văd purtat suferind, batjocorit şi legat cu lanţul (la postul de jandarmi Radna), ca un făcător de rele.

Şi acum ce să fac? Ce voi face? M-am întrebat nu o da­tă în timpul când am fost purtat pe aceste «drumuri necu­nos­cute». Căci dacă drumul pe care am mers, viaţa pe care am trăit-o căutând să slujesc lui Dumnezeu şi să fac bine semenilor mei este un drum greşit, atunci parcă am ajuns vremea când răul este numit bine şi binele rău. Unii oa­meni iată că aşa spun. Dar Dumnezeu este mai presus de toţi şi de toate. Şi fiecare suflet trebuie să asculte şi să I se supună Lui…

M-am întrebat ce voi face în restul vieţii mele, după ce astăzi am ajuns la această răspântie… Răspunsul pe care l‑am primit în adâncul conştiinţei mele, după toate umilinţele îndurate până acum, este încredinţarea de a merge şi mai departe pe calea pe care am umblat şi până acum… De a iubi mai mult, de a răbda, de a suferi şi de a lucra mai mult, prin puterea lui Dumnezeu, pentru salvarea celor păcătoşi, pentru ajutorarea, în orice chip, a semenilor mei…

«Trudeşte, făcătorule de bine!» (Vlahuţă), osteneşte mai departe, pentru a duce sufletelor pe care le întâlneşti nădejdea unei mântuiri şi a unui Mântuitor puternic şi sfânt, Care astăzi cheamă pe toţi la Sine pentru a-i mântui, după cum mâine va aduce pe toţi înaintea Lui pentru a-i judeca…

Onorat Tribunal,

Am trăit şi am lucrat înaintea lui Dumnezeu, pentru oamenii pe care i-am iubit şi-i iubesc! Îmi iubesc ţara şi neamul meu, de aceea, cu puterile pe care mi le-a dat Cel de Sus, am luptat contra păcatului şi dezmăţului, care ne-au ruinat sufletul… Am trăit şi trăiesc în încredinţarea că înăl­ţarea – adevărată – a unui neam nu poate veni decât prin biruinţa lui morală, prin ridicarea lui deasupra păcatului, cum spune Sfânta Scriptură: Neprihănirea (dreptatea) înalţă pe un popor, iar păcatul este ruşinea popoarelor (Proverbe 14, 34).

Onorat Tribunal,

Am scris toate acestea, pe scurt, şi ca o completare a declaraţiei mele făcută la Lipova – supunând totul cu în­credere binevoitoarei îngăduinţe şi cercetări a scaunului dreptăţii şi aşteptând, în consecinţă, dreapta sa hotărâre.

Sâmbăteni – Arad, 6 martie 1941

Cu deosebit respect,

ss Ioan Marini

învăţător publicist (refugiat)

redactorul foii «Misionarul Vieţii Creştine» – Cluj”

În urma acestui memoriu al fratelui Marini, Tribunalul Arad a clasat procesul la dosar, iar judecata n-a mai avut loc. Fratele Marini s-a ales doar cu cele suferite până aici.”

• 17 martie, 1943 – Iată cum scria fratele Bălăuţă mai târziu despre tot ce se întâmplase atunci:

„…În seara de ajunul Bobotezei 1943, ne-a cercetat fratele Ioan Marini, venind din Basarabia.

Adunarea s-a ţinut la sora Maranda Despa din Lăloaia, unde fratele Marini a vorbit 3 ore fără întrerupere, de la ora 11, până la ora 2, noaptea. Vorbirea lui a fost documentată şi înălţătoare, începând de la Maleahi cap. 3, 16-18: «Atunci cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unii cu alţii…»

A doua zi, 6 ianuarie 1943, adunarea s-a ţinut la fratele Ion V. Unguraşu din Lunca de Jos. Aici fratele a vorbit puţin, luându-şi rămas bun de la fraţii ce se adunaseră în număr destul de mare, şi a plecat spre Bucureşti.

După şase zile, în urma reclamaţiei preotului, am fost chemaţi la post şi cercetaţi. Eram: David Bălăuţă, V. Unguraşu, I. Stoica, Ghiţă Coman, Vasile Iftimoiu şi surorile Antonica Candit şi Elena Chivoiu. Surorile, numai pentru că veniseră la noi, la postul de jandarmi, unde eram arestaţi.

Ni s-au adresat acte de dare în judecata Curţii Marţiale. Unii fraţi şi surori au fost lăsaţi acasă, dar fratele David Bălăuţă a fost înaintat sub escortă la Bacău, iar de acolo, la Galaţi. În ziua procesului, 17 martie, am fost aduşi cu toţii în faţa Curţii Marţiale. Cei trei «vinovaţi» principali, David Bălăuţă, Ioan Marini şi V. Ungu­ra­şu – la care fusese adunarea – au fost condamnaţi la câte trei luni închisoa­re şi câte şase mii de lei amendă. Ceilalţi cinci, numai la câte trei mii de lei amendă.

Închisoarea a fost executată în întregime, amenda a trebuit plătită la fel…”

• 17 martie, 1943 – A patra arestare. La Închisoarea Galaţi.  Al treilea proces al fr. Ioan Marini:

”Procesul s-a ţinut la Galaţi în ziua de 17 martie, la Tribunalul Militar. De la Comăneşti, au fost aduşi fraţii David Bălăuţă şi Ion Unguraşu. Ioan Marini a fost adus din Bucureşti sub escortă. Au fost judecaţi sub stare de arest. Rechizitoriul procurorului a fost cât se poate de aspru. Inculpaţii s-au apărat singuri, avându-l pe Hristos de partea lor. Reclamantul nu s-a arătat, din frică şi ruşine. A rămas în ceaţă (dar numai până la Dreapta Judecată).

După derularea procesului, s-a emis o sentinţă cu o condam­nare de câte 3 luni închisoare corecţională pentru fiecare dintre cei trei inculpaţi, cu executarea în Penitenciarul Galaţi, începând din luna martie 1943. Cu regret menţionăm că, documentele privitoare la procesul de la Galaţi nu le mai deţinem, ele au dispărut cu ocazia percheziţiilor Securităţii. Tot ce a mai scăpat a fost bine ascuns sau îngropat în pământ.

Iată-l pe Ioan Marini din nou, la al treilea mare proces, şi pentru a doua oară vârât după gratii pentru aceleaşi învinuiri: împăcarea oamenilor cu Dumnezeu, iubirea faţă de aproapele prin Biblie şi Biserică.

La Galaţi, închisoarea era ticsită de tot felul de infractori. Cei trei fraţi ostaşi în frunte cu Ioan Marini au intrat într-un adevărat infern. Spre deosebire de închisoarea din Sibiu, cea din Galaţi avea o capacitate mult mai mare, fiind mai extinsă.

După câteva zile de şedere în celulă, Ioan Marini este chemat la grefa închisorii, unde comandantul îi propune să treacă să lucreze ca funcţionar la birou.

Apoi după ce s-a mai obişnuit cu regimul de detenţie, fratelui Marini i s-a permis – la fel ca şi la Sibiu – să ţină ore de evanghelizare cu deţinuţii. Terenul era deja pregătit de fraţii Bălăuţă şi Unguraşu. S-a început şi aici cu capela închisorii. Dar, pe măsură ce deţinuţii aflau de acest program religios, duminica, la slujba de Liturghie, umpleau capela, iar după-masa, la evanghelizare, spa­ţiul se dovedea neîncăpător. Preotul închisorii i s-a alăturat fratelui Marini, îndemnându-i pe deţinuţi să-l asculte şi să-i urmeze sfaturile de care aveau atâta nevoie în situaţia în care ei se aflau.

Parohul închisorii aprecia foarte mult aportul fratelui Ioan Marini pe linie spirituală, întrucât îi uşura munca şi făcea să-i crească credibilitatea în faţa deţinuţilor. Iar pe măsură ce deţinuţii s-au familiarizat cu evanghelizarea din capela închisorii, fratele Marini a început vizitele prin celule cu Biblia în mână, căutând în primul rând să ridice moralul celor dezamăgiţi şi disperaţi. Apropiindu-se în felul acesta de sufletele lor, el a ajuns să fie îndrăgit şi să i se simtă tot mai mult nevoia printre ei.

Văzând această situaţie şi ştiind că i se apropie ziua eliberării, fratelui Ioan Marini, înduioşat de sufletele multor condamnaţi care au primit cuvântul Evangheliei şi doreau din tot sufletul o schimbare a vieţii lor, i-a venit o idee. Se gândea cum şi-ar mai putea prelungi şederea printre deţinuţi, ca să le mai poată fi de folos; dar, pentru asta, numai comandantul închisorii ar fi putut dispune.”

• 3 martie 1953 –  ”Lagărul Ghencea era format din douăzeci şi patru de barăci de lemn, acoperite cu carton… şi aşezate pe două rânduri care erau despărţite între ele printr‑un gard de sârmă ghimpată.

Într-una din jumătăţi erau bărbaţii, în cealaltă erau femeile. Jur împrejur apoi, pe după toate, erau garduri înalte de sârmă ghimpată, iar pe partea dinspre şoseaua Bucureşti-Alexandria, lângă care era lagărul, ca să nu se vadă din afară înăuntrul lagărului, era ridicat un gard înalt de scânduri bătute una lângă alta.

Barăcile acestea fuseseră construite în timpul războiului de către armata germană care fusese cartiruită în ele până la plecarea nemţilor de la noi.

În afara primului gard de sârmă care despărţea barăcile deţinuţilor, erau barăcile serviciilor lagărului: bucătăria, baia, cancelaria, corpul de gardă, magazii… Acolo nu era voie să se meargă decât cu escortă sau cu învoire specială.

Când am ajuns noi, era ziua de 3 martie 1953.

După ce am fost predaţi şi preluaţi, am fost duşi într-una din barăcile astea, care era plină-ticsită de oameni. Cu bagajele pe care le aveam, ne-am înfăţişat şefului de baracă, spre a ne lua în numărul barăcii pentru masă şi corvoadă. Era baraca nr. 7.

Înăuntru, baraca asta avea întâi spălătoria, în care erau robinete şi albii pentru spălat. Apoi dormitorul, în care erau aliniate pe patru rânduri câte douăzeci şi cinci de paturi de fier cu un alt rând de paturi suprapuse. Pe paturile de jos erau saltele, pe cele de sus doar pe câte unul era câte o rogojină zdrenţuită… Sau câte un capăt numai.

Paturile aveau toate plase de sârmă sau de balot. Pe cele mai multe nu era altceva nimic.

În baracă, pe paturile cele de jos, stăteau cei bolnavi sau paralitici… Cei sănătoşi stăteau pe paturile de sus, sau fără paturi, printre ele, pe jos.

La început, noi, cei sosiţi acum, n-am avut paturi, baraca era ticsită de oameni. Dar mai pe urmă ni s-au găsit şi nouă locuri, fiindcă de aici mereu mergeau, cum mereu veneau oameni. Din închisori sau spre alte închisori şi locuri de muncă…

Pe toate paturile din baracă, normal, ar fi avut loc cam două sute de oameni. Dar au fost cazuri când, pe un astfel de pat de 80 cm lăţime, trebuia să stea doi inşi plus bagajele lor.

Uneori n-au încăput nici aşa, ci mai erau încă şi pe jos, stând pe geamantanele sau traistele lor sau pe câte o rămăşiţă de rogojină, proptiţi de pereţi, oameni care aşteptau ca la Betezda vreo tulburare salvatoare a apei sau vreo venire salvatoare a morţii.

Pe jos fusese la început pardoseală de cărămizi, ca oarecând la Penitenciarul din Oradea. Dar şi aici, ca acolo, picioarele paturilor de fier şi picioarelor nenumăraţilor oameni trecuţi pe aici roseseră cărămizile. Iar acum erau numai dâmburi şi gropi. În ferestre, în loc de geamuri, era pusă sârmă ghimpată prin care vântul bătea în dragă voie, şuierând sinistru. Asta era şi un bine, fiindcă la cele două capete ale dormitorului şi la mijlocul lui, erau trei hârdaie mari pentru murdărie, la care sutele de oameni din dormitor, în cea mai mare parte bolnavi de diaree, stăteau la rând, ţinându-se de pântece şi cerând voie să poate ajunge a-şi face cât mai repede nevoile. Toate aceste hârdaie erau ocupate zi şi noapte… Folosirea lor nu înceta de multe ori nici în timpul când se împărţea masa la un capăt al dormitorului. Se obişnuiseră bieţii oameni cu toate. Aici unii mâncau, iar în faţa lor alţii stăteau urcaţi pe hârdău, în văzul tuturor…

Imediat ce ajungeai în baracă primeai un număr. Şi nu mai aveai nume, ci numai număr. După număr erai chemat la masă, după număr la muncă, după număr la pat, la planton, la corvezi, la toate.

Şi disciplina era de fier, nimeni nu era iertat dacă o încălca.

Hârdaiele pline erau cărate afară şi se vărsau în haznaua din mijlocul curţii. Pentru căratul lor se acorda un supliment de ciorbă la masă. Ar fi trebuit să facă treaba asta fiecare număr, doi câte doi, la rând. Dar erau unii care se înghesuiau tot numai ei, spre a căpăta mereu suplimentul de mâncare… Cei mai mulţi dintre aceştia erau foşti colonei sau maiori, care erau acum şi ei aici… Acesta era un favor aici, unde se crăpa de foame… Şi, cum erau atât de mulţi şi se căra în continuu…

Haznaua se umplea şi dădea pe dinafară. Totul era o mizerie şi un miros de nedescris… Hainele celor ce cărau hârdaiele erau stropite de sus până jos”

• 20 martie 1971   –   Întors acasă, am găsit într-o revistă un anunţ că Patriarhul îşi sărbătoreşte împlinirea a 70 de ani de viaţă.

Un îndemn mi-a venit dintr-o dată să folosesc acest prilej pentru a-i scrie despre tot ce ni se pregăteşte iarăşi.

I-am trimis astfel o scrisoare de felicitare cu prilejul împlinirii vârstei sale biblice şi, aducându-i aminte de luptele pe care ni le ştia şi de necazurile noastre din trecut pentru Numele Domnului şi pentru libertatea Oastei, îl înştiinţam pe scurt despre noua ameninţare în care am ajuns iarăşi, după atâţia ani din 1958, de când nu ne mai văzusem, după încercarea lui nereuşită de la Sinod.

Şi îl rugam – poate pentru ultima dată – să intervină binevoitor pentru rezolvarea bună a problemei legalizării Oastei.

Peste câteva zile am primit următorul răspuns:

Patriarhia Română

Cabinetul patriarhului

Nr. 314/1971

 Felicitările şi urările exprimate cu prilejul aniversării zilei mele de naştere m-au mişcat profund, transformându-se în sufletul meu în prinos de recunoştinţă către Milostivul Dumnezeu Care m-a învrednicit să ajung la acest popas al vieţii şi Căruia mă rog smerit să-mi lumineze calea până la sfârşitul hotărât de El.

Dragostea mea cu voi cu toţi în Hristos Iisus. Amin (I Cor. 16, 24).

 Justinian, Patriarhul României

Şi apoi un adaos:

Mulţumesc fratelui Traian Dorz pentru urările adresate cu prilejul aniversării mele. Totodată îl invit să-mi trimită un memoriu confidenţial cu privire la necazurile de care aminteşte în scrisoarea din 9 martie a. c.

 Cu părinteşti binecuvântări,

Justinian

La această invitaţie i-am răspuns următoarele:

Prea Fericite Părinte Patriarh,

 Cu inima plină de o adâncă recunoştinţă pentru oferirea acestui fericit şi poate ultim prilej şi cu cea mai profund-îndatorată iubire fiască faţă de Prea Fericitul Părinte Patriarh, sărutăm dreapta.

La binevoitorul răspuns trimis cu nr. 314/1971, prin care aţi avut bunătatea de a mă invita să Vă înaintez un memoriu confidenţial privitor la problema atinsă doar aluziv şi tangenţial prin scrisoarea mea din 9 martie a. c., Vă împărtăşesc următoarele:

Subsemnatul, Traian Dorz, cu domiciliul în Livada Beiuşului nr. 7, jud. Bihor, credincios supus şi ascultător învăţăturii Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, membru al fostei asociaţii religioase ortodoxe „Oastea Domnului”, înaintez P. F. Părinte Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, următorul

MEMORIU CONFIDENŢIAL

 cu privire la situaţia subsemnatului decurgând din apartenenţa la fosta asociaţie ortodoxă „Oastea Domnului” şi la situaţia actuală a acestei asociaţii religioase ortodoxe.

Prea Fericite Părinte Patriarh, solicit de la început iertare pentru extinderea la care voi fi obligat de importanţa şi de durata evenimentelor vizate. Doresc să fiu cât se poate de succint, dar şi de fidel, în cele expuse. Poate această ultimă încercare va ajuta la curmarea acestei situaţii anacronice care de aproape 25 de ani constituie o sursă de amărăciuni în Biserica noastră şi în poporul nostru.

După cum Vă este, desigur, prea bine cunoscut, la începutul anului 1923 a luat fiinţă la Centrul Mitropolitan din Sibiu, asociaţia religioasă ortodoxă „Oas­tea Domnului”.

Iniţiativa unei mişcări de înviorare în Biserică era pe de-a-ntregul a conducerii Bisericii Ortodoxe Ardelene şi se înscria cu o imperioasă necesitate în contextul nevoilor de atunci atât pentru Biserică, cât şi pentru naţiune, având rost în special pentru:

– a fi un puternic instrument duhovnicesc spre redresarea vieţii morale şi sociale din ţara şi naţiunea noastră rămasă grav atinsă după cel dintâi Război Mondial, abia terminat;

– a fi un factor important în luptele confesionale devenite şi mai acute;

– a fi o acţiune binevenită în stimularea şi sudarea sentimentului religios şi patriotic în inima întregului nostru popor, ajuns acum, după secole de lupte şi jertfe, unit înăuntrul aceloraşi frontiere libere şi cuprinzătoare.

 Curând iniţiativa aceasta s-a dovedit binevenită, iar rezultatele ei binecuvântate atât pentru Biserică, cât şi pentru popor. Un număr tot mai mare de personalităţi din înaltul cler ca şi din pătura cultă a poporului veneau alături de mulţimile de rând şi, aşezându-se în fruntea maselor, au ajutat la crearea unei mari mişcări duhovniceşti, la o adevărată renaştere sufletească a unor largi pături din popor. Pretutindeni aveau loc însufleţite adunări prin biserici sau şcoli. Şi o largă propagandă de atragere a tuturor credincioşilor din ambele confesiuni române spre o trăire vie a Evangheliei Mântuitorului în sânul aceleiaşi credinţe pe care a avut-o poporul nostru din moşi-strămoşii lui. Se trezise în mase o arzătoare sete sufletească după Cuvântul Sfânt, iar această sete, o dată trezită, nu mai putea fi potolită uşor.

Aceasta era situaţia în anul 1930 când eu, încă elev în şcoală fiind – la vârsta de abia 15 ani – îndemnat de duhovnicul meu, m-am înscris împreună cu mulţi alţii, cu entuziasm, în această asociaţie, trecând printr-o totală transformare sufletească.

După alţi patru ani, eram deja angajat în redacţia centrului misionar al Oastei Domnului de la Sibiu, alături de Părintele Iosif Trifa şi de alţi publicişti ai Oastei Domnului, colaborând la redactarea revistei şi publicând lucrări proprii.

 Avântul continuu pe care îl luase asociaţia O. D. cuprinsese toată ţara, trecând până departe peste hotarele ei, în aproape toate părţile locuite de români. Astfel că între anii 1933 şi 1934 calculele aproximative arătau că numărul membrilor Oastei Domnului era undeva între trei sute şi patru sute de mii.

Privită cu o largă bunăvoinţă de către Biserică şi sprijinită prin mai toate mijloacele oficiale de atunci, bine îndrumată şi atent supravegheată de către Biserică şi Stat, Lucrarea Oastea Domnului se dovedea deplin corespunzătoare scopului pentru care fusese iniţiată. Adunările ei specifice aveau loc în după‑amiezile de duminici şi sărbători într-o atmosferă duhovnicească evanghelic-ortodoxă, fiind îndrumate de preoţi sau laici entuziaşti şi activi.

 Curând însă, la începutul anului 1935, tocmai în apogeul mulţumirilor, printr-o fatală neatenţie, un mic diferend administrativ ivit între cei doi iniţiatori principali de la Centrul Oastei şi al Bisericii din Sibiu şi anume: mitropolitul Bălan şi preotul Trifa – diferend alimentat veninos şi adâncit deliberat de către terţi interesaţi şi invidioşi – a degenerat într-un conflict ireparabil.

Acest conflict însă, deşi de natură pur administrativă la început, a căpătat ulterior un aspect indisciplinar, de ordin canonic. El nu avusese niciodată un temei dogmatic, în sensul unei abateri de la dogmele şi învăţăturile Bisericii a preotului Iosif Trifa sau a colaboratorilor săi, nici în timpul vieţii preotului Trifa şi nici până azi. A fost totuşi – pe nedrept şi în mod forţat – înfăţişat ca atare. Şi a rămas cunoscut în acest fel.

 Tristele evenimente de la Oastea Domnului, începute în anul 1935, care aveau să aducă până în ziua de astăzi atâtea amărăciuni şi pagube sufleteşti, m‑au găsit şi m-au lăsat pe mine tot în redacţia părintelui Trifa, angajat şi în plină activitate publicistică pe aceeaşi linie cu dânsul şi alături cu marea mulţime a membrilor Oastei Domnului rămăşi fideli faţă de el.

Neînţelegerile şi polemicile angajate între conducătorii de la centru s-au răspândit în curând în mod dezastruos asupra întregii acţiuni, fără precedent, a Oastei Domnului, care progresase atât de frumos până atunci.

A fost provocată sciziunea. S-au creat două partide ostile. A fost diminuat numărul noilor adeziuni. S-au stârnit dureroase sfâşieri sufleteşti. Şi s‑au adus chiar şi asupra ideii în sine umbre amare, critici violente şi, până la urmă, o răspândită dezaprobare oficială.

La acest punct ajunseră lucrurile în anul 1948, când a intervenit oficial reorganizarea Bisericii, desfiinţarea tuturor asociaţiilor religioase care funcţionau în cadrul Bisericii Ortodoxe – prin urmare şi a Oastei Domnului.

Dar în momentul acela, Oastea Domnului era o realitate. După douăzeci şi cinci de ani de existenţă recunoscută şi susţinută oficial, Oastea Domnului devenise o opinie adâncită. Îşi formase un organism propriu şi viguros. Îşi crease o tradiţie proprie. Şi mai ales îşi însuşise o convingere evanghelică neclintită de necesitate a ei pentru renaşterea şi trăirea vie şi pentru răspândirea acestei trăiri a Evangheliei lui Hristos în întreaga comunitate creştină. De asemenea şi în ajutarea Bisericii la combaterea rătăcirilor de la învăţătura şi unitatea credinţei noastre. Mai ales că aceste rătăciri susţineau că în Biserica Ortodoxă nu se mai poate trăi o viaţă evanghelică, întrucât „litera” Bisericii omoară duhul Evangheliei. La fel, Oastea Domnului era convinsă că existenţa şi activitatea ei este absolut necesară pentru însănătoşirea climatului moral, prin lupta ei pentru stârpirea viciilor sociale.

În astfel de condiţii, măsurile practic luate pentru desfiinţarea Oastei Dom­nului fiind sporadice, neesenţiale şi neconvingătoare, nu au reuşit decât să arunce această categorie de credincioşi ai Bisericii şi de cetăţeni ai Patriei noastre într-o aparentă poziţie ostilă faţă de autorităţi şi să le creeze o situaţie tot mai dificilă.

Pe de o parte, fiind supuşi şi loiali faţă de legile şi Autoritatea de Stat, ascultători şi împlinitori din conştiinţă ai îndatoririlor bisericeşti, iar pe de alta, crezând că li se face o nedreptate, fiind privaţi de libertatea şi bunăvoinţa de mai înainte în ţinerea adunărilor lor cu caracter duhovnicesc în biserici şi sub îndrumarea preoţilor – cum fuseseră în trecut – ei, înţelegând că nu încalcă cu nimic îndatoririle normale, şi-au permis ţinerea adunărilor lor şi pe mai departe în case particulare, considerând acest lucru ca nedăunător întru nimic nici Bisericii şi nici Statului. Chiar dacă adunările nu şi le ţineau la ore şi în locuri unde puteau fi supravegheaţi. Întrucât sentimentele lor erau (după părerea lor) curate atât faţă de Biserică, cât şi faţă de Stat.

Mai găseau o justificare şi în faptul că unele culte neoprotestante – deşi au învăţături ostile faţă de Biserică şi sentimente mai străine faţă de popor – se bucurau totuşi de un regim destul de larg de libertate în ţinerea adunărilor lor. Pe când Oastei Domnului, care este un lăstar curat al credinţei noastre şi o parte sănătoasă a poporului nostru, nu i se dă acest drept.

Ei îşi zic: Biserica noastră şi poporul nostru sunt „părinţii” noştri. Noi nu avem părinţi străini, nici fire străină, iar locul naşterii noastre este aici! Suntem ascultători şi folositori. „Părinţii” noştri deci nu trebuie să se poată lepăda şi dezice de noi, fiindcă nici noi, oricât de mult am fost încercaţi, nu ne-am lepădat şi nu ne vom lepăda de ei.

Nu se poate să nu se revină odată asupra hotărârii de desfiinţare a Oastei Domnului şi să nu ni se dea şi nouă, ca atâtora, o formă legală de activitate, întrucât Oastea Domnului a fost iniţiată de Biserică, însuşită şi îndrumată de ea timp de atâţia ani. Faţă de aceşti fii ai ei supuşi şi ascultători, Biserica are datoria de mamă şi, prin urmare, nu se poate aşa de uşor dezinteresa de lăstarul ei.

 La sfârşitul anului 1947, subsemnatul am fost arestat pentru prima dată pentru activitatea mea desfăşurată în Oastea Domnului.

Apoi, pe parcursul a aproape doisprezece ani – până în 1959 – am suferit îndelungate detenţiuni administrative împreună cu mulţi alţi membri ai Oastei Domnului, fără să fi fost trecuţi şi judecaţi prin vreo instanţă legală.

 În perioada 1956-1958, nutrind mereu vechea speranţă în îndreptarea lucrurilor cu privire la legalizarea activităţii Oastei Domnului în cadrul Bisericii şi al statutelor ei, timp de doi ani de zile am întreprins stăruitoare demersuri la Bucureşti, atât la Patriarhie, cât şi la Departamentul Cultelor, pentru normalizarea acestei stări de lucruri. Ceream găsirea unei forme legale – oricât de restrânsă, pentru satisfacerea oricât de redusă a trebuinţelor spirituale ale acestor fii ai Bisericii – în limitele noului ei statut de organizare şi funcţionare.

În cursul acestei perioade am fost de câteva ori în audienţă atât la P. F. Patriarh Justinian, cât şi la Domnul Director al Departamentului Cultelor, cu memorii explicative, acceptând, fără nici o condiţie prealabilă, orice soluţie corespunzătoare.

Însă, tocmai când speram că am ajuns la încununarea eforturilor noastre, ne-am pomenit dintr-o dată cu arestarea şi cu judecarea în loturi pe ţară şi pe regiuni a unui mare număr dintre noi, membrii Oastei Domnului.

Era la începutul anului 1959.

 Personal, fiind considerat conducător, am fost condamnat atunci la 16 ani muncă silnică, 10 ani interdicţie şi confiscarea întregii averi personale. Aveam o modestă casă familială construită de mine şi de familia mea (compusă din părinţi, soţie şi trei copii).

Mi-a fost confiscată în întregime nu numai casa cu toate obiectele din ea – bunuri ale întregii familii – dar chiar şi suma de zece mii de lei pe care abia îi împrumutasem spre a-mi plăti o datorie familială. Toate acestea, fiind considerate ca aparţinându-mi exclusiv mie, nu şi familiei mele, au rămas confiscate în întregime. Toate acţiunile repetate ale soţiei şi ale copiilor mei pentru a li se recunoaşte şi înapoia partea lor din aceste bunuri confiscate au fost respinse la rând, ca nefondate, de către Tribunalul din Cluj, după doi ani de termene şi dezbateri. La fel a fost respins şi un memoriu înaintat în 1966 de către familia mea la Consiliul de Stat. Până în ziua de astăzi, situaţia se menţine aceeaşi şi nu ni s‑a mai înapoiat familiei nimic, deşi eu am fost eliberat prin decretul de graţiere din 1964.

Astăzi, după aproape şase ani de la eliberarea noastră din închisoare, situaţia multor grupări ale Oastei Domnului din ţară prezintă serioase îngrijorări. În timpul îndelungat al feluritelor frământări prin care trecuseră ostaşii Domnului, lipsiţi de apropierea caldă şi înţelegătoare a Bisericii şi lăsaţi în voia vânturilor sectare, în unele locuri se încetăţenise o explicabilă atitudine de rezervă – aproape indiferenţă – faţă de Biserică. Şi de ferire faţă de preoţi. De subapreciere şi chiar de uitare a îndatoririlor faţă de Autoritatea Bisericii. De limitare aproape exclusiv la adunările asociaţiei. Şi chiar o apropiere de sentimente sectare.

Sectele, exploatând condiţiile precare în care se găsea Oastea Domnului, au reuşit să strecoare în multe locuri derută şi discuţii aprinse care ameninţau cu ruperi dureroase.

 Constatarea acestora mi-a umplut sufletul de o mare îngrijorare şi durere. Viitorul nu promitea nimic bun. Un asalt general sectar se contura în toate părţile şi primejdia unei masive treceri de suflete şi grupări la secte m-a făcut să iau o atitudine îndârjită împotriva rătăcirilor de la credinţa noastră şi a dezmembrării Oastei Domnului prin aceste treceri.

Fiind cunoscut majorităţii grupărilor Oastei Domnului prin îndelungata mea activitate publicistică, speram să pot ajuta la aplanarea neînţelegerilor cu privire la credinţă şi la aducerea lor în ascultarea Bisericii. Precum şi la formarea unei orientări clare în îndeplinirea faţă de stăpânire a îndatoririlor de conştiinţă şi muncă.

Am trecut atunci printr-un greu examen interior: să respect dispoziţiunile de interzicere a deplasării mele de la domiciliu, aşa cum mi se pusese în vedere, nemainteresându-mă deci în nici un fel de soarta acestor grupări şi a întregii Lucrări a Oastei Domnului, ori, căutând salvarea fraţilor mei, să-mi risc situaţia personală şi libertatea mea.

Am considerat că salvarea acestor grupări este mai importantă – şi am riscat propria mea libertate.

În cursul anilor 1968-1969 – solicitat stăruitor de către unele din grupările Oastei Domnului din ţară, care aveau astfel de probleme ce puteau fi soluţionate numai la faţa locului, precum şi datorită acelei relaxări a atmosferei în ce privea restricţia adunărilor, existentă în acei ani – am renunţat la poziţia mea de strictă nedeplasare de la domiciliu, acceptând să particip personal unde am fost chemat.

Făcând aceasta, pe de o parte eram deplin convins că tot ceea ce fac şi spun în bunul scop pe care îl urmăream prin aceste deplasări este bine cunoscut şi apreciat favorabil de către Autoritatea de Stat, ca şi de către cea bisericească, iar pe de altă parte, văzând că nimeni nu ne atrage atenţia în vreun fel că aceasta ar fi nepotrivit, am tras singur concluzia că acţiunea aceasta aducătoare de unitate în Biserică şi de orientare constructiv-socială a celor între care am mers este considerată a fi atât în favorul credinţei noastre, cât şi un aport constructiv la sudura sufletească a poporului.

Am ajutat în acest timp la întărirea în credinţă a unora şi la revenirea altora pe deplin în disciplina Bisericii şi a muncii.

Am îndemnat pe mulţi să urmeze Teologia, spre a deveni preoţi vrednici.

Am contribuit la spulberarea multor speranţe sectare de a dezbina şi a atrage suflete şi grupări de partea lor.

Am solicitat audienţă la Î. P. S. Sa Mitropolitul Banatului, la P. S. Sa Episcopul Clujului şi la P. S. Sa Episcopul Oradiei, explicându-le situaţia, arătân­du‑le dragostea şi ascultarea noastră, propunându-le intervenţia pentru aranjarea situaţiei noastre în Biserică şi cerându-le sfaturile şi ajutorul părintesc.

 Dar în luna mai 1970, mi s-a pus în vedere oficial tocmai contrariul a ceea ce crezusem eu, interzicându-mi-se categoric, sub cea mai aspră sancţiune, orice deplasări de la domiciliu în acest scop.

Am înţeles situaţia şi m-am conformat.

 În luna februarie 1971, mi s-a făcut o nouă percheziţie la domiciliu. Mi s-a luat Biblia, multe cărţi şi caiete cu conţinut religios.

Fiind dus la Autoritatea penală, am fost acuzat pentru deplasările făcute între anii 1968 şi 1970 pentru scopul amintit şi mi s-au luat declaraţii asupra acestor deplasări. În prezent se procedează la completarea dosarului meu şi probabil voi fi trimis din nou în judecată.

Acum în ţară, toate adunările credincioşilor din fosta Oaste a Domnului – chiar şi acelea ce mai ţineau în biserici sub supravegherea preoţilor şi sub denumirea de cerc misionar – sunt interzise, sub aplicarea drastică şi imediată a unor amenzi mergând până la cinci mii de lei de persoană. Lucrul acesta seamănă pretutindeni panică, durere şi sentimente uşor de înţeles. Majoritatea celor amendaţi sunt oameni simpli, cu familie grea şi cu un venit mediu lunar sub o mie de lei. Este lesne de înţeles cum trăieşte cu familia sa un astfel de „infractor” până când poate acoperi o datorie de o mie sau două mii de lei, poate şi mai mult.

Este lesne de înţeles apoi şi ce ocazie unică au acum sectele autorizate, de a-i atrage la ele pe cei trataţi astfel – în multe locuri chiar preoţii fiind cei care îi pârăsc pe fraţi. Cred că nu poate fi un lucru mai dureros ca acesta pentru o conştiinţă care simte grija şi răspunderea despre care vorbeşte Sf. Ap. Pavel la II Cor. 11, 28-29. Aceasta fiind în prezent starea de lucruri – dacă nu intervine grabnic o ieşire fericită – ce ar putea să aducă viitorul?

 În faţa acestei mari îngrijorări, ne îndreptăm inima şi gândurile cu cea mai din urmă încercare şi cu cea mai fiască speranţă către Prea Fericitul şi Iubitul Părinte Patriarh care şi altă dată ne-a arătat o călduroasă înţelegere şi de bunăvoinţa căruia depinde mult acum buna rezolvare şi ieşire din această situaţie grea şi primejdioasă.

Ocazia pe care aţi binevoit a mi-o da ca să Vă înfăţişez aceste lucruri este poate ultima. Tot ce va urma, poate pentru cine ştie câţi ani şi pentru cine ştie câte suflete, depinde de clipa asta şi de hotărârea pe care o Veţi lua, de a interveni sau nu pentru o rezolvare bună.

Este adevărat, recunoaştem că ne-am făcut şi noi „vinovaţi” faţă de dispo­ziţiunile care opreau adunările şi deplasările noastre.

Dar credem că poate fi văzut şi înţeles cu uşurinţă că toate aceste „abateri” le-am săvârşit cu gând bun şi că însăşi situaţia în care suntem puşi – ca o astfel de activitate să fie socotită drept o infracţiune – este nenaturală.

Am fost convinşi că bunele noastre intenţii arătate atât faţă de Biserică, cât şi faţă de Stat ne vor fi apreciate pozitiv, iar Autoritatea, convinsă prin fapte de corectitudinea noastră, va găsi până la urmă sigur mijlocul de a ne autoriza nevinovatele şi necesarele noastre satisfacţii spirituale pe care le solicitasem încă de mult şi pe care Autoritatea aceasta însăşi ni le promisese atunci.

 Prea Fericite şi Iubite Părinte Patriarh,

Dacă mai putem fi înţeleşi de către Părintele Bisericii noastre şi de către Conducătorul Statului nostru, putem fi redaţi Bisericii şi integraţi poporului ca o forţă constructivă, îndatorată şi recunoscătoare.

S-au luat în anii aceştia neuitaţi atâtea măsuri bune şi s-au găsit atâtea căi luminoase pentru soluţionarea multor probleme încurcate şi spinoase. Se poate găsi şi aici o rezolvare.

Nu spunem că în toate acestea noi n-am fi greşit. Vom fi greşit şi noi în multe privinţe atât faţă de Biserică, cât şi faţă de Stat, dar credem din toată inima noastră că Inimile Iubitoare şi Minţile Luminate ale Conducătorilor noştri vor găsi totuşi şi în problema aceasta înţelegerea, iertarea şi, în sfârşit, fericita rezolvare.

Înfăţişându-Vă sumar şi realist cele de mai sus, îndrăznesc a Vă ruga, Prea Fericite Părinte Patriarh, ca pe singurul care puteţi face acest lucru în chip fericit, să binevoiţi a mijloci ajungerea celui de al doilea exemplar, anexat aici, al acestui memoriu la cunoştinţa personală a Domnului Preşedinte al Consiliului de Stat, Nicolae Ceauşescu, conducător al poporului nostru, problema aceasta prezentând un vădit aspect care interesează şi Conducerea Statului nostru. Îi exprimăm şi cu acest prilej ataşamentul nostru şi supunerea pe care o datorăm.

Binevoiţi, Vă rugăm, a ne sprijini, cu acest prilej, şi cu un cuvânt cald şi părintesc în faţa Autorităţii celei mai Înalte a poporului nostru.

 Mulţumindu-Vă pentru toată bunătatea şi înţelegerea pe care ne-aţi ară­tat-o de când vă cunoşteam şi promiţându-Vă ascultarea şi preţuirea noastră fiască şi recunoscătoare,

rămân supus şi îndatorat,  sărutându-Vă dreapta.

 La 20 martie 1971                                                      

Traian Dorz”

• 14 martie 1972 – ”La începutul lunii martie 1972 m-am pomenit cu o chemare la Protopopiatul Beiuş, să fiu pentru ziua de 14 martie acolo. Episcopul de la Oradea avea să‑mi comunice o veste. Era un episcop nou, despre care auzisem multe lucruri bune.

M-am bucurat de această ocazie. Voi căuta să le înfăţişez din nou cu toată durerea situaţia în care ne găsim şi să le pun pe inimă marea răspundere pe care o au pentru soarta Bisericii ameninţată pe de o parte de rătăcirile şi dezbinările care devin tot mai ameninţătoare din zi în zi, iar pe de altă parte de decăderea şi necredinţa care creşte la fel. E poate ultimul moment când se mai poate face ceva pentru salvarea din această situaţie, pentru oprirea prăbuşirii, pentru reînviorarea vieţii ei duhovniceşti.

În ziua fixată, când am intrat în biroul protopopului, mă aşteptau amândoi, episcopul şi protopopul. Ca din întâmplare însă a venit îndată acolo şi inspectorul cultelor de la Oradea. S-a aşezat şi dânsul pe al patrulea scaun.

– Frate Dorz, începu episcopul, eu te cunosc pe dumneata de mult. Sunt de naştere de pe lângă Săsciori şi eram student teolog când, prin 1945-1946, veneai dumneata pe acolo împreună cu Marini. Deci suntem oarecum cunoştinţe mai vechi.

Te-am chemat să-ţi comunic că Prea Fericitul Patriarh Justinian mi-a încredinţat să-ţi spun că vrea să stea de vorbă cu dumneata în problema Oastei Domnului. Dumneata urmează să-i scrii la Patriarhie, cerând să-ţi fixeze o zi de audienţă pentru această convorbire. Asta este prima chestiune.

A doua: am vrut să te cunosc şi eu şi, fiindcă am auzit despre tot ce ai avut de întâmpinat din cauza activităţii dumitale, aş vrea să te sfătuiesc să te încadrezi şi dumneata şi să-i sfătuieşti şi pe cei din Oastea Domnului să se încadreze mai deplin în viaţa şi în activitatea Bisericii noastre. De ce dumneavoastră să lucraţi separat de noi, preoţii?

– Prea Sfinţite Părinte Episcop, i-am răspuns, Vă mulţumesc respectuos pentru bunăvoinţa pe care ne-o acordaţi, dar cred că nu este greu să se constate că noi ne-am dat de mult şi ne dăm toate străduinţele să ne îndeplinim din îndemnul conştiinţei datoria de credinţă şi de ascultare faţă de Biserică. Dar n-am fost şi nu suntem înţeleşi.

În loc să fim priviţi cu dragoste şi cu încredere – suntem mereu respinşi şi suspectaţi. Am rămas, în multe părţi, doar noi cei care mai mergem la biserică şi care o sprijinim în tot ce are nevoie. Şi, cu toate astea, suntem priviţi ca nişte vrăjmaşi sau, în cel mai bun caz, ca nişte înstrăinaţi de ea. De ce?

– Ei, acum te duci la Patriarhie, zise batjocoritor inspectorul. Şi acolo, între voi, „cei mari”, la nivel înalt, veţi tranşa problema. Ne veţi scăpa astfel şi pe noi de neplăcerile pe care le avem mereu din pricina dumneavoastră.

– Credem că noi nu am dat niciodată ocazie la neplăceri.

– Ehei, câte ne produceţi! Şi mai ales dumneata! Că nu vrei să te cuminţeşti odată şi să te laşi de activitatea asta provocatoare. Nu ţi-a ajuns? Mai vrei? S-ar putea să mai primeşti! Te sfătuiesc şi eu să te linişteşti! Ai acum ocazia să stai de vorbă cu Patriarhul. Dacă nici de el nu vei vrea să asculţi, ce să se mai încerce cu dumneata?

– Frate Dorz, interveni împăciuitor episcopul, te sfătuiesc şi eu părinteşte să faci totul ca atât Autoritatea bisericească, cât şi Autoritatea de Stat să-şi schimbe părerea pe care o au acum despre dumneata. Dă dovadă de ascultare şi nu te mai tot ocupa dumneata de problemele credincioşilor şi ale Bisericii. Are cine să se ocupe de astea!

Dumneata încadrează-te frumos în viaţa parohiei de acolo şi fii şi dumneata ca şi ceilalţi credincioşi din biserica satului dumitale. Acum vremile s-au schimbat şi lucrurile sunt altfel.

Aşa că astea am avut să ţi le spun. Deci îi scrii Prea Fericitului, cerând audienţa!

– Dar cum să fac, Prea Sfinţite? Să scriu direct Prea Fericitului?

– Nu, îi scrii o scrisoare şi mi-o trimiţi mie. Voi însoţi şi eu scrisoarea dumitale cu câteva rânduri către Patriarh.

– Vă mulţumesc. Sărut dreapta. Să trăiţi!

Şi am ieşit.

În ziua următoare duceam la protopopiat două scrisori cu acelaşi plic, pentru a fi trimise la episcopie. Una către episcop, care suna aşa:

Prea Sfinţite Părinte Episcop,

 Adânc recunoscător faţă de bunăvoinţa părintească pe care mi-aţi arătat‑o şi cu care aţi îmbrăţişat gândul unei bune rezolvări a problemei noastre, cu supunere fiască Vă sărutăm dreapta.

După cum aţi binevoit a ne sfătui ieri în scurta stare de vorbă, iată, mă grăbesc să Vă înaintez respectuoasa noastră mulţumire şi solicitarea către Prea Fericitul nostru Părinte Patriarh.

Simţindu-Vă căldura şi bunăvoinţa inimii cu care aţi îmbrăţişat de la început cauza noastră, îndrăznim a Vă solicita şi ajutorul Prea Sfinţiei Voastre pentru buna şi adevărata soluţionare a problemei Oastei Domnului, iniţiată de părinteasca grijă pentru pacea şi folosul Bisericii, a Părintelui Patriarh Justinian.

 Este evident că în lume au loc transformări uriaşe şi că se impune deci în multe privinţe o oarecare corectare a opticii sub care sunt privite lucrurile. În toate domeniile se întreprind căi noi, se caută mereu metode îmbunătăţite, se încearcă soluţii adecvate pentru stăvilirea poluării morale şi pentru însănătoşirea climatului vital…

Este tot aşa de evident că suntem în faţa şi în faza unei puternice ofensive de răcire şi rătăcire de la credinţă. Acestea ne atacă necruţător şi cu arme mereu noi şi perfecţionate. Şi – pentru că, practic şi eficient, în Biserică nu se întreprinde nimic împotriva dezintegrării credinţei, ci se menţine doar o rutină acum insuficientă – suntem mereu în pierdere.

Marile Biserici-surori fac, în privinţa asta, nespus mai mult, iniţiind chiar metode cândva respinse, dar care acum, înţelept diriguite, dau roadele cele mai surprinzătoare şi fericite.

În privinţa asta, voluntariatul duhovnicesc şi misionarismul laic al Oastei Domnului, cu toată zestrea şi experienţa duhovnicească a acestei fiice spirituale a Bisericii noastre, ar fi una dintre cele dintâi şi mai importante surse de înviorare şi de izbândă a luptei Bisericii împotriva rătăcirilor de la credinţă şi a relelor din societate.

Oastea Domnului este o forţă duhovnicească de cea mai mare valoare şi importanţă. Biserica ar putea-o folosi nu numai pentru apărare, ci chiar şi pentru atac.

Dar Biserica a abandonat-o şi s-a lepădat de ea ca de o povară neplăcută, învinuind-o că este o primejdie pentru ea. Şi, în felul acesta, continuă s-o privească şi azi cu silă şi cu ostilitate. Cu toate dovezile de credincioşie şi dragoste cu care i-au răspuns continuu Oastea şi ostaşii.

 Noi însă dorim să avertizăm din nou asupra acestor două mari pericole care ameninţă Biserica şi credinţa noastră: rătăcirile sectare şi decăderea morală.

Dorim din tot sufletul să înştiinţăm asupra acestora, spre a se întreprinde din vreme ceva corespunzător şi eficient, spre a nu se ajunge la dezastru.

Desigur, Prea Sfinţia Voastră cunoaşteţi nespus mai bine situaţia. Dar nu‑i greu să vadă oricine că, dacă nu se vor schimba anumite atitudini şi nu se vor adopta anumite metode, în curând regretele se vor trezi prea târziu şi constatările amare nu vor mai putea salva nimic. Când inamicul vine împotriva mea cu arme perfecţionate, eu nu pot merge sau nu pot sta înaintea lui tot numai cu arcul strămoşesc.

 Desigur, decizia nu poate veni decât de la forul suprem, dar la găsirea unei soluţii mai eficiente şi mai grabnice este nevoie de aportul fiecăruia care e în măsură şi în drept să-l dea. Trebuie o iniţiativă viguroasă; şi orice ochi realist şi orice conştiinţă trează are datoria să se asocieze şi să ajute cu ce poate la realizarea ei.

 În timpul inundaţiilor din anii trecuţi, ne aducem aminte ce unit era poporul nostru cu conducătorii săi. Ce valoroasă era orice iniţiativă care ar fi ajutat atunci la oprirea prăpădului, de la oricine ar fi venit această iniţiativă!

Sufleteşte acum, situaţia nu apare mai bună. Deci nu-i vremea oare să se ia toate măsurile pentru localizarea inundaţiei de rătăciri sau a incendiului de decădere, până când încă n-a cuprins totul? Şi până când pierderile nu sunt ireparabile?

 Cerându-Vă iertare pentru eventuala întristare produsă prin cele de mai sus, rămân cu smerenie şi speranţă,

 sărutându-Vă Dreapta,

Traian Dorz

Mizieş, la 15 martie 1972

Şi acum iată textul celeilalte scrisori:

Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian,

Cu adâncă emoţie şi recunoştinţă, am aflat, prin înalta bunăvoinţă a P. S. Sale părintele Episcop Vasile al Oradiei, despre binevoitorul interes părintesc pe care ni l-aţi arătat din nou, precum şi despre calda iubire şi grijă cu care doriţi în sfârşit o rezolvare fericită a problemei frăţietăţii noastre ortodoxe „Oastea Domnului” – problemă care de zeci de ani frământă atât de dureros via­­­ţa noastră bisericească. Şi ţine în întristare şi izolare un atât de mare număr din sufletele acelora care se doresc a fi chiar dintre cei mai conştiincioşi şi mai ataşaţi fii ai Bisericii şi ai credinţei noastre bune şi străbune.

Prea Fericit Părinte Patriarh, dorim să Vă exprimăm din nou adânca noastră recunoştinţă pentru acest fericit gând pe care totdeauna am simţit că l‑aţi purtat cu o îndurerată iubire şi răbdare în părinteasca inimă, aşteptând cu nădejde un bun prilej pentru realizarea lui.

În timpul anilor binecuvântaţi pe care Pronia Cerească Vi i-a hărăzit – şi pe care Vi-i dorim din tot sufletul nostru încă mulţi şi fericiţi – şi în locul în care Voia Sfântă a Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos V‑a aşezat, la cârma Bisericii Sale, aţi găsit cu înţelepciune prilejul şi modul potrivit pentru o fericită rezolvare a fiecărei probleme din mulţimea celor care se impuneau cu stringenţă pentru viaţa Bisericii în acest timp istoric când corabia ei sfântă a avut de străbătut unele etape atât de frământate din plutirea ei spre ţelul ceresc.

A mai rămas această îndurerată problemă, ca un anacronism prea întârziat, ocolită prea mult şi care constituie o permanentă sursă de întristare şi suspiciuni tocmai acum când toţi fiii Bisericii şi ai poporului nostru avem cea mai mare nevoie să fim o inimă şi un gând.

 Eu, desigur, nu pot vorbi acum decât în numele meu personal, dar ştiu că toată mulţimea acelora care au făcut parte ca şi mine din această frăţietate ortodoxă „Oastea Domnului” gândesc şi ei şi simt la fel cu mine. Din partea lor sunt bine încredinţat că nu va exista nici un fel de greutate în a primi şi urma soluţia pe care veţi găsi-o şi care va fi cea mai bună şi mai potrivită.

 Dacă Veţi binevoi să ne fixaţi o zi de audienţă în care să Vă putem asigura şi verbal de totala noastră bună-credinţă şi să Vă putem înfăţişa personal mărturia acestor profunde sentimente, precum şi eventualele răspunsuri necesare la o mai cuprinzătoare limpezire a acestei situaţii, am fi, desigur, nespus de fericiţi şi recunoscători.

În speranţa comunicării acestei părinteşti şi binevoitoare hotărâri, asigu­rându-Vă încă o dată de sincera şi deplina noastră bună-credinţă, rămân cu fiască supunere,

sărutând Dreapta,

Traian Dorz

15 martie 1972”

• 1 martie 1974 – Departamentul Cultelor a aprobat înfiinţarea unui post de funcţionar cu jumătate de normă, cu un salariu de 535 lei, la Oficiul Protopopesc Beiuş, pentru fr. Traian Dorz.

”Aşa a început o nouă etapă pentru mine într-un loc unde ştiam că sunt pus anume să fiu ţinut necontenit sub cea mai strictă supraveghere şi să fiu împiedicat de la orice întâlnire cu fraţii.

Slăvit să fie Domnul! mi-am zis. Nimic nu se întâmplă fără voia Lui. El ştie să schimbe totul în bine şi va scoate o minune şi de aici!

Aşa cum a şi scos.”

• 3 martie 1981 – eram acasă în patul meu, bolnav şi singur, când iarăşi îmi intrară în casă doi… Totdeauna vin cel puţin doi. Unul îmi era bine cunoscut – era căpitanul cel înalt şi cotrobăitor care mă chinuise tot timpul de când mă eliberasem în 1964.

De multe ori veniseră la mine tot ei, cei doi: el şi cu maiorul care îmi luase cutia de casete şi de multe alte ori caietele, corespondenţa, cărţile… Mă obişnuisem cu ei şi mă gândeam de fiecare dată să le vorbesc cât pot şi lor despre Dumnezeu, despre voia Lui, despre conştiinţă şi despre Judecată, pe când ei mă înjurau, mă bruscau, mă ameninţau furioşi. Despre unele dintre aceste discuţii ale mele cu ei, cu ocaziile diferitelor anchete şi percheziţii, am tot vorbit, destul de mult – poate chiar şi prea mult – în trecut. Dar cum să fac să nu spun dacă aşa a fost şi dacă simţeam că aşa trebuie să fac? De fiecare dată mă gândeam că poate fi ultima mea stare de vorbă cu ei şi mă temeam de Domnul să tac şi să nu le spun. Ştiu că ne vom mai întâlni o dată, în faţa Judecăţii lui Dumnezeu. Şi doream să nu fiu învinuit că, de frica lor sau din ruşinea de Numele Domnului, nu le-am spus. Aşa că, fie că mă înjură, fie că nu, eu le voi spune oricând voi putea câte un cuvânt potrivit. Şi le-am spus. Odată, la ultima anchetă de la Beiuş, i-am spus maiorului foarte hotărât:

– Vă rog să nu mai înjuraţi Numele cel Sfânt al lui Dumnezeu, că nu mai declar nimic.

– Da’ ce, te-am jignit?

– Pe mine puteţi să mă jigniţi oricum vreţi, dar să nu mai înjuraţi Numele cel Sfânt al lui Dumnezeu…”

• 28 martie 1984 – A trecut la Domnul  Părintele Vladimir
• 1 martie 1986 –  fr. Traian Dorz dăruiește un exemplar din lucrarea „Taină şi Minune”, Înalt Prea Sfinţiei Sale, Părintelui Dr. Antonie Plămădeală
  

”- Eu n-am scris nici o dedicaţie pe cartea pe care v-am adus-o, neştiind dacă vreţi acest lucru sau nu… Dar, dacă vă învoiţi la aceasta, eu vreau cu bucurie să scriu câteva cuvinte, fiindcă doresc să v-o ofer personal.

– Mulţumesc. Scrie ce crezi. Ea va rămâne aici în biblioteca Mitropoliei.

Am scris pe prima pagină goală a cărţii cu mână obosită şi tremurândă, dar cu sufletul plin de o mare încredere că Dumnezeu va lucra prin cartea aceasta o mare izbândă pentru cauza Lui, următoarele:

Înalt şi smerit omagiu

Înalt Prea Sfinţiei Sale,

Părintelui Dr. Antonie Plămădeală,

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului,

cu o profundă recunoştinţă şi o fiască smerenie,

din partea autorului,

Traian Dorz

 Sibiu, la 1 martie 1986

Apoi, sărutându-i dreapta şi mulţumindu-i încă o dată, am zis:

După întrevederea cu părintele patriarh aş dori să trec din nou pe aici.

– Uşa mea, ţi-am spus, îţi va fi totdeauna deschisă.

– Vă mulţumesc cu cel mai profund respect.

Şi am ieşit.”

• 3 martie 1986 – fr. Traian Dorz dăruiește un exemplar din lucrarea „Taină şi Minune”, Părintelui Dumitru Stăniloae:

”Cu o faţă fericită şi cu ochii umeziţi de lacrimi, au urmărit cuprinsul cărţii atât venerabilul părinte, cât şi buna sa preoteasă şi doamnă, având cele mai alese cuvinte de bucurie şi laudă pentru Prea Fericita Fecioară şi Maică.

I-am scris pe acest exemplar omagial următoarele cuvinte de sinceră recunoştinţă şi de mare admiraţie, atât de adânc meritată:

Volum dedicat cu cel mai înalt respect şi cu cea mai profundă stimă

Părintelui Profesor Dr. Dumitru Stăniloae

 – pentru marea şi fericita sa operă spre slava Evangheliei şi Bisericii lui Hristos,

– pentru bucuria îmbrăţişării acestei lucrări, spre cinstirea Prea Sfintei Fecioare Maria, Maica Mântuitorului nostru Iisus Hristos

– şi pentru părinteasca bunăvoinţă caldă şi înţelegătoare arătată modestului autor al acestei lucrări.

Recunoscător şi îndatorat,

Traian Dorz

Bucureşti, la 3 martie 1986

Am vrut să-i sărut mâna aceasta sfântă care a scris atât de mult şi de minunat spre slava Domnului şi Dumnezeului nostru, dar nu m-a lăsat. Cu cea mai dulce iubire părintească m-a cuprins la sânul său şi m-a sărutat fericit pe amândoi obrajii mei, care nu erau nici ei mai puţin fericiţi. La fel a făcut şi preabuna sa soţie pe care am simţit-o ca pe mama mea adevărată.”

• 14 martie 1987 – ”am avut o nouă şi frumoasă sărbătoare literară a tineretului Oastei Domnului, a VIII-a, de data asta la Focşani.

Desfăşurarea întregului program s-a făcut şi aici după felul cum începu­sem încă din anii trecuţi, sub acelaşi minunat generic care cuprindea în două cuvinte tot rostul şi scopul nostru frumos şi evanghelic: „Întâi SĂ FIM, apoi SĂ FACEM”.

S-a început şi aici totul cu o puternică rugăciune de laudă, de mulţumire şi de chemare a Domnului în mijlocul nostru, în centrul vieţii, al inimii şi al muncii noastre.

Au urmat apoi la rând, tot într-o frumoasă ordine şi rânduială, aproape treizeci de creatori de cântări, de poezii, de eseuri şi cugetări, revărsând pe masa îmbelşugată a acestui ospăţ duhovnicesc tot felul de bucate gustoase, dulci şi aromate, cu care ne-am desfătat şi ne-am îndestulat cu toţii atât de fericiţi!

O, Dumnezeul nostru binecuvântat, cât de minunată este lucrarea aceasta a harului Tău ceresc, mereu tot mai nouă, mai proaspătă, mai bogată. Fii binecuvântat, Duhul harurilor divine, pentru tot harul ce l-ai revărsat şi îl reverşi peste toţi aceşti minunaţi copii ai Tăi, iar prin ei, peste noi toţi celorlalţi.

Îţi mulţumim numai Ţie pentru toată abundenţa acestor binecuvântări. Şi Te rugăm, fă ca aceste izvoare să nu fie nici astupate şi nici îndepărtate niciodată de la acest curs frumos şi binecuvântat.”

• 27 martie a aceluiaşi an 1987  – ”am fost chemat din nou la episcopul Vasile de la Oradea, unde am fost sfătuit şi îndrumat să merg din nou la Bucureşti, la noul patriarh, P.F. Teoctist, pentru reluarea înţelegerii privitoare la normalizarea relaţiilor Oastei Domnului cu Biserica Ortodoxă. Din noul loc, cel mai înalt din ierarhia Bisericii, şi cu noile posibilităţi pe care le are acum, patriarhul poate lua hotărâri clare şi definitive… Dânsul personal şi-a manifestat această dorinţă şi i-a trimis vorbă episcopului Vasile să mă anunţe să fac acest drum.

M-am bucurat mult de această ştire şi am început să cred că, într-adevăr, după primirea bucuroasă pe care mi-o făcuse cândva la Iaşi, acum vrea să rezolve bine problema aceasta.

Va trebui deci să mă pregătesc bine pentru această decisivă confruntare la care urma să mă duc acum. Totul fiind însă necunoscut, nu ştiam ce gânduri să‑mi limpezesc… Am îngenuncheat şi de data aceasta înaintea Domnului a Căruia este această Lucrare sfântă şi am lăsat totul în grija Lui. Am învăţat să mă încred numai în sinceritatea Domnului, dar şi să mă tem totdeauna de cea a oamenilor.

Totuşi să nu pornesc niciodată cu prejudecăţi spre nimeni, fiindcă pot surveni surprize când nici nu te aştepţi. Să cred că Duhul Domnului îmi va lumina inima chiar în clipa aceea cum trebuie să fac, căci El va fi acolo înaintea mea, fiindcă merg pentru Lucrarea Lui. De aceea nu mă voi grăbi.”

• 6 martie 1988 –  ”când se împlineau 100 de ani de la botezul părintelui în biserica din Certege, fiindcă era duminică şi se putea face totul mai uşor.

Era zăpadă mare pe aceşti minunaţi munţi pe unde a copilărit părintele nostru şi pe unde au trăit toţi înaintaşii săi. Am ajuns cu un grup de fraţi până sub dealul de la Certege de unde nu se putea merge mai departe decât pe jos, urcând prin zăpadă cale de un ceas, pe un drum strâmt şi pietros. Ne pregăteam să mergem şi pe jos, ajutaţi de fraţii noştri mai tineri, dar cei doi fraţi, Dumitru şi Iosif, care cumpăraseră casa la care mergeam, veniseră în calea noastră cu o sanie trasă de doi boi frumoşi – mai ales unul semăna atât de bine cu acel Iambor din copilăria mea şi îl chema tot Iambor. Bătrânii ne-am suit în sania cu boi, iar tinerii au luat-o pe jos în urma noastră. Aşa am urcat până sus.

Seara am avut o stare cerească în această casă sfântă în care totul era ca acum o sută de ani când s-a născut aici unul dintre cei mai sfinţi fii ai acestui neam, din una dintre cele mai sfinte mame ale acestui pământ. Casa este destul de singură, în mijlocul unui câmp larg care, în toamnă, era acoperit cu un covor de brânduşe vinete şi albe, iar acum era acoperit cu un covor de zăpadă strălucitoare în ultimele raze ale soarelui.

Iată, lângă casă, locul unde fusese pe vremuri grajdul lângă care era vaca pe care o mulgea mama părintelui când a fost lovită şi călcată în picioare de tăuraşul înfuriat. Pe aici păscuseră oiţele ce le păzea păstoraşul pe care Dumnezeu avea să-l facă unul dintre cei mai minunaţi păstori ai oiţelor Sale. Aici a avut el primele necazuri cu berbecul cel negru care înşela oile, ducându-le în locuri oprite… „Berbecul cel negru” care apoi i-a produs atâta rău şi necaz de-a lungul întregii lui vieţi.

Am fost primiţi cu multă bunăvoinţă în această casă sfântă, plină de amintirile celor o sută de ani. Se făcuse noapte, dar casa se umplea şi acum de noi fraţi şi surori care tot mai soseau plini de zăpadă de peste dealurile acestea şi de peste alte dealuri ale acestei ţări, de pe unde porniseră de câteva zile pentru a ajunge acum aici. Mulţi dintre vecinii de munte, neobişnuiţi să vadă atâţia oameni venind pe aici, au început să vină şi ei, miraţi şi curioşi de ce se întâmplă.

După o scurtă odihnă, am început o stare de vorbă lămuritoare. Timp aveam, până a doua zi dimineaţa, când urma să mergem iarăşi pe jos, alte câteva ceasuri, peste alte dealuri, prin alte zăpezi, până la biserica unde se va oficia slujba deosebită, comemorativă.

Toţi cei adunaţi în casă erau dornici să asculte lucrurile minunate despre copilul sfânt care s-a născut acum o sută de ani aici, în casa asta, şi despre frumoasa şi îndurerata lui viaţă în slujba lui Dumnezeu, a Bisericii şi a neamului acestuia.

Ne-am rugat mult, am plâns mult, am cântat mult şi am vorbit mult – pentru ei toţi şi mai ales fiecare pentru sine însuşi – despre toată istoria mântuirii noastre şi a lumii întregi prin Jertfa cea mare a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Dar şi prin jertfele unite cu Jertfa lui Iisus ale tuturor marilor Săi fii din toate neamurile, printre care a avut şi neamul nostru pe unul dintre cei mai mari.

Prin acest mare om sfânt al lui Hristos am aflat şi noi despre această mântuire şi am primit-o, devenind copii ai lui Dumnezeu. De aceea am venit până aici din toate colţurile ţării, ca să cinstim după cuviinţă memoria acestui mare binefăcător al nostru şi al multor mii de oameni care prin el ne-am întors din moarte la viaţă şi de la păcat la Hristos. Aici în casa asta s-a născut, în biserica asta a fost botezat, pe locurile acestea a trăit el mulţi ani, iar locurile pe unde a umblat şi a trăit un om sfânt capătă şi ele, din pricina acestui om, un preţ mare şi un respect sfânt…

În această atmosferă am mai cântat, am mai spus meditaţii, istorioare şi poezii pe care cei ce le auzeau pentru prima dată le ascultau cu lacrimi. Se făcuse mult după miezul nopţii când cei mai apropiaţi i-au luat pe unii dintre fraţi, spre a se odihni peste noapte la ei. Cu multă bucurie şi dragoste i-au ospătat cu toţii pe fraţii pe care i-au găzduit, dorind mult de tot şi rugându-se să mai mergem din nou şi cât mai curând iarăşi la ei.

Eu am „dormit” două ceasuri în singurul pat vechi din cel mai retras colţ al casei. Era colţul în care zăcuse mama bolnavă; poate era şi acelaşi pat sfânt, în care eu, în noaptea asta, mai mult am plâns şi m-am rugat.

Dimineaţa – era duminică – am pornit spre biserică, în rând câte unul, pe pârtia strâmtă din zăpada mare. La jumătatea drumului i-am întâlnind venind tot pe jos, cale multă prin zăpadă, pe cei doi cucernici preoţi trimişi de P.S. Episcop Emilian: părintele Ştefan Urda, inspectorul eparhial de la Alba Iulia şi părintele protopop de Câmpeni, Gh. Benchea.

Ne-am îmbrăţişat fericiţi că putem împlini o slujbă atât de frumoasă şi îndatorată aici, în frumoşii Munţi Apuseni, faţă de unul dintre fiii lor cei mai minunaţi, care le-a dus faima la marginile pământului.

Biserica a fost plină ca în ziua de Paşti. A fost o slujbă unică, încărcată de un fior sfânt. La răspunsuri am cântat cu toţii, având ochii plini de lacrimi şi sufletul plin de mulţumire către Dumnezeu că, în această zi mare, ne-a dat o bucurie atât de unică. Cine ştie, peste altă sută de ani, cine va mai fi pe aici şi cine va mai avea parte de o sărbătoare ca asta…

De la biserică, am plecat în acelaşi fel, om după om, prin cotite şi strâmte poteci de zăpadă, până la casa natală a părintelui nostru, împreună cu cei doi cucernici preoţi care au oficiat din nou şi aici o slujbă deosebită şi impresionantă, rostind apoi fiecare câte un cuvânt de evocare mişcătoare.

Slujba s-a făcut afară, din pridvorul casei, iar mulţimea, neîncăpătoare în casă, asculta de pe dealul din faţă, aşezată ca într-un amfiteatru, sub căderea liniştită a fulgilor de zăpadă care coborau din cer peste noi ca o binecuvântare.

După terminarea sărbătoririi noastre, ne-am luat rămas bun şi am plecat îmbrăţişându-ne cu toţii şi rugându-ne lui Dumnezeu să ne mai dăruiască astfel de bucurii în acel loc neuitat.

Dar înainte de plecarea din casa natală a Părintelui Iosif, am aşezat pe cel mai frumos perete din camera mare, cea de sărbători a casei, la mijloc, un mare tablou înrămat al Părintelui Iosif, iar sub fotografia sa am scris următorul text, cu mâna pe inima mea:

Marele om al lui Dumnezeu,

al Bisericii Ortodoxe şi al neamului românesc,

Profetul vremilor noastre,

Părintele I O S I F  T R I F A,

Întemeietorul Oastei Domnului,

născut în Certege la 3 martie 1888

şi decedat în Sibiu la 12 februarie 1938,

comemorat în lumea întreagă de toţi iubitorii

Evangheliei lui Iisus Hristos, la împlinirea a

100 de ani de la naştere şi

50 de ani de la trecerea la Domnul

– în anul jubiliar 1988 – ”

•  12 martie 1996 – Atrecut la Domnul fr. Ioan Opriș de la Batiz, Hunedoara

Alte date:

• martie, 1935 – Sf. Sinod, bazat numai pe o mărturie mincinoasă a Mitropoliei din Sibiu şi, neţinând seama de nici una din dezvinovăţirile Părintelui Iosif, [nici de scrisorile prin care, canonic, el îşi cerea iertare de la ierarhul său – n. ed.], a menţinut sentinţa de la Sibiu şi l-a declarat caterisit definitiv, ameninţându-l şi cu excomunicarea, dacă nu încetează apariţia foii «Iisus Biruitorul»
• martie 1936 – ” la sfârşitul lui martie 1936, într-o adunare restrânsă, ţinută în sala din strada Turnului, 33, părintele Iosif şi fraţii au ţinut să-şi ia rămas bun în felul cel mai frumos de la noi, care plecam în armata ţării.

Voi plecaţi acum la oastea ţării – ne-a spus părintele în cuvântul său – dar nici acolo să nu uitaţi că voi sunteţi, mai întâi de toate, ostaşi ai Domnului Iisus. Să daţi şi acolo dovadă că Domnul v-a învăţat ca să fiţi disciplinaţi, harnici şi destoinici, în aşa fel ca toţi să vadă că voi sunteţi cu adevărat nişte oameni credincioşi, exemplu bun şi oameni de nădejde în toate privinţele.

În felul acesta veţi face cinste Domnului şi Oastei Sale în care v-aţi înrolat ca să-I slujiţi.

Şi ne-a îmbrăţişat pe fiecare dintre noi.

Ce greu m-am despărţit atunci de părintele meu sufletesc şi de munca mea!

Venisem aici un copil, cu un cerc de cunoştinţe atât de îngust, iar acum aveam totuşi un nespus mai mare orizont în toate privinţele. Nu voi merge prea departe, dar voi reveni cât mai curând iarăşi aici. Dar chiar şi numai pentru câteva zile de-ar fi fost depărtarea aceasta, mă îndurera nespus de mult.

De fapt, de toţi ceilalţi uşor mă puteam despărţi, fiindcă niciodată ei nu se lipiseră deplin şi deosebit de mine nici unul. Nici eu de ei. Singur Viorel fusese o excepţie. Dar după experienţele cu el – acum chiar doream să ne despărţim.

La plecare ne-am rugat singuri şi-am plâns mult, cu capul pe umărul părintelui Iosif. Iar el, cu mâinile împrejurul grumazului meu.

Ne-am făgăduit încă o dată dragoste până la moarte. Şi eu lui şi el mie.

Şi ne-am ţinut de cuvânt amândoi…

Slăvit să fie Domnul!”

• martie, 1937 – judecarea în lipsă a Părintelui Trifa la Sfântul Sinod. Menţinerea sentinţei de la Sibiu. Apelul Părintelui împotriva nedreptăţii. Cererea de graţiere. Respingerea cererii de graţiere. Definitivarea sentinţei;

              – trădarea lui Oprişan şi a altor cărturari de la Bucureşti;

• martie 1939 – ”am fost chemat la o concentrare la Comandamentul Diviziei din Oradea unde îmi încheiasem stagiul militar în 1937. Trimis cu un subofiţer undeva spre munţii Sălajului pentru nişte rechiziţii de cai şi de căruţe, m-au surprins nişte vremi de lapoviţă şi frig, călătorind ud în­tr‑o căruţă descoperită, zile şi nopţi, prin frig.

Am răcit rău de tot şi după câteva zile m-am îmbolnăvit iar, ca şi în 1934, foarte grav, trebuind să fiu adus cu salvarea la Spitalul Militar din Oradea.

Iarăşi izbucnise vechiul meu reumatism poliarticular acut, ţinându-mă la pat pentru trei săptămâni, cu o temperatură şi o stare alarmantă, tot în oraşul unde mai suferisem şi în 1934.

După o slabă ameliorare, am fost lăsat într-un lung concediu medical. Acesta m-a ajutat să merg din nou la lucrul Domnului până în septembrie 1939, când lucrurile s-au agravat cu agresiunea germană care pornise asaltul împotriva Europei. Atunci am fost concentrat şi eu din nou.”

• martie 1943 – ”Am trecut astfel în două veri şi două ierni, până în martie 1943, prin toate grozăviile acestui război…

Zile şi nopţi am fost cu unităţi angajate în lupte. Deşi eu, fiind gradat şi având o misiune de lucru la unul din birourile Comandamentului Diviziei, totuşi treceam mereu prin toate primejdiile morţii. În opriri sau deplasări, expuşi mereu bombardamentelor aviaţiei, tirului artileriei, focului partizanilor, moartea putea fi sigură la orice pas.

Ajunşi în încercuiri, uneori fără mâncare, alteori fără apă, prinşi de ploi şi de furtuni, de zăpadă şi de ger… îngheţaţi şi flămânzi, nedormiţi de zile şi nopţi, hărţuiţi şi ameninţaţi în toate felurile, departe, pe un pământ străin şi vrăjmaş – numai minunile bunului Dumnezeu, Care mă însoţea necurmat, mi-au salvat viaţa, fără să fi fost nici atins măcar de vreo schijă sau glonţ, deşi uneori am trecut printre ele, căzând ca grindina în jurul meu. De fapt, şi arma cu care am luptat eu tot timpul a fost numai stiloul şi maşina de scris.

Unitatea cu care am fost pe front, trecând prin toată desfăşurarea luptelor crâncene din stepele Donului – prin încercuirile şi retragerile îngrozitoare din noiembrie 1942 până în martie 1943 – era doar o ruină când am ajuns, retră­gându-ne, până la Nipropetrovsk. Acolo unitatea a fost oprită pentru refacere. Iar eu – fiindcă lucrasem la Biroul Adjuntaturii şi avusesem în grijă memoriile ofiţerilor diviziei, precum şi dosarele de avansări şi decoraţii – am fost trimis cu aceste documente secrete şi importante în ţară.

Împachetate în două lăzi mari, am fost îmbarcat cu ele la tren în Nipro­petrovsk, ca să le ducem Marelui Cartier General, la Bucureşti.

Astfel mi-am luat rămas bun, i-am lăsat acolo pe toţi ceilalţi care mai rămăseseră dintre cei cu care suferisem împreună de-a lungul războiului până aici şi am plecat numai cu caporalul Rădoi.

În timpul iernii grele prin care trecusem în aceste cumplite retrageri, mă îmbolnăvisem de vechea mea maladie şi zăceam, târându-mă pe picioare, deoarece nu voiam să rămân cine ştie pe unde de unitatea mea, până ce vom ajunge cu toţii undeva să ne stabilim în refacere.

Domnul a voit să fiu delegat astfel pentru venirea aceasta în ţară. După îndeplinirea misiunii mele, am mers la o Comisie Medicală de la Permanenţa Diviziei noastre din Bucureşti.

Această comisie m-a trimis acasă într-un concediu medical de o lună. După luna aceasta, la o altă înfăţişare, m-a clasat inapt pentru serviciul militar din cauza bolii mele de inimă care se agravase.

M-am întors de pe front decorat cu «Crucea Serviciului Credincios», singura decoraţie pe care o aduceam pe pieptul meu, în locul unde purtasem odată cruciuliţa Oastei, pe care mi-o pusese pe inimă conducătorul meu duhovnicesc şi părintele meu, Iosif Trifa, cu puţin înainte de plecarea lui în marele concediu de odihnă şi de răsplată din ceruri.

Acum decoraţia militară mi-o pusese pe piept şeful meu de la serviciul unde lucrasem, cu mulţumirea lui pentru felul credincios cu care am servit unitatea mea în toate împrejurările prin care trecusem.

M-a mişcat simbolica denumire: «Crucea Serviciului Credincios»…

La terminarea misiunii mele, comandantul Permanenţei de la Bucureşti, privindu-mi decoraţia şi semnându-mi de primire, mi-a dat mâna şi m-a felicitat pentru îndeplinirea credincioasă a misiunii mele până la capăt.

Cu inima bătându-mi puternic, m-am gândit atunci şi m-am rugat ca şi la terminarea misiunii mele de pe pământ în Oastea Domnului meu ceresc, când mă voi întoarce la Marele Cartier General al Conducătorului meu din ceruri, să pot avea pe pieptul meu, deasupra inimii mele, tot Crucea Serviciului Credincios pentru El şi Cauza Evangheliei Sale.

Atunci Marele meu Comandant şi Dumnezeu, Iisus Hristos, să mă îmbrăţişeze, sărutându-mă pe rănile obrajilor mei îndureraţi şi pe lacrimile ochilor mei obosiţi, să-mi spună cu bucurie fericită:

– Bine, slugă bună… intră în bucuria Domnului tău!

Aceasta ar fi toată răsplătirea mea cea foarte mare, după care – am spus şi am scris de atâtea ori – n-aş mai dori o altă răsplătire niciodată.

O, Doamne Iisuse, ajută-mi, Te rog! Amin.

Slăvit să fie Domnul.”

• martie 1959 – ” Totul începu deci, de data asta, în martie 1959.

Mă mutasem de curând la Călanul Mic, lângă Hunedoara, şi eram angajat de o lună la un depozit de materiale, unde lucram douăzeci şi patru  de ore, iar altele douăzecipatru eram liber.

Omul de la care cumpărasem casa îmi cerea neapărat zece mii de lei, cât promisesem că am să-i dau la 10 martie, după cum şi mie îmi promisese omul la care îmi vândusem casa de la Sânicoară că o să-mi dea această sumă la 10 ianuarie.

Cum nici până la 10 martie, acela nu-mi dăduse banii cu care eu eram dator, a trebuie să merg să mă împrumut undeva.

Aşa am ajuns la hotărârea grea, dar silită, să merg la Comăneşti să încerc printre fraţii de acolo un împrumut, până ce îmi voi primi banii de la cel care mi-i datora.

Familia binecuvântată a fratelui şi a sorei Iftimoaie împreună cu alţii de acolo m-au înţeles şi m-au ajutat, împrumutându-mi aceşti bani cu care mă întorceam acasă spre a-mi plăti datoria.

Încă de pe drum m-am observat urmărit. Cineva mă însoţise, încă de acasă, tot drumul până acolo şi înapoi.

În seara de 13 martie, când am sosit, încă de la coborârea din tren m-am văzut înconjurat de vreo cinci sau şase civili şi miliţieni care s-au repezit să mă prindă ca pe un făcător de rele. Se înnoptase…

Am fost dus acasă, unde mi s-a făcut o percheziţie şi mi s-a luat tot ce aflaseră: cărţi şi scrieri. Apoi am fost suit în maşină şi dus din nou la Securitate la Deva, unde mai fusesem cu şase ani în urmă.

În tot timpul de la arestarea mea şi până la depunerea în Deva, oamenii aceia care m-au arestat la gară s-au purtat cu multă asprime şi vrăjmăşie atât faţă de mine, cât şi faţă de familia mea. Nu s-au mulţumit că m-au luat pe mine şi lucrurile cu care m-au dus, ci a doua zi s-au dus din nou, asuprind pe ai mei şi cerând să le dea şi cei zece mii de lei pe care tocmai îi împrumutasem şi pe care i-au confiscat.

După aceea s-au dus la casa de la Sânicoară, de unde încă nu ne adunasem lucrurile, şi au confiscat tot ce am avut acolo. Toate lucrurile fetei mele, Nina. Cearceafuri, perne, ştergare, masa, patul, dulapul, scaunele… tot puţinul ce-l aveam.

După aceea, cei de la Cluj au confiscat şi casa, cu grădină cu tot.

Nu ne-au lăsat nimic, decât ceea ce aveam pe noi.

După arestare, n-am stat la Deva decât o noapte şi o zi…

A venit de la Cluj o maşină care m-a luat de aici şi m-a dus acolo, la Securitatea din Cluj, unde trebuia să trec prin chinurile până sub moarte ale celui de al şaptelea cuptor…

Cel care m-a luat în primire de la Deva, ca să mă ducă la Cluj, era în uniformă de ofiţer cu grad de căpitan…

S-a purtat destul de omenos cu mine. Nu mi-a vorbit apr­oape nimic, iar îndată ce am ieşit din Deva, s-a aşezat în maşină lângă mine, apoi şi-a pus capul pe umărul meu şi a dormit până la Cluj. Dumnezeu să-l binecuvânteze că nici după aceea omul acesta nu mi-a făcut nici un rău direct. Şi nu ştiu să fi făcut nici altcuiva.

La Cluj am fost dus în fundul celui mai izolat coridor. Apoi a început ancheta lungă şi grea a celor opt luni de zile şi nopţi, din martie până în noiembrie, când am fost dus la judecată şi condamnat.

Aici am retrăit clipă de clipă şi pas cu pas cumplitul calvar al celei mai grele şi mai lungi golgote din viaţa mea de până atunci. Fiindcă, dacă până acum, de câte ori fusesem dus, aveam a răspunde doar pentru mine singur, acum trebuia să răspund pentru mulţi…

Înainte de a fi luat eu în 13 martie, nu mai aflasem să fi fost arestaţi nici unii dintre fraţi, în afară de Voina de la Sebeş, despre care n-am fost întrebat nicăieri şi niciodată nimic. Dar în acelaşi timp cu mine au mai fost arestaţi mulţi fraţi din ţară. La Craiova, la Timişoara, la Galaţi, la Suceava, la Deva…

Anchetatorul nostru, un căpitan, ne cunoştea atât de bine pe toţi, încât ne‑am putut uşor încredinţa că omul acesta ne urmărise ani de zile pe fiecare.

Din prima zi mi-a spus, exprimând fără să-şi dea seama, adevărul tainic al planului ceresc:

– Domnule Dorz, aţi fost daţi în mâinile mele. N-are nici un rost să vă faceţi iluzii. Trebuie să ştiţi că noi cunoaştem totul despre voi toţi. Eu trebuie doar să stabilesc gradul de vinovăţie al fiecăruia dintre voi. Aşa că vedeţi! Orice aţi încerca, tot acelaşi va fi rezultatul…

– Şi dumneavoastră sunteţi în mâinile lui Dumnezeu. Toţi suntem în mâinile Lui, am zis eu încet, privind în ochii lui. Faceţi ce trebuie să faceţi!

Părându-i-se probabil că prima noastră întâlnire şi începutul discuţiilor noastre n-a fost potrivit, vrând să ocolească alunecarea vorbirii noastre pe acest făgaş, a luat îndată o atitudine aspră şi mi-a poruncit dur:

– Stai acolo la masă! Vei răspunde numai la ce te voi întreba eu! Şi fără să‑mi vorbeşti despre Dumnezeu şi despre Hristos! Despre asta ai vorbit până acum destul şi prea mult altora… Acum va trebui să dai aici seama pentru toate acestea!

Astfel începu pentru mine lungul şir al anchetelor de zi şi de noapte al celor opt luni.”

Bibliografie:

• Istoria unei jertfe / Traian Dorz. – Ed. a 2-a, rev. – Sibiu: Oastea Domnului, 2016- vol: 1-4
• Hristos – mărturia mea / Traian Dorz. – Ed. a 4-a, rev. – Sibiu : Oastea Domnului, 2016
• Amintiri şi învăţături din viaţa învăţătorului Ioan Marini / Ioan Fulea. – Sibiu: Oastea Domnului, 2013
• Profetul vremurilor noastre / Culegere şi prezentare: Moise Velescu – Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, vol. 1-4
• Învăţătorul Ioan Marini –o viaţă de apostol / Nicolae Marini. – Sibiu; Oastea Domnului, 2002

ps. lista rămâne deschisă, pentru completare lăsați mesaj la comentarii, indicând și sursa informației. Mulțumim!