Cât de iubite sunt locaşurile Tale, Doamne al Puterilor! Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului. (…)
Altarele Tale, Doamne al Puterilor, Împăratul meu şi Dumnezeul meu! Fericiţi cei ce locuiesc în Casa Ta, în vecii vecilor Te vor lăuda!
(Psalm 83, 1-2; 4-5)
Cei care ne-am înrolat în Lucrarea de mântuire sufleteascã, Oastea Domnului, suntem plini de recunoştinţă faţă de Biserica noastră Ortodoxă, cea Una, că Domnul ne-a trezit la viaţa cea nouă, pe care, mai înainte, nu o cunoşteam. Cred că fiecare ostaş al Domnului poate mărturisi faptul că, înainte de a intra în Lucrarea Oastei, nu pricepea nimic din ceea ce a descoperit apoi în Biserică. Aveam un Dumnezeu perceput în felul lumii. Un Dumnezeu de Care ne era o teamă înfricoşătoare, ca Acela de pe Sinai, cu fulgere şi trăsnete, cu pedepsire iminentă pentru orice mişcare nelalocul ei; un Dumnezeu de Care voiai să te ascunzi, dar de faţa Căruia nu aflai unde…
Prin Oastea Domnului, toate aceste percepţii s-au schimbat complet. Groaza de a merge la părintele duhovnic pentru spovedanie a dispărut total. Bucuria de a intra în Casa Domnului şi plăcerea pentru altarele Sale au înlocuit povara apăsătoare şi chinuitoare de care eram stăpâniţi înainte de a cunoaşte această nedisimulată bucurie. Descoperirea Sfintelor Scripturi şi a Vieţii Sfinţilor, precum şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi au luat locul pierderilor de timp din vremea când umblam fără de Dumnezeu în lume…
Ce silă apăsătoare ne cuprindea când venea duminica! Câtă lipsă de sens simţeam în timpul liber! Cine nu poate spune că, înainte de a-L cunoaşte pe Domnul ca Mântuitor, toată viaţa şi activitatea noastră constituiau un non-sens faţă de care nu simţeam decât repulsie. Dar bucuria duhovnicească de după momentul întâlnirii cu Domnul a umplut acel chinuitor gol. Ceea ce părea înainte de asta lipsă de sens a devenit, dintr-o dată, rai nemaicunoscut. Locuirea în curţile Casei Domnului cât mai mult posibil a devenit dorinţa de nestăvilit pentru sufletele noastre. Cărţile de rugăciuni, acatistele, paraclisele, Psaltirea, rugăciunea liberă izvorâtă din sufletul îndurerat…, toate acestea au luat locul nepăsării de sufletul nostru şi ne-am încărcat sufletul cu ele, plini de recunoştinţă faţă de cei care ni le-au lăsat moştenire. Adunările frăţeşti, ţinute cu orice prilej, au devenit liturghia noastră de după Liturghie, bucuria de nemaigrăit…
Am înţeles, de atunci, ce înseamnă să faci bine semenului aflat în lipsă, în durere, în imposibilitatea de a se ajuta singur. Am căpătat o înţelegere nouă a sintagmei Dăruind vei dobândi, după cuvântul marelui om al lui Dumnezeu, Părintele Nicoale Steinhardt, de la Rohia. Că, atunci când te dăruieşti, nu te mai interesează dacă îţi mai rămâi ceva şi pentru tine.
Ne mai întrebăm, oare, acum: De ce Oastea Domnului în Biserică? Şi dacă Da!, atunci spunem şi aceasta: Pentru că aici s-a născut ea din necesitatea de a exista Oaste pe teren a Comandamentului Oştirii, care este Biserica. Dar de ce, oare, câtă vreme există Monahismul, să mai fie nevoie şi de Oastea Domnului? Pentru că Biserica este aceea cu însuşiri şi cu misiuni multiple: aviaţie, pompieri, securitate, poliţie, geniu, cavalerie, marină şi altele, de care este nevoie pentru Comandamentul General, care este tot Biserica. Toate aceste arme, împreună, servesc Patria de Sus… Niciuna din ele nu se poate întreba de ce e necesar să mai existe şi celelalte. Numai că toate trebuie să se raporteze aceluiaşi Conducător de excepţie, Care este HristosDomnul, Capul Oştirii Sale. Dacă una singură ar înţelege la un moment dat să nu se mai supună Stăpânirii şi să iasă din Comandament, adică să dezerteze în masă, atunci Comandantul o declară pierdută, răzvrătită şi inamică. Atunci, prin celelalte arme ale Sale, va lupta s-o anihileze pe cea ajunsă dezbinată şi o va socoti pierdută pentru totdeauna, înlocuind-o cu alta, ascultătoare şi supusă principiilor unei armate bine organizate şi ascultătoare, ca să facă misiunea celeilalte ce a căzut. Sau va împărţi sarcinile aceleia tuturor celorlalte rămase în supunere faţă de StăpânulHristos. Dar să nu fie!
Doamne al Oştirilor, Fiu al Tatălui de Sus, primeşte-ne pe toţi cei care facem parte, prin mila şi orânduirea Ta, din Oastea care se cheamă a Domnului, ca să ne facem misiunea la care am fost rânduiţi, câtă vreme mai suntem în lumea aceasta, pentru aducerea în Hanul de poposire şi de însănătoşire a tuturor celor care zac pe undeva răniţi şi abia vii, spre a fi vindecaţi pentru totdeauna şi a fi redaţi Împărăţiei Tale pentru vecii vecilor. Apoi, pune-le şi acestora pe inimă dorinţa sfântă de a deveni şi ei înşişi nişte căutători de fraţi pierduţi, pe care să-i cheme şi să-i ajute să intre şi ei în Oştirea Ta cea mântuitoare de suflete şi de împărăţire împreună la masa dragostei Tale în vecii nesfârşiţi. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Costel BALAN
