Home Oastea Domnului în presa vremii – Revista teologică, anul 1932 (text în original)

Oastea Domnului în presa vremii – Revista teologică, anul 1932 (text în original)

Oastea Domnului în presa vremii – Revista teologică, anul 1932 (text în original)

OASTEA DOMNULUI LA SIBIU. In zilele de Rusalii au fost mari serbări religioase în cetatea lui Andrei Şaguna.

Aceste serbări au fost prilejuite de adunarea membrilor din întreaga ţară a asociaţiei creştine „Oastea Domnului” după zece ani de durată întru cele frumoase şi bune, înfăptuite pe temeiul învăţăturii lui Hristos.

Această tovărăşie creştină şi-a luat fiinţă aproape de îndată după răsboi, sub oblăduirea arhierească a I. P. S. Sale Nicolae, arhiepiscop şi mitropolit al Ardealului.

Eşită din duhul de jertfă şi de dragoste al unui umil preot din munţii apuseni, părintele Iosif Trifa, chemat la acestea de o grea încercare trimisă asupra lui dela Dumnezeu, – alcătuirea aceasta creştină are ca ţintă scoborârea învăţăturii Mântuitorului în viaţa fiecăruia din membrii ei. Combaterea alcoolismului pustiitor, înfrânarea vorbelor de injurie, învârtoşirea simţului de frăţietate între oameni, ajutorinţa săracului şi văduvei, dragostea de ţară sub forma văzută a faptei bune şi clăditoare, iată în puţine cuvinte cele dintâi ţinte ale tovărăşiei.

I. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae, dintr’un început a pus la îndemâna asociaţiei ziarul popular „Lumina Satelor”,, care, treptat-treptat, şi-a mărit tirajul, ajungând astăzi la peste douăzeci mii de exemplare. Intre timp, mişcarea prinzând din ce în

ce teren în întreaga ţară, s’a simţit nevoia înfiinţării unui al doilea organ de propagandă mai accentuată duhovnicească – şi atunci părintele Iosif a lansat o minunată foaie de cultură creştină, denumită chiar „Oastea Domnului”.

Pentru o cunoaştere între sine, şi pentru o cât mai adâncă consolidare şi organizare a asociaţiei s’a hotărât o mare adunare a membrilor ei, în prea frumoasa cetate a Sibiului, unde umbra plină de măreţie a neuitatului Şaguna şi ale altor vrednici ierarhi, stau ca o chezăşie de neclătinare sufletească.

Deşi vremurile sunt aşa precum se văd, iar cei mai mulţi membri ai „Oastei Domnului” sunt oameni umili ca avuţie pământească, totuşi afluenţa de credincioşi a fost considerabilă.

Mulţi dintre ei au venit pe jos dela mari depărtări, ca într’un pios pelerinaj. Dinspre Bucovina au venit câteva pâlcuri de ţărani cu plete mari ca pe vremea lui Ştefan, – Moldova şi-a trimis, de asemenea, înfăţişătorii (unul din ei venind, ca în poveste, pe jos, vreme de zece zile – şi trecând Carpaţii prin locuri prăpăstioase), – şi aşa, la fel, toate ţinuturile româneşti.

S’au putut astfel întâlni toţi fraţii români din „toate unghiurile” ţării, dând prin aceasta şi o pildă vie şi caldă de adevărată unitate spirituală românească, – azi, când alte feluri de tovărăşii româneşti, după cât ştim şi vedem, se îndeletnicesc, dimpotrivă, să slăbească, prin faptele şi graiul lor, însăşi puterea de rezistenţă şi de dăinuire a neamului acestuia.

Înfrăţiţi prin aceeaşi sfântă învăţătură, care le dă acelaş ţel suprem, ostaşii Domnului au dat, prin adunarea lor, două zile de neasămuită frumseţă morală şi sufletească, în cetatea sibiană, drept pildă ţării, – arătând ce se poate face când dragostea lui Hristos stăpâneşte sufletele oamenilor.

…Şi minunata slujbă a Pogorârii Sfântului Duh începu, solemnă, cutremurătoare şi mângăioasă.

Când înaltul părinte a cerut binecuvântarea lui Dumnezeu asupra turmei încredinţate lui spre păstorire, lacrimi multe s’au lăsat din ochii înduioşaţi ai ascultătorilor.

De trei ori înalt Prea Sfinţitul mitropolit a cerut harul lui Dumnezeu, zicând: „Doamne-Doamne, caută din ceriu şi vezi via aceasta sădită de dreapta Ta – şi desăvârşeşte-o !”…

La timpul cuvenit, ostaşii veniţi din Bucureşti s’au împărtăşit, în solemna tăcere şi aşteptare a peste două mii cinci sute de credincioşi, – după care părintele mitropolit a predicat cald şi vibrant, pătrunzător şi inspirat, despre marele fapt

al creştinătăţii: Pogorârea Sfântului Duh, arătând că minunea din ziua Cincizecimei se poate consuma şi azi, dacă omul crede cu putere în Dumnezeirea lui Isus Hristos.

După amiază a fost adunarea ostaşilor, întru cunoaştere şi împreună vorbire şi sfătuire.

S’au ridicat atunci din mulţimea prietenilor întru Domnul, glasuri pline de dragoste şi de credincioşie, preoţi şi laici, dând fiecare, din sufletul lor, tot ce simţea că-i mai bun pentru o zidire mai desăvârşită întru cele plăcute lui Dumnezeu.

Am putut astfel asculta glasul blajin ca o povestire a celor din părţile moldovene – cuvântul avântat şi impetuos al bănăţenilor, – aşezata vorbire a ardelenilor – şi vorba plină de cumpăt şi de înţelepciune a celor veniţi din chiar capitala ţării. Era acolo buchetul sufletesc complect al chiar poporului românesc întreg.

Fiecare aducea acolo roadă unei experienţe în Domnul, – ieşită adeseori din grele căderi, – lumină venită, biruitoare din negurile păcatului. Fiecare prieten din adunarea aceea era o pildă vie a renaşterei în Duh, prin minunata şi dumnezeeasca

învăţătură a lui Isus, – şi veneau acuma, să se razime unul de altul, spre o întemeere şi mai mare a sfintei tovărăşii.

Curtea Academiei teologice era prea mică pentru mulţimea adunată pe sub umbra copacilor.

Părea o adunare biblică. In ochii tuturor sticleau lacrimile.

Nu de întristare, fireşte, – ci de cea mai curată şi desinteresată mulţumire, din toate câte pot fi pe lume in viaţa aceasta.

Căci, cine poate aduce în lume pacea cea adevărată, decât însuşi Acela care, cu biruitoarea autoritate pe care i-o dădea însăşi Dumnezeirea din El, a putut spune tuturor oamenilor: „Eu sunt pacea!”…

La răstimpuri, ostaşii cântau într’un unison, care era chiar acel al sufletelor lor, nespus de frumoase cântece de laude aduse Domnului, – iar când fanfara ostaşilor din Orăştie şi-a anunţat sosirea prin intonarea marşului solemm „Cu noi este Dumnezeu” – întreaga adunare a isbucnit în clocot cald de îmbucurare şi înduioşare.

Până la ceasul vârstei mele, n’am avut niciodată clipe mai străfulgerătoare de suflet ca acestea petrecute atât de aproape de Dumnezeu.

A doua zi de Rusalii a fost hărăzită în întregime „Oastei Domnului”.

După o liturghie tot atât de plină de har şi strălucire, oficiată tot de I. P. S. Sa mitropolitul Nicolae, asistat de data aceasta de un sobor de preoţi care sunt membri ai „Oastei Domnului”, – ierarhul a binevoit a predica despre această tovărăşie creştină, arătând, în cuvinte calde, şi celor peste două mii cinci sute de asistenţi, obârşia, mersul şi însemnătatea acestei alcătuiri, în lupta grea pe care Biserica noastră o dă azi pentru câştigarea sufletelor la viaţă curată, demnă şi mobilată

de învăţătura Mântuitorului: Era atâta reculegere şi atâta dragă ascultare în catedrală, încât cu adevărat toţi simţeau dulceaţa şi mângâierea Duhului cel sfânt pogorât atunci din ţările Cerului.

După I. P. S. Sa mitropolitul Nicolae, a luat cuvânt I. P. C. Sa arhimandritul Iuliu Scriban, un vajnic şi convins apărător al „Oştii Domnului” împotriva acelor ponegritori, care necercetând-o şi necunoscând-o o osândiseră mai dinainte.

Au mai vorbit câţiva preoţi ostaşi după care imensa mulţime s’a încolonat într’o pioasă procesiune, spre a merge la sala de teatru „Thalia”, unde avea loc congresul – cel dintâi – al „Oastei Domnului”.

Şi pe când toţi din sală, într’o tăcere impresionantă, stăteau în picioare, aşteptând cuvântul de începere, – arhipăstorul, cu un glas vibrant şi dulce, ridicând braţele spre cer, rosti limpede: „Hristos în mijlocul nostru”!…

Şi, pe dată, toţi, în aceeaş încremenire, ca de extaz, întovărăşiţi de sunetul metalic al fanfarei ostaşilor din Orăştie, intonară, ca un vuet de ape mari, „împărate ceresc”…

Începând apoi cu I. P. Sfinţitul Nicolae, se ţinură cuvântări pornite din inimă întru preamărirea lucrării lui Dumnezeu în această tovărăşie luptătoare.

Ostaşii – tineri – bătrâni, femei copii — adunaţi din toate colţurile ţării noastre, întruchipau minunat totalitatea duhului românesc.

O tăcere solemnă ţinea tovărăşie vorbirilor, întretăiate doar de unele suspine de plâns ivite din cuprinsul adunării.

Că, de sigur, ai fost şi aici multe, multe – şi bune, foarte bune lacrimi…

Cine ar putea cugeta ca asemenea adunări unice în esenţialitatea lor s’ar putea petrece fără lacrimi?!…

Când Duhul cel sfânt se pogoară asupra unei mulţimi, El, de cele mai multe ori, se preface, prin inimă, in lacrimi…

Sunt lacrimile care spală vasul sufletului, – sunt acelea care nu întristează, ci care aduc bucuria cea curată…

Şi am plâns şi noi aceste sfinte lacrimi la Sibiu, în veşnic neuitatele zile de Rusalii…

Pe urmă, ostaşii s’au mai adunat în după amiaza zilei, tot sub copacii din curtea Academiei teologice, spre a-şi spune îmbărbătătoarele cuvinte de despărţire.

Rând pe rând, cohortele duhovniceşti îşi luau drumul îndărăt spre casă, ducând cu sine o nădejde mai întărită, o dragoste mai caldă, o hotărâre de luptă întru Domnul, mai învârtoşită.

Cei din urmă rămaşi au putut, cu uimită suprindere să constate, că în cele două zile scurse atât de neobişnuit nu se întâmplase în adunare nici o dispută, nici o învrăjbire, nici un accident, nici nemulţămire… Dimpotrivă: toate s’au înşiruit, ca

dela sine, uşor, nesilit, cu dragoste şi cu zâmbet pe faţă.

Este, fireşte, şi acesta un semn că asemenea adunări sunt total altceva decât ceeace se obişnuieşte a se denumi prin. aceasta…

Mă văd stând pe treapta vagonului, care avea să mă răpească cetăţii sibiene, – şi văd pe cei doisprezece fraţi ostaşi (aşa se întâmplase să fie) în cap cu acela care este smeritul în trup, dar neînchipuit de tare în duh, părintele Iosiî dela Sibiu,

– şi toţi petrecându-mă, pe mine – şi pe întru toate nedespărţitul meu prieten, frate şi tovarăş de luptă în Domnul, 1. Gr. Oprişan, – în cântări duhovniceşti… Noi plecam — şi ei ne salutau cântându-ne tot ce puteau ei mai frumos…

Asemenea privelişte – ca şi toate cele dinaintea ei – în cele două zile sibiene, pot alcătui material nesecat din care amintirea să toarcă puteri sufleteşti nebiruite pentru tot restul zilelor pe care vom fi învredniciţi a le mai trăi pe acest pământ,

până ne vom duce Ia Cel care va avea de judecat toate…

Mărire şi slavă se cuvine lui Dumnezeu, că ne-a învrednicit a trăi asemenea ceasuri sfinte.

AL. LASCAROV-MOLDOVANU

Revista teologică, Anul 22, Iunie-Iulie 1932, Nr. 6-7, Pag. 266-270                         

error

Author: admin

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *