Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Oastea Domnului – Semnificaţii istorice pentru ziua de 12 februarie

Oastea Domnului – Semnificaţii istorice pentru ziua de 12 februarie

Oastea Domnului – Semnificaţii istorice pentru ziua de 12 februarie

12 februarie 1938 – S-a stins părintele nostru drag, care ne-a născut la o viaţă nouă (I Cor. 4, 15)

Afară începu să ningă cu fulgi mari şi moi, ca un văl de înmormântare sau ca o mângâiere…

Ce măreţ şi ce liniştit intrase în veşnicie acest uriaş al lui Dumnezeu, solemn şi calm ca o corabie care a luptat o noapte îndelungată cu înspăimântătoarele primejdii ale unei vrăjmaşe furtuni, iar acum, în lumina unui strălucitor răsărit, intră zdrenţuită, dar biruitoare, în portul liniştit, mântuitor.

Din pricină că îi eram încă atât de aproape, nu-i puteam vedea adevărata lui măreţie…

De ce oare a vrut el să rămână singur chiar în ultima lui clipă? Nu ştiu.

Poate, pentru ca frumuseţea fericitei sale întâlniri cu Dulcele său Mântuitor să-i fie deplin slobodă; prezenţa mea ar fi stingherit această intimitate sfântă… Poate pentru că mila şi iubirea noastră îi deveniseră prea grele… Poate pentru că trebuia să plece, iar prezenţa noastră îl prea reţinea…

Nu ştiu!

Dar sunt încredinţat că, în clipa aceea, după sufletul lui a venit Însuşi Dulcele Iisus. Şi că, dacă n-aş fi plecat atunci de lângă el, ochii mei L-ar fi văzut aievea.

citește în continuare Aici

 *  *  *

12 februarie 1948

… într-o duminică de februarie, am fost scoşi şi mutaţi de cealaltă parte a coridorului, de unde se vedea în curtea şi clădirea Prefecturii. Eram atât de aproape încât puteam vedea şi chiar cunoaşte pe cei care treceau pe acolo.

– Să nu priviţi pe geam! ne porunci paznicul de pe coridor. Nu cumva să faceţi semne sau să vorbiţi cu cineva, că vă pun în lanţuri şi vă bag la carceră!

– Bine, domnu’ şef, nu vă temeţi! îl asigurarăm noi, abia aşteptând să ne înghesuim la fereastră, fiecare nădăjduind să vedem pe cineva cunoscut, spre a‑i da de ştire că suntem aici.

Îndată ce plecă el deci, doi dintre noi se aşezară în faţa uşii, ca şi cum ar vorbi ceva între ei acolo, spre a acoperi vizeta, ca să nu ne vadă de pe sală, iar ceilalţi ne grămădirăm la gratiile ferestrei să vedem libertatea sau pe binefăcătorul care ar putea duce o veste familiei ce nu mai ştia nimic de nici unii dintre noi, de mai mult de o lună. Poate vor veni astfel şi la noi cu pachete, fiindcă suntem atât de slăbiţi de foame, încât de-abia ne mai putem ţine pe picioare. Dar, chiar dacă dincolo ar fi cineva dintre ai noştri, nu ştim cum i-am mai putea desluşi cu ochii noştri slăbiţi.

În aceste condiţii am sărbătorit 12 februarie 1948, zece ani de la sfârşitul pământesc al Părintelui Iosif. Prin foametea pe care o sufeream, în fiecare zi era post… Dar zilele de vineri şi cele însemnate cu foc în viaţa mea mi-au fost totdeauna petrecute deosebit oriunde am fost… Aşa am petrecut-o şi pe aceasta, aici, în această groapă întunecoasă, dar plină de prezenţa lui Hristos lângă mine.

A fost o minune de la Dumnezeu îndată după aceea când, într-o zi, uitân­du‑mă şi eu printre gratii, dincolo, la o fereastră din faţa noastră, văzui pe cineva care semăna cu fratele Maliţa care era atunci avocatul Prefecturii. Prin omul acesta Dumnezeu îmi mai făcuse mult bine în multe alte împrejurări grele din viaţa mea. El, cu încă cineva, îmi făceau acum semne, înfruntând în felul acesta un mare pericol. Nimeni n-avea voie să ia legătură în felul acesta cu noi, cei închişi. Putea fi pedepsit foarte aspru… Auzii şi întrebând:

citește în continuare Aici

*  *  *

12 februarie 1950

În ziua din februarie 1950, când se împlineau 12 ani de la izbăvirea de suferinţe a Părintelui Iosif, s-au petrecut următoarele:

Eram chemat la primăria din satul unde locuiam, să ajut cuiva la o lucrare pe care o avea de făcut.

Într-un timp, cineva intră unde lucram eu şi îmi spuse că sunt chemat până afară. Am ieşit pe sală.

Acel cineva care mă chemase era în uniformă de căpitan. Mă întrebă aspru:

– Cum te numeşti?

Îmi spusei numele.

– Eu sunt şeful Securităţii. Vii cu mine imediat, aşa cum eşti! Nu mai faci nici o mişcare. Ai înţeles?

Şi îmi arătă uşa de la ieşire. Am ieşit înaintea lui. Afară era o zi frumoasă şi călduţă. Era pe la amiază.

În faţa primăriei, pe câmpul gol, era o mulţime de săteni care săpau la o fântână pentru sat. Toţi lăsaseră lucrul şi se uitau după mine cum eram dus arestat de către omul stăpânirii.

După ce, de ochii celor ce priveau la noi, făcu câţiva paşi alături de mine, mă făcu atent.

– Uită-te aici! Şi, din buzunarul mantalei, scoase un pistol pe care îl îndreptă spre mine, zicând: Îl vezi? Nu cumva să încerci să fugi că…

Mă uitai la el atât de liniştit şi nepăsător de tot pistolul lui, încât nici el nu mai găsi nici cuvânt să mai continue.

Îmi făcu numai un semn să o iau ceva mai înaintea lui.

N-am întâlnit, o bucată din drumul spre Beiuş, pe nimeni.

Am mers astfel fără să ne mai vorbim nimic unul altuia. Până ce am ajuns la podul unde se despărţea, din şosea, drumul care mergea spre cătunul unde locuiam eu, numit pe atunci Râturi.

citește în continuare Aici

*  *  *

12 februarie 1974

…în 12 februarie 1974, am fost luat şi dus din nou sub escorta miliţianului la Securitatea din Oradea.

Mi-am luat iarăşi de la căpătâiul meu traista gata de zece ani mereu, în orice vreme – şi am plecat!

Mă aşteptam să fiu întrebat despre problema crucii Părintelui Iosif şi despre toată activitatea frăţească din ţară, ca şi despre a mea din timpul de după cealaltă anchetă.

Am fost dus în faţa căpitanului cunoscut, dur şi încruntat. De la început m‑a întâmpinat tăios:

– Iar ai venit cu bagajul?

– Dar cum era să vin când mă aduceţi sub escortă ca pe un condamnat?

– Nu vrei să te astâmperi deloc? Ce vrei? Să întrebuinţăm faţă de tine şi alte mijloace? Să ştii că noi suntem români şi ştim să batem româneşte!

L-am privit în ochi cu mustrare şi cu durere şi i-am răspuns:

– Da! Până acum m-au bătut ungurii, m-au bătut evreii, m-au bătut străinii… Acum am ajuns bătrân, acum să mă mai bată şi românii, în ţara pentru care am făcut şapte ani militărie şi front…

În sfârşit, l-am văzut ruşinându-se.

– De ce nu te ocupi cu nimic? De ce stai zi şi noapte şi numai scrii la prostii pe care le răspândeşti prin ţară, zăpăcind minţile oamenilor? De ce nu te angajezi undeva, să munceşti ceva?

– Cine mă mai angajează pe mine acum la 60 de ani, bătrân şi bolnav?

– Ai vreo pensie?

– N-am! Şi nici nu voi avea. Toţi anii când puteam munci am fost închis.

– Eşti ortodox sau eşti sectar?

– Dumneavoastră ştiţi bine ce sunt!

citește în continuare Aici

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *