„Oastea Domnului ţine între oameni vechea rânduială. „

Au trecut 10 ani de fiinţare a Oştii Domnului şi, prin aceasta, de rodnică semănătură în ogorul ţării noastre. Lumea încă n-a prins ve­stea aceasta. Este însă partea fap­telor mari că ele încă nu sunt cu­noscute şi înţelese din capul locului. Pentru o lucrare cu adevărat mân­tuitoare, 10 ani sunt încă prea puţini. Va mai trece vreme şi lumea odată se va găsi înaintea unui fapt de care se va minuna şi cu care se va mângâia.

Şi creştinătatea, când a ieşit pe lume întâia oară, cine ştia de ea? A trecut vreme până ce lumea să prindă de veste că în mijlocul ei a răsărit un nou soi de oameni, care iau mai cu temei datoriile către Dumnezeu şi către sufletul lor. Când ea a ajuns să cunoască noutatea care s-a ivit în sânul ei, creştinătatea era departe şi vrăjmăşia păgânească nu avea ce-i mai face.

Dacă alt aşezământ ar fi făcut ce a făcut Oastea Domnului, ce surle s-ar fi întrebuinţat până acum pentru a slăvi lucrul [său] şi a-i suna în toate laturile laudele! Căci deşi [Oastea Domnului] mai are mult de făcut, deşi 10 ani sunt puţini pentru marea lucrare a plămădirii sufletelor în­străinate de Hristos, prin cheagul sfintelor Lui învăţături, totuşi aceşti 10 ani n-au trecut în vânt. Ei au însemnat foarte mult şi sunt numai puţine aşezăminte despre care să putem rosti ce se cuvine a spune cu laude despre Oastea Domnului.

Noi ne uităm la aşezăminte mult mai vechi, cum este, de pildă, Liga Culturală, despre care abia ştii că se află pe lume, despre care nu auzi nimic, nici o faptă, decât doar că ţine o dată pe an un congres. Încaltea, despre congresul de acum puţin timp nici nu s-a auzit nimic.

Dar Oastea Domnului, în aceşti 10 ani, a trăit, s-a înrădăcinat, pli­veşte sufletele, luminează minţile, întinde ştiinţa de carte cum n-o ştie face Ministerul Şcolilor, cum nu izbutesc învăţătorii cu uneltele lor. Oastea Domnului se găseşte în foarte multe părţi ale ţării, având – alături de mari vrăjmaşi în coasta ei – şi mari prietenii, şi frumoase cuceriri. Oastea Domnului izbuteşte a domoli sufletele, a le curăţi de păcate, a le face să se întoarcă asupra lor, să se sperie de întinările la care au ajuns şi să dorească cu­răţirea. Ea pune rânduială în viaţa celor ce o primesc. A mântuit de beţie şi de cheltuieli netrebnice oameni pe care nimeni până la ea nu-i putuse mântui. [Şi] încercaseră mulţi alţii, cu mijloace mireneşti.

Ce n-au putut ei însă, poate Oastea Domnului cu mijloacele duhovniceşti pe care ea le găseşte în sânul Bisericii Ortodoxe şi pe care le întrebuinţează.

Fără îndoială, nu este aceasta o născocire a ei. Sunt mijloacele care se găsesc în sânul Bisericii şi fie­care va ajunge la aceleaşi roade, dacă le va întrebuinţa. Toată deo­sebirea este că unul e mai harnic şi mai inimos şi munceşte; altul e mai lenevos şi mai amorţit şi se lasă pe tânjală. Minunea este a lui Dumnezeu, nu a omului. Cum spu­nea Sf. Pavel către corinteni: „Ce sunt eu? Ce este Petru? Ce este Apolo? Noi numai am udat, dar Dumnezeu a făcut să crească” (I Cor 3, 5-6).

Este numai lucrarea lui Dum­nezeu şi e spre lauda Lui fapta fără pereche în ţara noastră pe care Oastea Domnului a putut‑o înjgheba în România. Căci ţărănimea noastră, pe de o parte, se macină, se dără­pănă, se strică. În sânul ei au venit pricini precum sunt cele politice, care aduc vrajbă între oameni. Ţă­ranii au acum între ei o pricină de ceartă pe care părinţii lor n-au cunoscut-o. Încep a se împărţi în ta­bere politice şi a se învrăjbi. Chiar şi în vremea din urmă, s-au pome­nit despre ucideri petrecute între ei, din pricina aceasta. De asemenea, ei sunt bântuiţi de uneltiri ale sec­tanţilor, de alţii care fac tulburări pentru prefacerea calendarului.

Între toate acestea însă, Oastea Domnului ţine între oameni vechea rânduială. Îi face să-şi pună dorurile lor cele mai sfinte în urmarea Dom­nului. Cine-i priveşte pe ostaşii Dom­nului vede cât de fericiţi sunt ei, oameni de toate vârstele, cât de mulţumiţi se simt că pot urma lui Dumnezeu, că se pot împărtăşi de la Biserică! I-am văzut, îi văd – şi eu nu pot spune câte flecăresc vrăj­maşii lor.

Sunt oameni mult mai rânduiţi ca alţii. Nici vorbă să-şi pună plă­cerea lor în gândurile lumeşti. În ostaşii Domnului avem o ţărănime nouă, care nu va mai fi plină de primejdii pentru ţară, ca aceea în­vrăjbită de răscolirile mireneşti ori sectare.

Aşa ţi se destăinuiesc lucrurile când le priveşti. Dr. N. Creţu, care a scris în iulie, trecut, în «Cu­rentul», nu-i cunoştea. [Când] i-a văzut în Topliţa Română, în vremea tulburărilor cu alegerile, şi şi-a dat seama că numai ostaşii Domnului au fost cei ce şi-au păstrat firea. Erau senini şi cu năzuinţe cu mult mai presus de aceste frământări pământeşti.

Dar cu o asemenea ţărănime faci minuni, fiindcă legea sufletului este cea care o cârmuieşte, nu poftele pământului.

Cei de sus încă nu-şi dau seama ce înseamnă o asemenea ţărănime pentru buna rânduială şi pace a ţării. Ei nu cunosc Oastea Domnului, deşi ea a făcut destule fapte vred­nice, prin care să merite a fi cu­noscută. Când vor ajunge s-o cu­noască, vor vedea că pe pământul ţării noastre a răsărit o floare care îndulceşte inimile, deschide minţile, fără a cere din bugetul ţării nimic pentru ea. A fost o putere care a răsărit din rădăcinile curate şi as­cunse ale ţării.

Dar vor ajunge s-o cunoască. Oastea Domnului face fapte prin care, vrând-nevrând, va trebui pre­ţuită chiar de cei care n-au la inimă lucrul duhovnicesc Vor vedea că ea sporeşte numărul cititorilor, ceea ce nu pot face şcolile. Vor afla că ea dă cititori care nu citesc fleacuri, ci lucrurile cele mai bune, mai să­nătoase. Vor privi cu uimire cum răsare o ţărănime care se deşteaptă prin mijloacele credinţei.

Eu acum câteva zile am privit în Caracal cum vorbea un insti­tutor, om cu şcoală: a vorbit ruşinos de urât, fără cap şi fără coadă. Ostaşul, cu 4 clase primare, cu toate lipsurile omului fără carte, dar ori­cum, strunit prin multe citiri du­hovniceşti, a vorbit mult mai bine ca institutorul.

10 ani ai Oştii Domnului n-au trecut degeaba. Cărţile care ies ne­încetat din teascurile ei (8 bucăţi noi ieşite numai de Crăciun), sporul mare al cititorilor înseamnă o nouă şcoală, pe gratis, în cuprinsul Ro­mâniei. 60.000 de oşteni sunt 60.000 de suflete curate care vor face sute de mii peste alţi 10 ani.

Să ne fericim c-o avem, că mare lucru este a avea mari pâlcuri cre­ştineşti care ascultă de Cuvântul [sfânt] şi dau dovada puterii care să­lăşluieşte în Biserica Domnului!

Arhim. Scriban

«Oastea Domnului» nr. 3 / 15 ian. 1933, p. 1

Arhimandritul Iuliu Scriban şi Oastea Domnului /  Sibiu : Oastea Domnului, 2016