Să nu-i judecăm pe cei ce poartă cele mai mari sarcini în Lucrarea Domnului – nici să nu-i vorbim de rău.
Ci să ne rugăm pentru ei, gândindu-ne la răspunderea ce-o au înaintea Domnului; să-L chemăm pe Domnul în ajutorul lor ori de câte ori ne aducem aminte de ei.
Domnul va veni totdeauna şi-i va izbăvi cu siguranţă.
Chiar dacă noi îi vom fi îngropat.
Căci dragostea Lui nu-i va uita. Legământul credincioşiei Lui nu se schimbă (Rom 3, 3).
1. Dintr-o iubire neobişnuită, un suflet iubitor de Hristos va şi face lucruri neobişnuite pentru El.
Dar neobişnuite vor fi nu numai unele fapte ale lui, din când în când, ci neobişnuit va fi întreg felul lui de a se purta.
Tot ce va izvorî zilnic din inima şi din trăirea unui astfel de suflet va fi neobişnuit.
2. Toată trăirea unui suflet scump lui Hristos
va fi cu totul altfel decât trăirea obişnuită a celorlalţi oameni.
Chiar şi felul în care salută sau răspunde la salut este un alt fel decât al altora.
Chiar şi din felul cum deschide sau cum închide o uşă poţi vedea adesea cum este un om neobişnuit.
3. Dar din felul cum umblă şi vorbeşte nu numai cu prietenii, ci mai ales cu străinii şi cu duşmanii săi, se vede cel mai bine omul neobişnuit.
Căci trebuie neapărat să se vadă acel chip neobişnuit, dar ceresc,
izvorât din dragostea şi pilda lui Hristos, al robului Său.
4. Maria era aceea care a făcut acel lucru neobiş¬nuit pentru Iisus nu numai spre a-şi arăta respectul şi recunoştinţa ei pentru Binefăcătorul său,
ci şi dovedindu-şi încredinţarea puternică pe care o avea ea despre Misiunea Mântuitoare a Domnului Iisus,
când El Se apropia de cutremurătoarea ei împlinire.
Căci pe când noi, toţi oamenii, ne naştem ca să trăim, El Se născuse ca să moară.
După Maica Domnului, singură ea pare că mai în-ţelesese asta.
5. Sufletele care ard într-o neobişnuită iubire curată pentru Hristos sunt înştiinţate mai dinainte de către Duhul Sfânt, de multe ori, despre cele ce se vor întâmpla.
Ele presimt mai ales apropierea marilor încercări, precum spune Sfântul Pavel când zice: „…Duhul Sfânt mă înştiinţează din cetate în cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri“ (Fapte 20, 23).
6. Aşa, în tăcerea iubirii ei evlavioase şi adânci, Maria a fost înştiinţată de Duhul Sfânt despre patimile Mântuitorului care se apropiau şi despre moartea Lui.
Iar durerea ei adâncă şi ascunsă a făcut atunci acel lucru neobişnuit tocmai în vederea morţii Sale. Lucru despre care se va vorbi mereu cu cutremur şi cu duioşie
– şi pe care Mântuitorul Însuşi l-a arătat în toată strălucita frumuseţe şi iubire din care a izvorât (Mt 26, 7-13; Mc 14, 3-9).
7. Suflete al meu, tu ce lucru neobişnuit ai făcut sau faci, spre a fi vrednic să se pomenească, în cinstea lui Iisus Hristos, Mântuitorul tău, că tu l-ai făcut? Este dragostea ta o dragoste neobişnuită?
Sau este o biată dragoste obişnuită – ori nici atât?
Ce lucru frumos faţă de El ai făcut sau faci tu?
Ce faci tu chiar în vederea morţii celor preaiubiţi ai tăi?
Ce ai făcut tu cu totul deosebit de alţii, spre a-ţi arăta dragostea, credinţa, nădejdea, răbdarea, ascultarea ta în chip neobişnuit faţă de Lucrarea Domnului?
Şi faţă de cei preaiubiţi ai Lui?
8. Acela pe care îl iubeşte Domnul îşi duce adesea viaţa numai în osteneli, în strâmtorări şi în lovituri fără număr.
În primejdii de moarte… în necazuri, în privegheri, în foame şi sete,
în posturi şi lipsuri, în frig şi în apărarea grijii altora (II Cor 11, 23-28).
Dar tocmai prin acestea se arată dragostea sa neobişnuită pe care o aşteaptă o laudă la fel de mare.
9. Câtă lipsă au toţi cei iubiţi ai Domnului de o putere şi de o răbdare neobişnuită,
de o dragoste şi o credinţă neobişnuită,
spre a putea trece biruitori prin toate luptele lor!
Şi spre a-şi împlini slujba atât de slăvită, dar atât de grea pe care o au ei pentru Hristos!
Dumnezeu le dă partea Sa,
dar oare noi le-o dăm pe-a noastră?
10. Sufletele mari, bătute de cele mai năprasnice vânturi, au cea mai mare nevoie de rugăciunea lor şi de a altora.
Au mai ales nevoie de rugăciunea stăruitoare şi fierbinte a celor mai apropiaţi de ei.
De a acelora cu care alcătuiesc o familie, o unitate şi o părtăşie frăţească în Domnul (I Cor 12, 27; Rom 12, 5).
11. Când vezi pe fratele tău că se îmbolnăveşte şi cade în vreo neputinţă,
sau în vreo ispită,
sau în vreo nenorocire, sau în vreun păcat,
atunci trimite îndată la Iisus, ca surorile lui Lazăr.
Trimite cele mai fierbinţi rugăciuni, cele mai curate lacrimi, cele mai stăruitoare chemări. El sigur va veni – şi va face minunea.
12. Adu la cunoştinţa Domnului totdeauna îngrijo-rările şi temerile tale, dorinţele şi durerea ta pentru fraţi (Flp 4, 6).
Trimite-I Domnului rugăciunile tale necurmate (I Tes 5, 7).
Trimite-I postul tău (Mt 17, 21).
Trimite-I milosteniile tale (Fapte 10, 4).
Trimite-I lacrimile mâhnirii tale (I Sam 1, 10)
– şi nu-L lăsa pe Domnul până ce Se va hotărî să vi-nă!
13. Când acela pe care îl iubeşti deosebit ajunge să fie într-o stare rea, fă tot şi cheamă-L degrab pe Domnul în ajutor.
Dacă ai o credinţă puternică şi o rugăciune stăruitoare, fierbinte şi răbdătoare pentru el, Domnul te va asculta.
Afară numai de cazul când,
tocmai spre binele veşnic al tău sau al sufletului iubit,
Domnul Dumnezeu găseşte că e atunci mai bine altfel.
14. Suflete al meu, nu-i uita pe cei iubiţi ai Domnului care au parte de multe dureri pe pământ, spre a se arăta în ei şi prin ei slava lui Hristos!
Căci şi ei sunt oameni ca şi noi, iar multele lovituri pot să-i obosească şi să-i copleşească uneori şi pe ei.
Pot să-i facă uneori să se clatine, sau să tremure, sau să slăbească!
Pentru întărirea celor ce-i întăresc pe cei mulţi trebuie să ne rugăm cel mai mult.
15. Să nu-i judecăm pe cei ce poartă cele mai mari sarcini în Lucrarea Domnului – nici să nu-i vorbim de rău.
Ci să ne rugăm pentru ei, gândindu-ne la răspunde-rea ce-o au înaintea Domnului; să-L chemăm pe Domnul în ajutorul lor ori de câte ori ne aducem aminte de ei.
Domnul va veni totdeauna şi-i va izbăvi cu siguranţă.
Chiar dacă noi îi vom fi îngropat.
Căci dragostea Lui nu-i va uita. Legământul credincioşiei Lui nu se schimbă (Rom 3, 3).
16. Pentru acei care trăiesc spre slava Domnului, moartea nu mai există!
Nici nenorociri nu mai există.
Nici osândă nu mai există (Rom 8, 33-35; In 3, 18).
Nu mai există decât har ceresc şi un bine veşnic în toate.
Tot ce se întâmplă în viaţa celor ce-L iubesc pe Dum¬nezeu este şi va fi până la moarte spre slava lui Dumnezeu.
Şi pentru o tot mai mare fericire a lor.
17. Boala, dacă va veni, îl va scăpa pe cel credincios dintr-o mare primejdie în care era să cadă.
Sau de la o mare ispită în care era să se arunce.
Sau de la un mare rău spre care mergea sigur!
Sau îi va înălţa mai adânc răbdarea.
Nici o nenorocire nu i se întâmplă celui neprihănit.
18. Pentru cel iubitor de Dumnezeu, suferinţa nu-i decât un mijloc de sfinţire
sau un prilej să-L mărturisească celorlalţi bolnavi pe Hristos.
Poate că unii vor fi ajunşi acolo, în suferinţa unde este omul lui Dumnezeu, tocmai pentru ca să audă de la el chemarea lui Hristos;
sau omul lui Dumnezeu va fi pregătit tocmai prin boala aceasta pentru o misiune viitoare. Pentru o mare lucrare viitoare a Domnului.
Şi aceasta este şcoala lui pregătitoare.
19. Să fii încredinţat mai dinainte că, în orice fel ţi ar veni încercarea aceasta, nu-ţi va fi spre nici un rău, dacă tu Îl iubeşti pe Dumnezeu.
Va fi numai spre o şi mai mare slavă pe care o vei aduce tu lui Dumnezeu după ce vei trece cu bine prin suferinţă şi vei înţelege că într-adevăr a fost spre binele tău, că ţi-a trimis-o Domnul.
20. Încredinţează-ţi şi tu soarta în Mâinile Domnului şi Mântuitorului tău şi nu ţi-o mai lua din aceste binecuvântate, iubitoare şi puternice Mâini niciodată.
Iubeşte-L pe Domnul cu toată puterea ta şi apoi nu te mai teme de nimic. Fiindcă tot ce va veni va fi spre slava lui Dumnezeu, pe care nu vei mai şti cum să o lauzi, pentru lumina şi biruinţa în care va sfârşi răbdarea ta.
Marele nostru Dumnezeu, Te rugăm, ajută-ne!
Amin.
Avuţia sfântului moştenitor / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2005
