Biserica şi azi este în sânul omenirii. Ea şi acum răsună de aceleaşi învăţături ca şi mai înainte. De ce oamenii sunt azi mai slăbănogiţi?
Din pricină că s-au depărtat de ea. Au voit să trăiască pe socoteala lor, cu o viaţă mânată de alte gânduri.
Biserica, se înţelege, nu le-a făcut silă. I-a lăsat să guste singuri dacă ce fac ei poate fi mai bun, mai de folos, mai întăritor decât ce a făcut Dumnezeu pentru ei.
În lumea noastră de azi se petrec o mulţime de lucruri care ne arată limpede ce rea e viaţa omului fără călăuza credinţei. Ies lucrări de seamă, care pot deschide ochii omului să vadă bine şi sănătos şi să nu se amăgească cu luciri înşelătoare. Totuşi omul trece pe lângă acestea fără a le vedea şi-şi duce viaţa sa înainte, cum s-a îndulcit s-o ducă, cum crede el că e mai bine.
Dacă îi vorbeşti tu de astfel de lucruri, nu te ascultă bucuros. De vrei să-i dai ceva de folos să citească, nu se prinde. Parcă ar fi fermecat, ochii lui stau aţintiţi aiurea şi dorurile lui plutesc departe de ce-i spui tu.
Care să fie pricina? Este că lumea noastră trăieşte în nepăsare religioasă şi când îi vorbeşti despre astfel de lucruri i se urăşte. Nefiind ridicată la înalta cioplire a marilor gustări sufleteşti, i se împăienjenesc ochii când stă să gândească la astfel de lucruri.
Când însă zarea vieţii i se întunecă, ar da să pună mâna pe toarta credinţei, să se agaţe de ea, să se ajute cu ea.
Dar lucrurile acestea nu se pot întocmi de azi pe mâine. Dacă greul te-a prins nepregătit, înghiţi, simţi că ai avea nevoie de o proptea din alt aluat, dar n-ai cum să te alipeşti aşa iute de el. Inima îţi este rece din pricina nepăsării trecute şi aşa amarul te îneacă şi nu te poţi lupta cu el.
De câte ori n-am văzut eu oameni cu mari zbuciumări sufleteşti, mai ales în faţa morţii, şi suferind peste puterile lor! Nu se puteau mângâia, fiindcă nu căutaseră din vreme spre limanul acesta care-i vorbeşte omului de departe şi-l ridică peste neputinţa lui.
Pus omul prea iute în faţa nenorocirii, era cu totul dezarmat şi neînstare a face faţă greului. Din pricina aceasta, aşa de mulţi se înfundă când clipele amare vin peste ei! Au luat viaţa numai din latura veselă, din stările obişnuite şi nu s‑au mai gândit că după senin vine şi furtună. Când aceasta a venit, s-au fleşcăit cu totul. N-au mai avut în ei nici o bărbăţie şi n-au ştiut cu ce să se ajute.
Aceasta este pricina pentru care atâţia sunt azi cei ce se sinucid când greutăţile îi izbesc. Nu s-au oţelit din vreme cu puterea credinţei şi, când a venit furtuna, n-au putut ţine piept.
S-a petrecut cu ei întocmai după cuvintele Mântuitorului: „Cel ce ascultă aceste cuvinte ale Mele şi le împlineşte, îl voi asemăna omului înţelept care şi-a clădit casa lui pe piatră. Şi a căzut ploaie, şi au venit şuvoaiele, şi au suflat vânturile, şi au bătut casa aceea şi n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe piatră. Iar tot cel ce aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le împlineşte, îl voi asemăna omului fără de minte care şi-a clădit casa lui pe nisip. Şi a căzut ploaie, şi au venit şuvoaiele, şi au suflat vânturile, şi au izbit în casa aceea şi a căzut, şi mare a fost căderea ei” (Mt 7, 24 – 27).
Greutăţi pe lume nu au fost numai azi. Am putea spune că azi omul e mai apărat în multe privinţe. Greutăţi şi mai mari au fost în alte vremuri, când tiraniile bântuiau mai cumplit şi când omul nu avea la îndemână atâtea unelte cu care se putea apăra. Totuşi pe atunci nu se afla ca să-şi piardă nădejdea omul atât de uşor şi să ajungă la sinuciderile de care auzim în fiecare zi.
Pe atunci se cunoştea că omul, dacă are o credinţă, are în aceasta şi o temelie. Biserica era casa leacurilor, din care el avea de luat pentru nevoile sufletului său.
Biserica şi azi este în sânul omenirii. Ea şi acum răsună de aceleaşi învăţături ca şi mai înainte. De ce oamenii sunt azi mai slăbănogiţi?
Din pricină că s-au depărtat de ea. Au voit să trăiască pe socoteala lor, cu o viaţă mânată de alte gânduri.
Biserica, se înţelege, nu le-a făcut silă. I-a lăsat să guste singuri dacă ce fac ei poate fi mai bun, mai de folos, mai întăritor decât ce a făcut Dumnezeu pentru ei.
Acum ei se află în starea aceasta, în gustarea unei vieţi după gustul lor, de capul lor. Este o aşa goană de a petrece în felul acesta, încât ei nu ştiu ce să mai scornească. Auzi de oameni care nu se mulţumesc să facă tumbe pe pământ, ci pe aripile aeroplanului, ca să fie ceva nemaivăzut. Auzi de oameni care aleargă cu maşina cu două roate, dar nu pe pământ, ci pe pereţii unui zid, de sus în jos, într-o aşa goană, ca să nu poată cădea jos, ca apa, pe care, dacă o învârteşti într-o cană de jos în sus, nu cade jos. Îi zice acestei goane „Zidul morţii” şi se întâmplă că unii cad şi mor. Alţii se apucă să bată mingea cu băţul, dar nu le ajunge să facă aceasta de-a-npicioarele, ci vor s-o bată de-a călare. În sfârşit, nu ştiu ce să mai scornească, doar de-o fi viaţa mai zvăpăiată, mai aprinsă şi mai turbată.
Li se pare că, în chipul acesta, viaţa este mai altfel, mai gustoasă, mai puţin încătuşată în sfintele învăţături. Ei zic că asta e viaţă, deşi ea duce la uscăciune de suflet, la măcinarea ei, la ruină şi la moarte timpurie.
La aceasta a ajuns omul înstrăinat de Dumnezeu. Şi-a făurit o viaţă după chipul lui. Dar ea e mult mai tulburată, mai chinuită, mai spălăcită şi iute omul îşi pierde cumpătul când îi lipseşte ceva. Vezi oameni din aluatul acesta care odată cad în amorţire şi nu mai este de ei nimic. Numai ce auzi la moartea lor: „Ei, cine era acesta acum 30 de ani! Ce viaţă ducea!”.
Nimic nu mai rămăsese într-înşii din viaţa care părea strălucită odinioară. A crezut omul să trăiască fără Dumnezeu, dar este mult mai nefericit. De aceea, fericit e omul care a găsit calea dreptăţii, care a auzit glasul lui Dumnezeu în viaţă! Acela a trăit pe temelia cea sănătoasă şi nu s-a putut răsturna de împotrivirile care au venit asupra lui.
Arhim. Scriban
«Lumina Satelor» nr. 33 / 12 aug. 1934, p. 1
Arhimandritul Iuliu Scriban şi Oastea Domnului
Apare cu binecuvântarea ÎPS Sale Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2016
