Pe lângă celelalte daruri duhovniceşti pe care le avea, fratele Ioan Marini mai avea şi darul rugăciunii.
După întoarcerea sa la Domnul, în casa părintească de la Săsciori, în camera „dinainte” – cum îi spuneau ai casei –, fra¬tele Marini îşi avea locul lui preferat de rugăciune, aşa cum l-au numit unii fraţi: „colţul lui de rugăciune în casa de la Săsciori”. Aici petrecea el ore întregi lângă Cuvântul lui Dumnezeu, în citirea şi cercetarea Bibliei şi în rugăciune, deşi era bolnav şi slăbit trupeşte, încât nu mai putea face serviciu.
Cel care scrie aceste rânduri a luat şi el parte la astfel de clipe de părtăşie cu Domnul şi de rugăciune în casa de la Săsciori.
Fratele Marini fiind bolnav de piept, i se recomanda aerul de munte al pădurilor de brad. de aceea, când se simţea mai bine, ieşea la plimbare afară din comună, la aer curat. În partea comunei unde se afla casa lor era un deal cu brazi denumit de săteni „coasta cu brazi”. Aici în „coasta cu brazi”, în pădurea cu miros de brad şi aer curat, în mijlocul naturii create de Dumnezeu, singur cu Domnul, îşi avea încă un loc preferat de rugăciune, unde se întâlnea cu Domnul ori de câte ori puterile sale trupeşti îl ajutau să meargă până acolo. Numai Domnul şi el ştiu cât timp au petrecut ei aici împreună şi ce intimităţi au fost între cei doi. Acest lucru se poate spune atât referitor la cele petrecute în „coasta cu brazi”, cât şi la „colţul de rugă¬ciune din casa de la Săsciori”. Acelaşi lucru se poate spune şi pentru clipele de rugăciune petrecute în alte „coaste” şi în alte „colţuri”, pe care nu le ştim şi pe care le-au ştiut numai el şi Domnul. Despre unele din ele, pe care le ştim, vom mai aminti în cele ce urmează.
Fratele Marini n-a spus niciodată nimănui despre aceste lucruri care i-ar fi putut aduce o cât de mică laudă. Le ascundea pe toate în darul smereniei pe care îl avea de la Domnul. Din cauza aceasta, multe dintre ele au rămas necunoscute de noi. Ceea ce cunoaştem din aceste lucruri ne-au parvenit, fără voia fratelui, de la cei care l-au surprins în acele momente.
Ca unul care l-am găzduit pe fratele Marini ani de zile în casă la mine, pot spune multe lucruri frumoase din viaţa lui. În cele de până aici am mai amintit câte ceva. De data aceasta vreau să spun ceva despre rugăciune.
Când era acasă, petrecea ore întregi în genunchi la rugă¬ciune. Ne miram, cât era el de slăbit, cum poate să stea aşa de mult pe genunchi. Se ruga cu toată inima. Uneori, suspinând şi plângând, îşi vărsa inima înaintea Domnului. Prefera să se roage în liniştea nopţii, când nu era deranjat de nimeni. De multe ori noi, ai casei, ne culcam pe orele zece, unsprezece noaptea, şi pe el îl lăsam în genunchi, la rugăciune. Ne trezeau copiii pe la orele două, trei noaptea, şi el era tot la rugăciune, aşa cum îl lăsasem la culcare.
Mergând cu dânsul pe la adunări, observam mereu lipsa lui dintre fraţi în timpul mesei. Acest lucru mi-a atras luarea-aminte şi odată l-am căutat şi l-am găsit în grădina unui frate, într-un boschet, unde se ruga pentru adunarea ce urma să se ţină după-masă. În loc de mâncare, el se retrăgea în singurătate, unde se ruga pentru bunul mers al adunării. Altădată l-am găsit rugân¬du-se în casa unui frate. Am înţeles atunci de ce avea şi de unde avea el atâta putere de vestire a Cuvântului în adunare.
Obiceiul acesta bun şi frumos pe care îl avea fratele Marini, de a se retrage din lume în locuri singuratice să se roage, l-a învăţat de la Marele nostru Învăţător şi Domn Iisus Hristos, Care, în timpul vieţii Sale pământeşti, Se retrăgea de multe ori în Muntele Măslinilor şi Se ruga.
Fratele Traian Dorz a fost tovarăşul nedespărţit de muncă şi de luptă în ogorul Domnului al fratelui Ioan Marini, timp de 15 ani, începând de la Sibiu, unde erau amândoi „calfele lui Neemia”, şi până la sfârşitul vieţii pământeşti a fratelui Marini. Au locuit mult timp împreună, atât la Sibiu, cât şi la Cluj, precum şi la Beiuş, şi a avut timp suficient să-l cunoască destul de bine pe fratele Marini şi viaţa lui de credinţă. De aceea, fratele Traian este cel mai în măsură să ne poată spune multe lucruri şi amintiri din viaţa fratelui Marini.
Iată ce spune fratele Traian Dorz despre viaţa lui de rugăciune:
„În vorbirile fratelui Marini, toată marea lui putere venea din viaţa lui puternică de rugăciune. Şi venea din părtăşia pe care el o avea neîncetat cu Domnul. Atât prin citirea Cuvântului Sfânt, cât şi prin rugăciunea lui aproape necurmată.
Iată, de pildă, o întâmplare descrisă de o surioară din Sâmbăteni – Arad, întâmplare petrecută chiar în casa lor:
«…După terminarea adunării de seara, mama mea a chemat pe fratele Marini pentru odihnă la noi. Parcă-l văd şi acum… Mama îi pusese să mănânce, dar el a spus:
– Soră, dacă ai puţin lapte; eu sunt suferind, stau rău şi cu dantura… Doar puţin lapte şi gata.
Mama i-a pus laptele şi l-a lăsat pe masă, apoi i-a desfăcut patul ca să se culce şi după aceea am ieşit, lăsându-l singur.
L-am văzut cum s-a aşezat pe genunchi. Asta era pe la ora unu, noaptea.
Când mama s-a sculat, dimineaţa, a văzut în camera lui tot lumină. Şi, când a intrat să stingă lumina, l-a aflat pe fratele Marini tot în genunchi, rugându-se. Patul era tot aşa cum îl lăsase mama, iar mâncarea de pe masă era neatinsă. El se ruga cu ochii plini de lacrimi. Apoi şi-a împachetat ce avea şi a plecat la tramvai.
Nu l-am mai văzut până anul următor, iarna. Era o iarnă grea, cu zăpadă mare, iar el cu noi, mergeam toţi trei la adunare. Mergeam greu, căci zăpada era până la genunchi. Eu cu mama de-abia mai puteam merge. El mergea înaintea noastră, să ne facă urme, zicându-ne: Călcaţi pe urmele mele, dar pe acestea din zăpadă; cu celelalte călcaţi pe urmele Domnului Iisus.
A stat şi atunci în casa noastră două zile. Dar tot timpul cât a stat la noi nu l-am văzut decât în meditaţie asupra Cuvântului lui Dumnezeu şi în rugăciune.
Era tăcut şi gânditor. Nu voia să ia cu el nici un fel de bagaj, decât Biblii şi cărţi pentru fraţi şi pentru ori¬cine. Mâncare nu lua niciodată cu el. Mânca unde ajungea, dacă i se dădea. Dacă nu, răbda. El n-a cerut niciodată ceva de la cineva şi s-a mulţumit totdeauna cu ceea ce era.
Seara, a venit iarăşi cu mama şi cu mine la noi. Dar nici de data asta n-a dormit deloc, ci a stat în rugăciune şi a plâns până dimineaţa, când a plecat…»”.
Iată ce spune fratele David Bălăuţă din Comăneşti, judeţul Bacău, despre fratele Ioan Marini:
„…Era un om cu totul deosebit în rugăciune: se scula noaptea de lângă fraţi şi se ruga pe unde putea. La Corna, lângă Arad, unde am mers împreună cu alţi fraţi, luni dimineaţa, când sătenii mergeau la coasă, l-am văzut şi l am auzit pe fratele Marini, în grădina unui frate, rugân¬du-se cu plânset mare. Fratele cu grădina mi-a spus că s-a rugat acolo toată noaptea aceea.
Se spunea despre el că intra în curţile fraţilor, printre câini, şi nu-l muşcau, nici nu lătrau la el…
La Cricău, Alba, în via surorii Susana, la amiază, în timp ce noi, ceilalţi, ne-am odihnit şi am dormit, el a stat mai bine de două ore în rugăciune, pregătind adunarea ce urma să se ţină după-masă.
La Asău, Moldova, cât a stat la noi, fratele Ardelea¬nu spune că l-a aflat de mai multe ori departe, pe dealul satu¬lui, îngenuncheat pe o pătură, cu Biblia în faţa lui, plângând şi rugându-se…
Aşa ştia fratele Marini să se pregătească pentru adunări şi aşa îşi pregătea el vorbirile sale. De aceea ele erau pline de atâta putere…”
Şi câţi alţi fraţi şi surori, pe unde a mai trecut el, n-ar mai avea astfel de lucruri de spus despre el! Despre câţi vorbitori se mai pot spune astăzi astfel de cuvinte? De aceea şi vorbirile lor sunt aşa cum sunt.
Continuăm mai departe cu mărturiile fraţilor despre viaţa de rugăciune a fratelui Marini.
Fratele Silviu Hărăguş a locuit un timp împreună cu fratele Marini la Sibiu. Iată ce a spus el despre viaţa de rugăciune a fratelui Marini:
„Îmi aduc aminte de fratele Marini, pe când eram împreună la Sibiu, cum se scula de dimineaţă, în zori de zi, când nimeni nu era trezit, şi trecea în camera de alături cu Biblia, unde stătea la rugăciune ceasuri întregi. Şi asta, nu o dată, nu de zece ori, ci în fiecare zi. Ceasuri întregi de rugăciune în fiecare zi…
.
..O, colţul lui de rugăciune din casa aceea mult încercată de la Săsciori! Numai Domnul ştie câte lacrimi a vărsat el acolo, câte suspine înăbuşite a scos din inima lui!…”
Iată ce scrie un frate din Moldova:
„În vara anului 1946, luna august, a venit pe la noi scumpul nostru frate Ioan Marini. Eu eram singur credin¬cios, iar soţia şi cei opt copii erau în nepăsare. Ori după voia lui Dumnezeu s-a făcut minunea prin puterea rugă¬ciunii scumpului nostru frate Marini. Întreaga mea familie a rămas străpunsă de rugăciunea şi de lacrimile fratelui şi s-a întors la credinţă.
De aceea rodul muncii şi învăţătura lui curată nu le putem uita (I Tes 2, 11-14).
Domnul să binecuvânteze rodul muncii lui şi să ne ajute să-i urmăm credinţa!”
Ioniţă C. Andrei şi familia
din com. Pechea – Covurlui
(«Isus Biruitorul» nr. 9-10, din 15 martie 1947, pg. 5)
Un alt frate din Moldova spune despre fratele Marini cele ce urmează:
„Mergând cu fratele Marini pe la mai multe adunări de prin părţile noastre, într-o seară am poposit la un frate, care ne-a pus la dispoziţie o cameră, unde să ne odihnim peste noapte.
Fratele Marini şi-a scos hârtiile din geantă şi a început să citească din Biblie şi să scrie. După câtva timp, fiind obosit, eu m-am rugat şi m-am culcat.
Înainte de a adormi, am văzut pe fratele că s-a pus la rugăciune şi a început să se roage.
Până aici, nimic neobişnuit. Şi eu m-am rugat şi toţi fraţii se roagă înainte de culcare.
După două sau trei ore, m-am trezit şi l-am găsit tot la rugăciune. Se ruga cu mult duh cu suspine adânci şi cu lacrimi. Mărturisesc sincer că n-am mai văzut un asemenea om rugându-se. Aproape o oră l-am urmărit în felul acesta.
Între timp, eu am adormit din nou, el rămânând în această stare de rugăciune. Către ziuă, m-am trezit din nou, şi fratele Marini era la masă, citind şi studiind Biblia. Avea şi un caiet unde îşi făcea notări. L-am întrebat:
– Frate Marini, nu te culci?
– Mă culc imediat, frate. Însă mai am puţin de scris. Pregătesc ceva să dau la tipar, la Sibiu.
N-am mai putut adormi până nu s-a culcat şi dânsul; şi, cugetând la cele văzute, am rămas uimit şi am înţeles atunci de ce viaţa şi cuvintele fratelui Marini aveau aşa o putere de credinţă, de convingere şi de cucerire a sufletelor pentru Domnul Iisus.”
Amintiri şi învăţături din viaţa învăţătorului Ioan Marini / Ioan Fulea. – Sibiu: Oastea Domnului, 2013
