Sfântul Apostol Petru, în întâia sa Epistolã, capitolul 3, versetul 4, ne îndeamnã pe fiecare sã fim atenți la viețuirea noastrã. Ispita vrãjmașului este aceea de a ne face sã credem cã putem trãi, în același timp, și cu Hristos și cu lumea, ceea ce este imposibil. Este doar o amãgire din care vrãjmașul are un mare câștig. Sf. Ap. Pavel, în II Timotei 2, 13, ne înștiințeazã: „Sã se depãrteze de la nedreptate oricine cheamã numele Domnului”. „Unde se duce casã bunã cu pãcatul, Dumnezeu nu poate sã fie” (fratele Ioan Marini, Gânduri creștine, pag. 112). Ispita aceasta a dualismului este una perfidã care nu intrã deodatã în viața omului. Îl lasã sã creadã în Dumnezeu dar, dupã aceea, se atașeazã lângã cel credincios, mergând alãturi și chiar lipit de el, pãrând cã nu îi face niciun rãu. Și așa ne trezim cã trãim viațã dublã.
Domnul Iisus ne spune: „Nu puteți sluji la doi stãpâni”. Iar fratele Traian, în «Avuția sfântului moștenitor», spune: „Hristos nu poate fi fãcut un slujitor al pãcatului, nici un colaborator al lui satan. Nici un om al compromisurilor, cum sunteși voi.” Porunca este clarã.
Existã omul vieții dinafarã, pe care îl vãd ceilalți; și existã omul vieții de tainã, pe care îl vede Dumnezeu. Chiar cineva a spus cã, în om, pot fi patru persoane: cea pe care o știe lumea, cea pe care o știu oamenii apropiaþi, cea pe care o știe numai el însuși și cea pe care o știe doar Dumnezeu.
În cea mai mare parte, aceste patru persoane nu seamanã una cu alta. Pe omul cel din afarã ne place sã-l arãtãm tuturor ca pe adevãrata și singura viațã. Pe aceasta cãutãm s-o punem în valoare și lucrãm la desãvârșirea ei. În felul acesta ne îndepãrtãm de omul dinlãuntru și ne tãmâiem firea noastrã. Dându-i toatã importanța numai lui, de dimineața pânã seara, cãutãm sã-l înfrumusețãm, sã-l hrãnim și sã-l ocrotim. Uitând de omul cel tainic care suferã închis ca într-o temnițã în noi înșine. Ni se pare cã trãim, dar murim încet sufletește, nedându-ne seama.
Câți dintre noi nu ne-mbrãcãm într-un ostaș al Domnului în fața oamenilor, dar în sânul familiei noastre ne schimbãm și ne arãtãm așa cum suntem cu adevãrat. Scump frate, cu ispita aceasta suntem toți ispitiți! Dar Pãrintele Iosif, în cartea Oglinda inimii omului, ne înștiințeazã asupra acestei fãțãrnicii. „Când a încetat lupta sufleteascã, atunci intervine armistițiul de pace și împãcare între luminã și întuneric, între bine și rãu, între virtuți și pãcat. El vrea sã trãiascã liniștit, de aceea a încetat lupta cea sufleteascã și face pace cu pãcatul. Cine începe aceste tratative a pierdut lupta mântuirii.”
Diavolul se mulțumește când omul se înșealã cã poate sluji la doi stãpâni.
Sã luãm aminte la înștiințãrile Pãrintelui Iosif: „Toți cei care cred cã se pot strecura printre aceste douã hotare trãiesc o viațã creștineascã mincinoasã. Toți cei care cred cã între calea vieții și calea morții, în dreapta și stânga mai poate fi și altã cale, apoi calea aceasta îi duce drept în fundul iadului. Nu cumva și tu, cititorule, ești pe calea aceasta?” (Idem)
Costel HÎNCU
