Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home OMUL LUI DUMNEZEU

OMUL LUI DUMNEZEU

OMUL LUI DUMNEZEU

Părintele Florean Lezeu

Pe 1 mai 1984, m-am mutat la Săucani. A doua seară după ce m-am instalat, vine unchiu’ Petrea şi-mi aduce o carte: Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Mi-a scris ceva pe ea, s-a semnat… N-a vorbit multe, dar mi-a zis:

– Acuma ai venit aici, a rânduit Dumnezeu să vii. Dar, adăugă el scurt, de-acuma să fii ca noi!

– Unchiu’ Petre, eu numai cu dumneata am vorbă…

Atunci am primit botezul focului, deşi, de mic, am crescut printre fraţi şi printre cântări. Părinţii mei, când a trebuit să-şi facă şi ei o casă în sat, mai ales că erau neam cu unchiu’ Petrea, l-au rugat să le-o ridice el cu fratele Ioanea Margea, cu care lucra împreună. Bineînţeles că a acceptat, s-a învoit. Atunci era venit fratele Traian din închisoare şi l-au luat cu ei să le ajute, să poată să mai discute… Ziua lucrau şi seara mergeau la adunare. (Fratele Traian, din ordinul Securităţii, fusese pus într-o vreme şi secretar la Protopopiat, pentru ca să-l aibă aşa, mai aproape…)

Fiind paroh acolo, duminica, la sfârşitul slujbei, anunţam: „După-masă, la ora trei, este adunare aici în biserică”. Şi eram şi eu acolo – în bisericuţa aceea mică, veche – în cazurile în care nu trebuia să merg la câte-o sfeştanie în altă parte. Cântam, vorbeam… cum se fac adunările.

De multe ori mi se adresa vlădica cu un glas împotrivitor şi ameninţător, cerându-mi să-i dau socoteală de ce-i las pe fraţi să cânte cântările Oastei în biserică:

– Da’ nu sunt atâtea cărţi cu cântări bisericeşti? Sfântul Ioan Damaschin n-a scris atâtea cântări? Citiţi-le până veţi răguşi! Ce cântări sunt astea?! Cine le-a compus pe astea?…

Odată a trebuit să le dau eu „explicaţie” la cântarea ’Naintea Ta, Iisus iubit. Mi-au zis:

– Da’ cum înţelegi dumneata ce se spune acolo: „în mine nimic nu e bun, / tot ce-am făcut e rău”? Cum n-a rămas nimic bun? Că ne-a rămas din Duhul lui Dumnezeu! N-a luat Dumnezeu darul de la noi! Asta-i erezie!… E erezie!… Găseşte, mai bine, o cântare, acolo, la Maica Domnului!… Să nu mai permiţi să se cânte aşa ceva!…

Pe mine, pe părintele Ile, pe părintele Cornel de la Ră­băgani… şi mai erau câţiva, ne „şcolariza” la Episcopie cam câte o săptămână, când şi când. Ne monitoriza… Să se convingă dacă noi facem slujbe ortodoxe sau nu! Lunea dimineaţa trebuia să ne ducem la Paraclis, să facem Sfânta Liturghie, seara Vecernie… Când liturghisea unul, ceilalţi părinţi trebuiau să cânte la strană… O săptămână. Cred că ne-a chemat aşa cam de patru, cinci ori.

Într-o sâmbătă, după ce ne-a dat drumul, zice unchiu’ Petrea: „În seara asta e adunare lângă Brad, la Mesteacăn”. Şi ne-am dus. Acolo era un fost coleg de-al meu preot, însă eu nu ştiam. Atunci, la acea adunare, am vorbit despre Minune şi Taină, despre poeziile pe care fratele Traian le-a scris despre Maica Domnului şi cu care a alergat pe la toţi… mai-marii Bisericii.

Luni dimineaţa însă, mă şi chemă la Episcopie, că mă pârâse părintele de la Cărpiniş că am fost la adunare acolo. Şi‑mi zice vlădica:

– Mă, nu ţi-e ruşine, mă… Te distrug, mă! Toată săptămâna te-am ţinut aici, şi tu…

La Săucani a fost frumos. Dar simţeai totdeauna că eşti sub lupă. Şi, chiar dacă nu erau mulţi fraţi ca prin alte sate, era între ei unul care valora cât zece mii…

Într-o seară de iarnă, pe la şapte, pe zăpadă şi pe un viscol urât, vine la mine unchiu’ Petrea, urcă pe scări şi bate la geamul camerei unde ştia că stau:

– E-acasă părintele?

– Da unde să fiu, acum mă pusei să mă culc…

– N-ai dori să vii cu noi până la adunare la Dobreşti?

Când am auzit… parcă mi s-au rupt picioarele, deşi eram tânăr şi-mi plăcea să umblu.

– Păi acuma, la ora asta?…

– Dacă vrei! Numai dacă vrei…

Era cu fratele Ioanea, că numai ei doi umblau… Erau oameni de jertfă…

Acolo-n Săucani, şi-acuma, la calea care vine de la Vă­lani şi Coşdeni îi zice „calea ostaşului”, pentru că ostaşii făceau pârtie iarna pe-acolo. Chiar înaintea sălbăticiunilor, a lor era urma prin zăpadă… Aşa cum alte locuri poartă denumiri ca: „valea popii”, „fântâna popii”, acestei căi îi zice „calea ostaşului”.

– Dar cum să merg eu până acolo, i-am răspuns, că mâine trebuie să fiu la biserică…

– Haide, c-om fi…

Şi am plecat. Vreo patru ore şi jumătate, pe jos. Ţin minte că hainele ne îngheţaseră pe noi: „toc”, „toc”, sunau ca şi cum ai bate într-o scândură. Când am ajuns acolo, adunarea era aproape pe sfârşite. Însă când ne-au văzut, fraţii au început să plângă… Şi nu s-a mai încheiat adunarea, a continuat până pe la ora trei.

Şi am pornit iarăşi, înapoi către casă. Am mers direct la biserică.

Aşa făcea mereu unchiu’ Petrea: el mergea de la adunare direct la biserică. Se ducea în strană şi cânta. A fost şi un cântăreţ desăvârşit.

Îmi pare rău că prea puţin am stat împreună. Dar cât am stat, m-a ţinut într-o continuă activitate. Mă lua, altă dată, să mergem pe la fraţii ucraineni de la Cornuţel… şi prin alte părţi. Nu-l puteai refuza niciodată. Avea o putere de convingere, de la primul cuvânt.

De la o vreme, cei de la Securitate nu ne mai căutau pe-acasă, dar ne chemau periodic la primărie. Pe unchiu’ Petrea, pe mine, pe fratele Ioanea… Pe ei îi pălmuiau, că ieşeau roşii la obraz de-acolo.

– Lasă, ziceau ai, că Hristos a primit mai multe…

Altă dată, când a ieşit de la primărie, unchiu’ Petrea zice către mine:

– Uite, obrajii ăştia au fost scuipaţi. Dar i-a sărutat Hristos după scuipare…

Tot aşa, şi el a sărutat alţi obraji care au fost pălmuiţi…

Atunci se simţeau cei mai fericiţi şi atâta bucurie radia din ei şi cântau, când erau aşa ocărâţi…

Uneori organizam masluri sau sfeştanii (de exemplu, la unchiu’ Petrea acasă, unde a venit şi fratele Traian; avea un respect nespus faţă de fratele Traian), urmate apoi de adunare. Dar mereu ochiul pândar ne urmărea, aşa că a doua zi eram chemaţi să dăm declaraţii unde am fost şi ce-am făcut. Şi slujeau preoţi care erau dintre ai noştri… Şi mai mergeam la Belejeni, la fratele Sabin, ori pe la alţi fraţi. În urma întâlnirii de la Belejeni, era s-o păţim mai rău.

– Măi, zice securistul Fetea, da’ numai la ăştia ştiţi să faceţi sfeştănii şi masluri?

– Dar şi-n alte părţi mă duc, domnu’ căpitan, i-am răspuns eu. Dar ce să fac, dacă cei care mă cheamă sunt ostaşi?…

După revoluţie, eram odată cu mama prin Oradea, că era bolnavă şi am mers cu ea până la spital, şi mă întâlnesc cu Fetea. Era cu soţia lui, cu un nepoţel…

– Doamne-ajută, domnu’ Florin, zic eu (că aşa îl chema).

– Părinte, trebuie să vă spun un lucru, nu pot să nu vă spun.

– Da, dumneavoastră ştiţi multe…

– Într-adevăr, aţi fost un preot cu verticalitate.

– Da, ştiu… Pentru că n-am venit ca un agent informator, să vă spun ceea ce voiaţi de la mine…

După ce am mers în Săucani, făceam acolo piesa „Vifle­emul”, despre naşterea Domnului, cu tinerii din sat. Şi, în cadrul piesei, unde se potrivea, introduceam versuri din Copil iubit cu ochi senini şi din alte poezii din Cântări Nemuritoare care aveau acest subiect. Iar la sfârşit, copiii cântau Lângă ieslea minunată. Era o dezvoltare mai amplă a povestirii despre naşterea Mântuitorului. I-a plăcut atât de mult unchiului Petrea, că a venit cu noi prin sate, pe unde mergeam cu această piesă, să vadă şi să se bucure… Mergeam în câte patru, cinci sate într-o zi şi el era nelipsit dintre noi. Însă numai trei ani am putut să fac piesa asta, căci pe urmă mi-a inter­zis‑o şi protopopul, şi…

Unchiu’ Petrea s-a dus într-o dimineaţă la cineva în cătunul Budeşti, că avea ceva de lucru acolo la o anexă. Şi, din­tr‑o dată vine… parcă sora Nuţa:

– Hai, părinte, că a picat fratele Petrea şi-i în comă.

– Unde?…

– La Miroanea în curte, aci-n Budeşti.

Nu era telefon în sat atunci, decât acolo unde era cooperativa. M-am dus să chem salvarea, dar nu era nimeni acasă. Şi chiar dacă anunţai, salvarea venea peste o jumătate de zi…

Am luat maşina mea, l-am pus pe unchiu’ Petrea pe bancheta din spate, lângă el a urcat fratele Ioanea, ca să-l sprijine, şi l-am dus la spital la Beiuş, să-i facă un film. Şi, cum mergeam, vedeam că avea nişte dureri groaznice… Încerca să-şi ducă mereu mâna la ceafă, ca şi cum ar căuta să se prindă de‑acolo cu degetele. Nu putea vorbi şi nici nu ne auzea, era inconştient.

L-am dus la radiografie şi, înainte de a-l aşeza pe masa aceea pentru a-i face filmul, ne-a pus să-l dezbrăcăm până la brâu. Şi ţin minte că atunci am văzut că avea pe sub cămaşă o miţălă din asta de lână, fără mâneci, cum ar fi un maieu. Când l-a văzut dezbrăcat, doctorul se miră:

– Uite, omul ăsta e tot numai fibră. Ce-a lucrat, că are nişte muşchi foarte bine formaţi? Este foarte rău, continuă el. S-a lovit de vreo muchie, pentru că are ştrangulate şi venele, şi nervii… Nu sunt şanse să supravieţuiască.

L-am ridicat apoi, să-l punem pe targă: fratele Ioanea de la picioare, iar eu l-am cuprins pe sub umeri, spriji­nindu-i capul. Dar acelea i-au fost ultimele clipe. A murit în mâinile mele.

– Vai de mine, frate Ioane, a murit… Ce facem acum, uite că a murit!… Domnu’ doctor, zisei eu către medicul radiolog, daţi-ne voie să-l ducem acum acasă.

– Nu, trebuie dus la morgă, pentru că a murit în spital.

Ce puteam să mai zicem?… L-am pus pe targă şi l-am dus la morgă. Îl lăsarăm acolo aşa dezbrăcat, numai cu miţăla aceea pe el. Fratele Ioanea îi luă celelalte haine, i le puse în­tr‑o trăistuţă…

– Ce facem acum?… mă întrebă el.

– Nu ştiu… îi răspunsei eu, parcă dezorientat de această neaşteptată durere…

Mi-a venit atunci un gând, să mă duc la fratele Vasile. Trăia atunci sora Greta; erau toţi acasă.

– Muri unchiu’ Petrea… zisei eu de cum am intrat.

– Cum?! Vai!… Unde-i?…

– E depus la morgă.

– Hai, repede, să mergem până acolo…

Am mers din nou la spital. Când l-au văzut, au izbucnit cu toţii în plâns.

Mama Greta, cu minte înţeleaptă, zice către nepoata ei, Ligia, care era cu noi:

– Acuma să mergi acasă, să iei numerele de telefon ale fraţilor şi să anunţi în ţară, până nu se sesizează cineva… Să nu se „ştiricească”, pentru că după aceea nu veţi mai putea da nici un telefon.

Foarte prezentă a fost. Noi nu ne-am fi dat seama… am scăpat din vedere lucrul ăsta. Ei au rămas la spital, iar eu cu Ligia ne-am dus. Acasă, de grabă, de emoţie şi tensiune, nu mai găsea numerele de telefon, care erau undeva ascunse, să nu fie găsite la percheziţiile care puteau să aibă loc oricând…

– Hai înapoi la spital!

– Du-te, îi spuse fratele Vasile când am ajuns, şi caută-le în locul cutare.

Până la urmă le-a găsit şi am alergat la poştă. Nu ştiu dacă am făcut patru sau cinci comenzi, că tot trebuia să aşteptăm, câte zece, cincisprezece minute, cum era atunci… că era linia ocupată şi mergea greu. Am apucat să sunăm la fratele Andronic la Bacău şi încă la vreo câţiva fraţi, rugându-i să-i anunţe, la rândul lor, pe alţii. Însă când am mai făcut şi alte comenzi, am tot aşteptat, agitaţi cum eram, dar nu ni se mai făcea legătura. Eu îl cunoşteam pe dirigintele poştei şi m-am dus la el

– Ce-i baiul, părinte? mă întrebă el. V-am văzut că daţi telefoane…

– Uite, făcurăm nişte comenzi şi nu mai primim răspunsul.

– Dat-aţi bugăt… Ajunge câte-aţi dat.

Nu l-am înţeles. Mă gândeam: „Vrea şi el să se scape de noi cu una, cu două…”. Abia după un timp mi-am dat seama că şi telefonistele, şi ei toţi de-acolo erau oameni ai Securităţii.

Când, împreună cu văru’ Ioanea, fiul lui unchiu’ Petrea, am mers la CEC, să vedem dacă are ceva bani strânşi, n-am găsit decât foarte puţini… că n-au ajuns nici pentru jumătate din cheltuielile de înmormântare. N-a avut bani, pentru că, deşi câştiga, el îi dădea… pe unde-l îndemna Dumnezeu.

S-a răspândit repede vestea morţii sale, iar fraţii, mai cu seamă cei din jurul Beiuşului, au mers la priveghere, acasă la Săucani, încă din seara aceea. Dar, fiindcă nu l-am putut lua de la morgă decât a doua zi, atunci în prima seară s-a făcut adunarea de priveghere fără el. Au fost mai puţini atunci, faţă de mulţimea care l-a însoţit în următoarele seri şi în ziua înmormântării.

A doua zi, pe când trebuia să-l aducem acasă, eu am fost chemat la Episcopie. M-au anunţat telefonic să fiu, până la ora nouă, acolo. Când am ajuns, părintele Mara… mă aştepta:

– Hai la Preasfinţitul!

Îmi cam dădeam eu seama de ce mă chemase. Am intrat şi zice către mine:

– Auzi, a murit?!…

– Da… a murit… (Nu pot să reproduc cuvintele pe care le‑a folosit… despre fratele Petre.)

– Acolo la înmormântare el va avea lume multă. Dar îţi poruncesc să mergi, să te informezi, să tragi cu urechea care de pe unde-s. Care-s de mai departe, dintre cei care vor predica, te interesezi să-i dai cu numele. Şi să iei toate numerele de la maşinile care vor veni la înmormântare.

Eu n-am zis nu… Dar… n-a fost aşa. A doua zi după înmormântare, părintele Mara iar m-a chemat:

– Ai adus hârtia cu ce-ai notat?

– Păi, n-am adus-o… N-am putut să notez numerele maşinilor, că au fost multe pe-acolo… nu m-am uitat eu după toate…

La înmormântare a venit, într-adevăr: părintele vicar Lucian, împuternicitul cultelor… şi alţii, pe care nu i-am cunoscut. Dar printre ei l-am văzut şi pe securistul Fetea, care îşi avea sectorul până la noi la comună, la Răbăgani. Şi mi-am zis că, dacă este el, sigur mai sunt şi alţii.

Înmormântarea a fost vinerea, în 25. Am fost vreo cinci, şase preoţi care am slujit. Şi era o mulţime de oameni… Cum mergeam spre cimitir, coborând spre biserică, privind înapoi, vedeam toată uliţa plină de o mare masă de oameni.

Am spus şi într-o seară de priveghere despre cum a venit el, în Postul Paştilor, să se mărturisească. Aşteptând să-i vină rândul, tăcut… tăcut… se ruga lângă biserică cu suspine şi cu lacrimi. Apoi a făcut o mărturisire… divină… Şi-acuma mă înfior când retrăiesc acel moment. Numai un om al lui Dumnezeu poate să aibă mintea aşa de deschisă, de lucidă şi curată spre cele sfinte. Da, rar se întâmplă… Mie nu mi s-a întâmplat decât o dată sau de două ori, de când sunt preot.

A fost un om hotărât. Statornic. Nu-l puteai… înşela aşa uşor. Înainte de a deschide gura să vorbeşti, te măsura, te cântărea… îşi dădea seama de valoarea ta sufletească, duhovnicească.

Da, a fost un om al lui Dumnezeu, de la care ai fi putut multe învăţa, dacă voiai. Parcă ai şi o sfială să spui despre el că a fost aşa… că a fost aşa… Prin cuvintele astea îl pot defini: a fost omul lui Dumnezeu.

Frate de aur şi de miere sfântă – Popa Petru de la Săucani / Rus Ovidiu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2014, 2 vol.

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!