În foaia mea de la Sibiu citeam despre multe adunări ale Oastei Domnului prin alte părţi, – dar pe aproape de noi nu era pe atunci nimeni.
După ce am primit pachetul cu cărţi comandate la Sibiu, punându-le în traistă şi mergând cu ele să le vând prin satele vecine, am aflat totuşi că într-unul din aceste sate mai sunt doi ostaşi ai Domnului şi că ei fac adunări duminica după-masă la casa unuia dintre ei, unde mai cheamă şi pe alţii să ia parte.
Într-o duminică, îndată după asta, am mers şi eu să-i văd.
Felul cum chema cel cu casa pe oameni la adunare era pentru mine nou şi ciudat. Omul îşi procurase de undeva o veche trompetă, cum văzuse pe frontispiciul foii «Oastea Domnului». Şi ieşind în poarta casei lui, punea goarna la buze şi începea să sune „adunarea”, cam cum făceau gorniştii la regimente.
Unii râdeau de el, alţii ascultau nepăsători, câte unul mai mergea la adunare o dată, de două ori – şi se lăsa. Pesemne că în afară de goarna lui, omul nu mai avea nimic să-i atragă pe oameni. Aşa am păţit şi eu atunci.
Mie, între oamenii străini totdeauna mi-a fost foarte ruşine din fire.
În duminica aceea, ajungând în faţa casei omului cu goarna, n-am îndrăznit să intru, ci m-am aşezat pe şanţul cu iarbă verde din faţa casei. Omul m-a văzut stând jos acolo şi m-a întrebat de unde sunt şi cum mă cheamă.
I-am spus. El, care era abonat al foilor de la Sibiu, primise foaia cu numele meu printre cei intraţi în Oastea Domnului. Şi-a adus aminte şi mi-a zis:
– A, tu eşti ăla? Te-ai înscris şi tu în Oaste?
– Da, i-am răspuns eu cu ochii în jos, oarecum lovit de tonul şi de felul cum mă primise. Cred că m-am roşit tot până în vârful urechilor de ruşine.
El m-a văzut şi, foarte supărat pe purtarea mea, se întoarse să intre în curte, zicându-mi:
– Cine se ruşinează, va rămâne cu ruşinea!
Apoi a trântit poarta, lăsându-mă aşa, în faţa celor de pe uliţă, care priveau nu ştiu cum, ca nişte ciori la mine.
Nici nu ştiu cum m-am întors repede şi am luat-o aproape la fugă înapoi. Şi niciodată nu m-am mai dus la adunarea lui.
Nici alţii n-au mai mers, pentru că tot felul lui de a se purta şi de a vorbi nu avea nimic atrăgător, ci rece şi aspru cum fusese faţă de mine. Şi adunarea lui s-a stins îndată.
Dar eu am învăţat şi din întâmplarea aceasta amară că oricine vine în Lucrarea Domnului şi în numele lui Iisus trebuie să aibă duhul Lui blând, cald, iubitor şi apropiat, căci sufletul omenesc este ca cea mai gingaşă floare. Îndată ce-l atinge ceva mai dur, poţi să-l răneşti aşa ca să nu se mai vindece niciodată.
Numai Domnul a avut milă de mine atunci că nu am părăsit Lucrarea Domnului în care primul pe care îl cunoşteam mă descumpănea în felul acesta. Dar încercarea a fost destul de grea pentru mine atunci.
Am luat-o apoi mai îndeaproape numai cu desfacerea cărţilor, uneori din casă în casă, prin satele mai depărtate. Alteori la ieşirea din biserici ori pe uliţe în duminici şi sărbători. Căpătasem curaj şi pricepere şi vorbeam fără greutate oamenilor pe care îi întâlneam despre Domnul, despre păcat şi despre mântuirea sufletului lor, oferindu-le cărţile Oastei şi Biblii.
Unii mă primeau cu bucurie ori cu bunăvoinţă. Alţii mă alungau cu batjocuri şi cu râsete. Doar puţini îmi cumpărau cărţile, mulţi spunând că n-au bani. De fapt, în anii aceia, 1930-1933, erau vremi de mare criză şi de lipsuri băneşti. Locuri de muncă erau foarte puţine şi îndepărtate. Poporul satelor era în întregime de ţărani care produceau numai cereale şi vite. De astea aveau cu toţii şi nu le cumpăra nimeni.
De aceea oricât de ieftine erau cărţile, oamenii n-aveau bani cu care să le cumpere – decât puţini. Şi puţine cărţi se citeau.
Dar le citeam eu pentru ei. Oriunde mi se întâmpla să aflu mulţimi de oameni adunaţi, mă opream, luam câte o carte şi, aşezându-mă la o margine, începeam să citesc numai la unul, doi. După aceea cercul se făcea tot mai larg în jurul meu, până ce ascultau cu toţii.
Domnul mă umpluse de curaj şi de putere, încât citeam cu tot sufletul. Cuprinsul cărţilor era atât de frumos şi de cald, încât din ce în ce tot mai mulţi fuseseră câştigaţi pentru Dumnezeu. Duminica viitoare mergeam în casă şi încet-încet se înfiripau, una câte una, adunări ale Oastei până în satele de sub munţi.
Astfel că în fiecare săptămână, de sâmbăta de după-amiaza până luni dimineaţa, eu eram dus şi nu veneam acasă.
Hristos – mărturia mea / Traian Dorz. – Ed. a 4-a, rev. – Sibiu : Oastea Domnului, 2016
