Preotul, Părintele Filip, a început convorbirea:
– În predică, spuse el, aţi vorbit de trei trepte ale vieţii duhovniceşti, care sunt curăţirea, luminarea şi îndumnezeirea. Cred că aţi scris despre asta şi în carte. Aţi mai spus, dacă nu mă înşel, că prin metoda evlaviei ortodoxe suntem vindecaţi şi astfel putem ajunge să-L cunoaştem pe Dumnezeu Aceasta îmi aminteşte de ceea ce aţi scris în Psihoterapia ortodoxă, anume că Ortodoxia este un tratament vindecător şi o ştiinţă, şi că ea trebuie privită numai în acest fel. Aş vrea să vă întreb: Cum aţi ajuns la această concluzie ? Este o învăţătură a Sfinţilor Părinţi sau o concluzie şi un gând propriu ? Socotesc întrebarea absolut necesară, pentru că am obosit de atâta gândire teologică individuală. Fiecare face speculaţii, pornind de la subiecte teologice şi duhovniceşti, până într-atât încât se ajunge la o mare confuzie. Cum aţi ajuns la această concluzie ?
Cum am ajuns la concluzia că Ortodoxia este un tratament vindecător
– Da, sunt într-adevăr dator cu nişte explicaţii. Trebuie să recunosc că eram foarte dezamăgit de moralismul ce precumpănea la mulţi creştini. Şi când spun moralism, nu înţeleg nicidecum moralitatea – pe care o respect, căci până şi trupul trebuie sfinţit şi curăţit; ci înţeleg mentalitatea conform căreia trebuie să vedem toate lucrurile în chip exterior şi trupesc. Fariseii din vremea Mântuitorului aveau principii morale şi idei de acest fel; totuşi n-au fost în stare să-L primească pe Hristos. Chiar şi acum mă întristez la gândul că în Biserică precumpănesc atâtea concepţii diferite.
Mulţi teologi expun o anume învăţătură a lui Hristos sau a Sfinţilor Părinţi şi, fără a avea experiere personală, dau propria analiză. Apar astfel concepte care de fapt „ucid” omul şi chiar viaţa însăşi.
Fiind eu însumi un om al vremii mele, a trebuit uneori să fac faţă unei asemenea situaţii.
Pe când eram student la universitate, am vizitat Muntele Athos şi am întâlnit oameni sfinţi care trăiau Predania Ortodoxă. Am văzut limpede deosebirea între vieţuirea după Predania Ortodoxă şi viaţa pe care am întâlnit-o în alte cercuri religioase. În acelaşi timp, cu ajutorul profesorilor mei de la universitate, am început să studiez textele patristice. În plus, eu şi unii dintre colegii mei ne-am ocupat multă vreme de manuscrisele Sfintelor Mănăstiri din Sfântul Munte. Această alăturare – studierea textelor patristice în mijlocul atmosferei şi vieţuirii părinţilor atoniţi îndumnezeiţi – mi-a deschis noi căi de comunicare cu viaţa Bisericii. Am început să gândesc altfel. La aceasta am fost ajutat mai ales de studierea Sfântului Grigorie Palama. Cred că Sfântul Grigorie Palama este unul dintre Părinţii care pot avea o mare înrâurire şi pot aduce mult folos creştinilor de astăzi. Teologia sa, care este teologia Bisericii, este revelatoare. Începând de atunci, am ajuns să cunosc şi alţi oameni sfinţi din Sfântul Munte, dar şi din afara lui – atoniţi în inimă şi în vieţuire; şi astfel am ajuns la concluzia că Ortodoxia nu poate fi o filozofie sau o etică seacă, ci o metodă de vindecare. Ea îl vindecă pe om. Teologia ortodoxă se leagă mai degrabă cu medicina, decât cu filozofia. Am să pomenesc etapele cele mai caracteristice ale parcursului meu.
L-am studiat pe Sfântul Maxim Mărturisitorul. Mă preocupa subiectul dragostei. Am vrut să aflu ce anume este dragostea adevărată, deoarece se spun atâtea lucruri despre ea. Cele Patru sute de capete despre dragoste ale Sfântului Maxim Mărturisitorul miau stârnit curiozitatea. Însă, citind Capetele Sfântului Maxim, mi-am dat seama că vorbeau mai ales despre vindecarea omului. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată ce este mintea omului, cum se îmbolnăveşte, cum este tămăduită. Mai vorbeşte şi despre patimi şi felul în care ele se vindecă; despre mişcările sufletului omenesc, ce pot fi fireşti, împotriva firii şi mai presus de fire. El leagă dragostea de nepătimire. Am înţeles şi că dragostea este „vlăstarul nepătimirii”; este „foc al nepătimirii”, cum spune Sfântul Ioan Sinaitul.
Pentru ca cineva să poată ajunge la dragostea dumnezeiască trebuie mai întâi să fie tămăduit. Căci, pe de o parte, este dragostea ce caută ale sale, adică egoismul, iar pe de altă parte, dragostea care „nu caută ale sale”, întreaga strădanie a Bisericii stă în a-l duce pe om de la dragostea egoistă şi
utilitaristă la dragostea jertfelnică. Dar aceasta presupune vindecarea omului.
Mai târziu m-am ocupat în special de Filocalie. După cum se ştie, Filocalia, culegerea mai multor lucrări ale Părinţilor trezvitori, este o scriere a Bisericii, compilată, în forma sa finală, de Sfântul Nicodim Aghioritul şi de fostul episcop al Corintului, Macarie Notaras. Ea poartă subtitlul: „în care, cu ajutorul moraliceştii filozofii a făptuirii şi vederii dumnezeieşti, mintea este curăţită, luminată şi desăvârşită”. Acolo am văzut că toate textele trimit la vindecare. Ele vor besc despre felul în care mintea omului se îmbolnăveşte şi cum este ea tămăduită.
Ca student, am citit foarte mult şi am continuat studierea Sfântului Grigorie Palama, marele isihast atonit, pe care Predania l-a numit teolog, aşezându-l între cei patru mari teologi ai Bisericii, alături de Sfântul Ioan Teologul, Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul Simeon Noul Teolog. În disputa cu Varlaam am întrezărit calea care trebuie urmată pentru a teologhisi în chip mântuitor. El vorbeşte de sfânta isihie sau liniştire şi de meşteşugul isihiei, subliniind că este singurul meşteşug vindecător care duce la vederea Luminii celei necreate, urmată de cunoaşterea lui Dumnezeu şi de mântuirea omului. Omiliile sale, cele mai multe ţinute pentru obştea credincioşilor săi din Tesalonic, sunt uimitoare. Vorbeşte acolo despre odihna (Sâmbăta) lui Dumnezeu şi a omului, despre tămăduirea patimilor, rugăciunea minţii, vederea Luminii celei necreate etc.
L-am studiat îndelung şi pe Sfântul Grigorie Teologul. Opera sa m-a făcut să-mi dau seama că teologi ai Bisericii trebuie numiţi „cei care au ajuns la vederea lui Dumnezeu” (theoria), cei care mai înainte şi-au curăţit inima de patimi sau, cel puţin, se străduiesc să se cureţe de ele. Vorbind de A Doua Venire, el scrie că Dumnezeu însuşi va fi „lumină pentru cei cu mintea curăţită”; ba chiar mai mult, „după curăţia lor”. Aceasta este ceea ce numim împărăţia Cerurilor. Iar Dumnezeu însuşi va fi „întuneric celor care şi-au orbit puterea înţelegătoare”; şi chiar mai mult, „pe măsura orbirii lor”. El chiar numeşte întunericul acesta „înstrăinare de Dumnezeu”. Deci mi-a devenit limpede că preotul nu „dă bilete” pentru ca omul să intre în Rai, ci îl tămăduieşte, astfel ca Dumnezeu să se facă pentru el lumină – şi aceasta este împărăţia Cerurilor – iar nu întuneric, adică iad şi înstrăinare.
Îngăduiţi-mi să spun că mi-am dat seama de toate aceste lucruri nu doar prin studierea cărţilor patristice. Pe de o parte, am întâlnit părinţi duhovniceşti plini de har – „preschimbaţi” de harul lui Dumnezeu – şi prin ei am putut înţelege scrierile patristice; pe de altă parte, prin experienţa mea pastorală. Ca duhovnic, văd zilnic cum, pe lângă spovedanie, este nevoie şi de tămăduire. Mulţi se spovedesc, dar nu se tămăduiesc. Este nevoie de un meşteşug aparte, astfel ca omul să se poată vindeca de patimi.
Toate aceste lucruri (şi încă multe altele pe care nu le pot aminti aici) m-au făcut să cred că trebuie să privim Ortodoxia ca pe un tratament şi o ştiinţă a vindecării.
va urma
din: „BOALA ȘI TĂMĂDUIREA SUFLETULUI ÎN TRADIȚIA ORTODOXĂ”, Autor: Mitropolit Hierotheos Vlachos, Editura Sophia
