Oastea Domnului

OSTENEALA

Cunoaştem că păcatul lui Adam şi Eva, păcatul strămoşesc, a deschis un şir nesfârşit de neajunsuri, nemulţumiri, decăderea simţurilor morale, înclinaţii mai mult spre rău, urmare a îndemnurilor fireşti, îmbolnăviri trupeşti şi sufle-teşti, îmbătrânire, stări duhovniceşti de plâns…

Printre cele multe, se află şi osteneala, ca urmare a blestemului dat când Dumnezeu a zis: „În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac 3, 19).

Dac-am vrea să prescurtăm vorbirea despre tot ce a urmat, am cuprinde totul într-un singur cuvânt: stricăciune, ca să înţelegem răul ce din iad s-a revărsat pe pământ şi s-a răspândit printre oameni: invidie, răzbunare, ură, duşmănie, certuri, şi, de la Cain, ucideri.

Din mijlocul acestor josnice căderi spirituale, se mai aude şi câte un suspin îndurerat, doritor de mai bine. Astfel, mergând pe calea Bibliei, întâlnim pe Lameh, care, la vârsta respectabilă de 182 de ani a născut un fiu, căruia i-a pus numele Noe, zicând: „Acesta ne va mângâia în lucrul nostru şi în munca mâinilor noastre, la lucrarea pământului, pe care l-a blestemat Domnul Dumnezeu” (Fac 5, 29). Da, mângâ-ierea copiilor buni şi ascultători este un refugiu, dar vremelnic şi adesea înşelător. Psalmistul, în Psalmul 126, zice: „Iată, fii sunt moştenirea Domnului, răsplata pântecelui. Precum sunt săgeţile în mâna celui viteaz, aşa sunt copiii părinţilor tineri. Fericit este omul care-şi va umple casa de copii; nu se va ruşina când va grăi cu vrăjmaşii săi în poartă”.

Sf. Ap. Pavel dă sfaturi părinţilor de felul cum să crească copiii, în temere de Domnul, iar copiii să cinstească pe părinţii lor (Efes 6). Totuşi, rezultatul nu totdeauna e satisfăcător. Nu totdeauna părinţii se bucură la bătrâneţe de osteneala depusă la creşterea copiilor lor. Semeni bun şi creşte rău; semeni Cuvântul Domnului şi nu prinde. Dar când nu semeni nimic? Dacă nu te osteneşti să semeni în inima lor, de mici copii, dragostea pentru Dumnezeu şi de aproapele, dacă nu-i înveţi frica de Domnul, nu-i înveţi dragostea frăţească, nici căldura adunărilor frăţeşti şi căldura divină, cum vrei să te cinstească mai târziu? Ce roade vei culege la bătrâneţe? Care-ţi va fi bucuria ostenelilor?

Iată-i pe Adam şi pe Eva după izgonirea lor din Rai, binecuvântaţi de Domnul, au dat naştere la fii spre mân-gâierea lor. Nu putem zice că acei copii n-au fost crescuţi în temere de Domnul; dovadă era credincioşia şi bunătatea lui Abel şi chiar propria iniţiativă a lui Cain de a aduce jertfă Domnului pentru păcat (Fac 4). Cine i-a semănat în inimă frica de Domnul şi cine l-a obligat? Totuşi el produce cea mai mare durere din câte au fost vreodată, prin omorârea brutală a bunului său frate, pe motivul că Dumnezeu i-a răspuns după cum era inima lui: rea, zgârcită, cucerită de păcat. Iar părinţii, în loc să fie mângâiaţi, rodul ostenelilor lor au fost durerea şi tristeţea, plânsul şi amărăciunea. Şi vedem în taină pe mama plângând îndurerată, frângându-şi inima, căutând pe Abel şi mustrându-se pe sine pentru neascultarea ei, din care curg, ca dintr-un izvor, relele în lume.

Iată, dar, că şi copiii nu totdeauna sunt mângâiere pentru părinţii lor, nici măcar pentru viaţa aceasta trecătoare. Ziarele din lume sunt purtătoare de veşti din ce în ce mai triste. Sunt tineri care ucid crud şi barbar, cu uşurinţa cu care ai bea un pahar cu apă. Sunt neascultători de părinţi, nu-L au pe Dumnezeu, nu poartă frica nimănui, nu respectă legile statului în care trăiesc, fură, desfrânează, înjură, mint, jefuiesc, ucid…

Unde-i mângâierea părinţilor care i-au crescut şi cum se vor mângâia în timpul ostenelilor pe pământul blestemat de Domnul, cei care s-au încrezut în bunătatea şi în mângâierea lor?

Mai târziu, înclinaţiile oamenilor s-au îndreptat spre bogăţie, nădăjduind că pe această cale îşi vor dobândi mân-gâierea. Nu vorbim acum despre felul mârşav în care nu puţini dobândeau avuţii, prin nedreptăţi, cum se câştigă titluri înalte, funcţii şi scaune, cum le menţin, ci ne limităm doar a spune că nici acestea nu dăinuiesc; şi, când se pierd, toată bruma ce se părea a fi mângâiere se transformă deodată în valuri ale deznădejdii, din care cei mai mulţi se aruncă în bezna morţii, punându-şi capăt zilelor.

Eclesiastul, marele cercetător al acestor lucruri, fapte şi stări, ne spune că „dacă bogăţia se pierde dintr-o întâmplare nenorocită şi el nu are copil, acestuia nu-i rămâne nimic în mână. Precum a ieşit din pântecele maicii sale gol se va duce, aşa cum a venit, şi pentru munca lui el nu va primi nimic, ca să poată lua în mâna lui” (Eccl 5, 13-14). Prin urmare, nici bogăţia şi nici poziţia socială nu dau mângâiere, nici o pernă moale pe care capul ostenit să se odihnească în pace, o viaţă liniştită, bucurie vremelnică.

Dacă tot ce ne oferă lumea aceasta nimic din ea nu dă mângâiere, dacă toate sunt „deşertăciune şi goană după vânt”, cum zice Eclesiastul, şi omul ostenit nu găseşte odihnă, atunci unde-i? Unde să fugă dacă, cu timpul, toate devin de nesuportat? Oriunde ai fugi, nedezbrăcat de tine însuţi şi îmbrăcat în Hristos e în zadar! Trebuie să scapi de tine, de eul tău. „Dacă vrei să intri-n viaţă trebuie întâi să mori” – zice poetul. Eu şi tu şi toţi la un loc formăm răul cel mare, câtă vreme trăim în păcat. Toate relele se nasc din viaţa păcătoasă. Păcatul strămoşesc a generat şi păcate personale, multe, multe; şi se tot înmulţesc cu fiecare generaţie de mii şi mii de ori.

Iisus Mântuitorul, Cel promis lui Adam şi Eva la izgonirea lor din Rai, prorocit de toţi prorocii Vechiului Testament, prin moartea şi învierea Sa, prin harul Său mântuitor şi nemuritor, dă posibilitate celor ce voiesc să iasă la limanul dorit, la odihna Lui, după care au suspinat toţi bărbaţii de seamă ai Vechiului Testament şi le-au privit de departe.

Domnul ne spune şi nouă prin Sfinţii Săi: „Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii s-au ostenit, şi voi aţi intrat în osteneala lor” (In 4, 38).

Munca pe ogoarele Evangheliei este o datorie sfântă pentru toţi acei ce din dragoste L-au primit cu adevărat pe Mântuitorul. Toţi aceştia au simţiri duhovniceşti, care îi îndeamnă spre munca aceasta, îi atrage şi se simt fericiţi în ea. Deşi uneori silită, grea şi cu mari răspunderi, munca devine uşoară pentru simţirile curate şi duhovniceşti, care-i fac pe cei ce se ostenesc în ea să nu simtă greul, căci prezenţa harului care-i însoţeşte cu puteri mereu înnoitoare le face munca tot mai dragă, mai dorită şi mai spornică. Alţii s-au ostenit, iar noi ne bucurăm de roadele suferinţelor lor. Noi nu ne-am împotrivit încă până la sânge, nici împotriva păcatului şi nici în munca de înaintare sau de apărare a cauzei Sfintei Evanghelii, cum au făcut înaintaşii noştri de la care moştenim această sfântă comoară. Nouă ne rămâne să stăm fără încetare sub această revărsare a Harului Divin, s-o cerem stăruitor prin rugăciuni fierbinţi, cu lacrimi, să nu înceteze această sfântă revărsare, să sporească, să cuprindă cât mai multe suflete, să stăruim şi să lucrăm în ea.

Harul lui Dumnezeu este lucrarea prin care Duhul Sfânt ne uneşte şi lucrează în noi, printre noi, împreună cu noi la mântuirea noastră. De aceea se spune în Cuvântul Domnului că ne mântuim prin har, ne unim cu Dumnezeu prin har, ne îndumnezeim, suntem copiii lui Dumnezeu după har. Chiar noi obişnuim să zicem că am avut o adunare plină de har şi binecuvântare, atunci când lucrarea Duhului s-a desfăşurat nestingherit.

Lucrarea harului, numită har, este din fiinţa dumne-zeiască şi aparţine celor trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Prin harul care vine în noi, toate cele trei Persoane Se sălăşluiesc în noi. Cel care leagă harul de noi este Duhul Sfânt. De aceea harul se mai numeşte harul Duhului sau chiar Duh. A avea cineva Duhul lui Hristos în el înseamnă a avea harul Duhului Sfânt (cf. Rom 8, 9).

Harul e o bogăţie nesfârşită de lumină şi putere dumnezeiască, din care fiecare primeşte cât poate. Şi oricât se ia, nu se isprăveşte în veac. Bogăţia de raze ale aceluiaşi izvor se numeşte dar sau daruri, căci Duhul lucrează, iar efectele produse în om se numesc roade ale Duhului. Harul mântuitor este unul singur şi se dă după trebuinţele omului sau după puterea lui de a primi. Că lucrarea harului aparţine tuturor celor trei Persoane Dumnezeieşti, Unul în fiinţă, se arată şi în următoarele versete:

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi! Amin” (II Cor 13, 13).

„Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos” (Gal 1, 3; I Tes 1, 1; II Cor 12, 9).

Iată de ce suntem legaţi de adunarea la care am fost chemaţi la început, în dragostea dintâi, să rămânem până la sfârşit şi să lucrăm în ea, ca să şi înviem odată cu ea (cf. I Cor 15, 23). Cel ce nu aparţine nici unei lucrări, adunări sau cete, când va învia care-i va fi ceata la înviere?

Lucrarea harului, fiind de natură divină, duhovnicească, noi, prin rugăciuni fierbinţi, chemăm şi în câmpul nostru de lucru, în ogorul Evangheliei sunt prezenţi cu noi şi printre noi Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi prin harul Lui suntem împreună părtaşi la lucru, în osteneli ca şi în bucurii, căci El revarsă asupra noastră noian de binecuvântări, nemăsurate. De aceea suntem învăluiţi în cea mai mare fericire şi ne bucurăm în osteneli, în lanţuri, în bătăi şi în prigoniri de orice fel, simţim plăcere în defăimări pentru Numele Lui, căci în împrejurări ca acestea şi harul e mai mare, mai îmbelşugat; e turnat în inimi fără măsură.

„Voi aţi primit harul nu numai să credeţi, …ci să şi pătimiţi pentru El” (Flp 1, 29).

Munca pe ogorul Evangheliei nu este la fel pentru toţi. Şantierul fiind mare, de necuprins, angajaţii de toate vârstele, şi forţele de muncă sunt felurite. Copiii îşi au rostul şi slujba lor, ca şi tinerii, vârstnicii şi până la cele mai adânci bătrâneţi; dar harul este acelaşi. Harul mântuitor, ca şi duhul sfinţitor, Dumnezeul Adevărat este numai unul. Iar „cel ce sădeşte, cel ce udă sau săvârşeşte orice altă lucrare sunt una prin Acelaşi Duh Sfânt Care îi uneşte şi fiecare îşi va lua răsplata după osteneala sa” (I Cor 3, 8).

Avem nevoie de puterea şi lucrarea harului divin pentru a ne uni în acelaşi Duh Sfânt, a avea tărie, îndrăzneală, statornicie în mărturisirea Cuvântului, a fi una în lucrare, statornici în ea, sporind totdeauna în lucrul Lui, ştiind că osteneala în Domnul nu este zadarnică (cf. I Cor 15, 58).

Domnul răsplăteşte munca lucrătorului cinstit prin pacea conştiinţei, chiar dacă din pricina mărturiei lui Iisus s-ar lua orice posibilitate de trai pământesc, sau chiar libertatea. Cel credincios ştie că, dincolo de toate acestea, îl aşteaptă Domnul Iisus, Care-i dă viaţa veşnică, viaţa cea fără de sfârşit.

Când oamenii răi alungă pe credincios, îl exilează şi-l înfometează, Dumnezeu trimite corbi ca să-l hrănească, asemeni proorocului Ilie, sau pisici asemeni unui credincios întemniţat, când o pisică fura de la bucătărie carne şi ceea ce putea, intra printre gratiile ferestrei şi le ducea credinciosului de regulă în fiecare zi, până în ziua eliberării lui. Şi chiar de nu ne-ar scăpa Dumnezeu ne furia lor, şi vom adormi în El, adormirea întru Domnul Iisus Hristos ne va fi răsplătită în Patria Cerească, unde avem Domn şi Mântuitor. El ne va îmbrăca în lumina veşniciei, dacă rămânem în El până la sfârşit, ostenind în dragostea dintâi (cf. Apoc 2, 2-4).

Spre cunoaştere, Sf. Ap. Pavel ne prezintă modelul cum se arată în afară vrednicia adevăratului slujitor al Domnului astfel:

– nu dă nimănui nici o sminteală, ca slujba să nu fie defăimată (cf. II Cor 6, 3);

– în toate se arată ca slujitor al lui Dumnezeu, în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temniţe, în tulburări, în osteneli, în privegheri, în posturi, în curăţie, în îndelungă-răbdare, în bunătate, în Duhul Sfânt, în dragoste nefăţarnică, în Cuvântul Adevărului, în puterea lui Dumnezeu, prin armele dreptăţii celei de-a dreapta şi celei de-a stânga, prin slavă şi necinste, prin defăimare şi laudă; ca nişte amăgitori, deşi iubitori de adevăr; ca nişte necunoscuţi, deşi bine cunoscuţi; ca fiind pe pragul morţii, deşi iată că trăim; ca nişte pedepsiţi, dar nu ucişi; ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne; ca nişte săraci, dar pe mulţi îmbo-găţind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc (cf. I Cor 6, 4-10).

În scrierile sale, Sf. Ap. Pavel nu lasă nelămurită care este slujba celor ce slujesc adevărului, descrisă la II Cor 11, 23-33 şi la I Tes 2, 4-12. În lumina acestei descoperiri îi vom cunoaşte pe cei ce vin în lumina adevărului, dar nu sunt din adevăr. Aceasta este oglinda în care, privindu-i, îi vom cunoaşte pe adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu, din mul-ţimea celor ce nu corespund acestor discipline divine şi sunt nişte înşelători şi falşi. Domnul ne dă lumina Lui călău-zitoare, dacă cerem şi stăm în adevăr. Adevărul este unul singur, şi anume, Acela care l-ai primit de la început, când ai crezut, şi, prin harul Lui, ţi s-au deschis ochii, şi, văzând lumina, ai strălucit de bucurie.

Lauda adevăratului slujitor şi lucrător în ogorul Domnului ne este arătată la II Cor 10, 15-18; adică acela pe care Dom-nul îl laudă, nu oamenii, nici lauda de sine.

Urmarea ostenelilor lucrătorului cinstit, arătate la I Tes 1, 2-10 şi I Tim 5, 4, trebuie să se vadă şi în viaţa de credinţă a celor ce ascultă; căci lucrând împreună cu harul, nu rămâne neroditor. Că precum aluatul dospeşte toată plămădeala, şi din sămânţa mică creşte copacul cel mare, tot astfel conlu-crarea cu harul divin face să sporească viaţa duhovnicească, viaţa în Domnul Iisus Hristos.

Singura osteneală din care nu păgubim, care nu înşală, ale cărei roade se culeg îmbelşugat, cu revărsări mângâietoare, cu raze luminoase, ca şi cerul cel senin şi însorit după vremi triste, mohorâte şi furtunoase, este în lucrarea harului conlu-crarea noastră cu harul divin, care ne dă şi aici, şi în veşnicii starea fericită după voia lui Dumnezeu, odihna veşnică, mân-gâierea sufletelor ostenite şi flămânde de dreptate şi nepri-hănire. Sfârşitul acestor osteneli va fi în odihna cea ne-sfârşită din raiul lui Dumnezeu, în care se intră numai prin Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus, Taina vieţii noastre (cf. Apoc 14, 13).

Slăvit şi preamărit să fie în veci Tatăl nostru Dumnezeu, Care ne-a dat astfel de Mântuitor!

Slăvit şi preamărit să fie Mielul, Care din dragoste neţărmurită a primit să fie junghiat!

Slăvit şi preamărit să fie Duhul Preasfânt, Care lucrează şi ţine trează şi vie conştiinţa, leagă dorurile noastre de Patria cea sfântă şi cerească, uşurează drumul, netezeşte cărarea colţuroaselor vremi, a întemeiat şi conduce Biserica la limanul dorit, purificând-o şi sfinţind-o.

Slavă, Slavă, Slavă, în vecii vecilor! Amin.

Taina vieţii : popas sufletesc duhovnicesc / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2010

Lasă un răspuns