Când un păcat îl face un individ singur, îl ispăşeşte el. Când un păcat îl face o familie întreagă, îl ispăşeşte toată familia. Când un păcat îl face o lucrare întreagă, îl ispăşeşte toată lucrarea. Când un păcat îl face un popor sau o generaţie, îl ispăşesc toţi.
Dumneavoastră sunteţi majoritatea tineri – nu ştiţi că înainte au fost idei politice care au păcătuit. Au păcătuit grav împotriva lui Dumnezeu şi a omeniei, şi a rânduielilor Lui. Şi, când a venit vremea să plătească, toată această grupare [a plătit]. N-a cruţat vrăjmaşul pe nimeni. Oameni nevinovaţi care, numai pentru că aderaseră cândva la această lucrare, au trebuit să suporte chinuri şi dureri; pentru că însăşi unitatea la care aderase el de bunăvoie a trebuit să fie pedepsită pentru păcatele pe care le făcuse. Şi atunci vrăjmaşul n-a ales pe cel nevinovat. De cele mai multe ori, pentru un singur vinovat, sufăr o sută de nevinovaţi.
Aşa că păcatul se ispăşeşte totdeauna. Şi cel care-l face, şi cei care îngăduie şi acceptă păcatul acesta se fac vinovaţi de participare la păcat. Sfântul Apostol Ioan, apostolul iubirii, zice: „Dacă vine cineva la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-i ziceţi «Bun venit!», că vă faceţi părtaşi păcatelor lui. Nici să nu-l primiţi în casă”. Sfântul Apostol Pavel, autorul scrisorii către Corinteni, autorul epistolei despre iubire, în capitolul 13, a zis: „Dacă n-are cineva dragostea de fraţi, nici faptul că-şi dă viaţa să fie ars de viu, [sau că îşi] împarte averea la săraci, [sau că] are toate darurile din lume nu-l va justifica în faţa lui Dumnezeu.
Dragostea de fraţi, părtăşia cu fraţii este cea care ne face să fim una, cum a zis Mântuitorul. El a ştiut cât de necesară este unitatea între fraţi şi coordonarea oricăror lucrări ale lor în înţelegere frăţească unii cu alţii. Nimeni n-avea voie să facă ceva din proprie iniţiativă, fără să-i înştiinţeze şi pe ceilalţi fraţi. Apostol Pavel, care a fost cel mai înţelept dintre apostoli şi cel mai dăruit de Dumnezeu (pentru că s-a spus: „Dacă n-ar fi avut Biserica creştină pe Apostolul Pavel, ea ar fi rămas şi astăzi o sectă ebraică”), omul acesta a făcut extraordinar de mult. Şi el a spus: „Eu n-am primit Evanghelia prin mijlocire omenească, ci prin descoperire de la Dumnezeu”; şi totuşi, la Galateni, spune: „M-am suit la Ierusalim, la cei care erau apostoli înainte de mine, să le înfăţişez felul cum învăţ eu. Nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar”. Adeziunea, comuniunea, înţelegerea cu fraţii, părtăşia frăţească era ceva atât de necesar pentru omul acesta mare al lui Dumnezeu, încât el s-a dus şi s-a smerit. N-a zis: „Eu, doctor în Filozofie şi în Teologie, de la cel mai învăţat învăţător al lui Israel, să mă duc să mă plec înaintea unor pescari?!”. Nu… A zis: „Au fost apostoli înainte de mine. M-am dus să-i întreb. M-am dus să le cer părerea, consimţământul, îndrumarea… Să colaborăm împreună, nu cumva să alerg sau să mă pomenesc că am alergat în zadar”. Că poţi să te pomeneşti, chiar apostol să fii, să alergi în zadar, dacă nu ai respectul faţă de fraţi, ascultarea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi simţământul datoriei să-ţi supui încredinţările tale totdeauna fraţilor. Pentru ca să primeşti consimţământul şi participarea lor.
spicuiri dintr-o vorbire a fr. Traian Dorz de la adunarea de sfat frăţesc de la Galaţi – 16 septembrie 1988
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol.5
