Home PĂCATUL ŞI HARUL

PĂCATUL ŞI HARUL

PĂCATUL ŞI HARUL

Haideţi să ne întrebăm fiecare dintre noi şi să pătrundem în starea noastră cea sufletească! Cât de departe suntem noi faţă de primii noştri fraţi creştini! Faţă de cei care au primit pentru prima dată, în mod atât de cutremurător, mărturisirea Sfinţilor Apostoli şi peste care harul lui Dumnezeu totdeauna se vărsa din belşug.

M-am întrebat, stând şi aseară şi ascultând Cuvântul… M-am întrebat cutremurat şi astăzi… Să privim la felul adunărilor primilor noştri fraţi creştini şi la adunările noastre de astăzi…

Vorbirea fratelui Vasile Pavel la nunta de la Corocăieşti – mai 1978

Slăvit să fie Domnul!

Scumpii noştri fraţi şi surori! Mântuitorul nostru scump totdeauna când a venit în mijlocul mulţimii şi a stat în mijlocul celor ce erau bolnavi, necăjiţi şi suferinzi, le vorbea în aşa fel, încât chiar vrăjmaşii Lui au fost siliţi să mărturisească despre El… Chiar cei ce veneau să-L ispitească… Chiar cei ce veneau să pună mâinile pe El şi să-L oprească să nu mai vorbească… Toţi aceştia erau siliţi de privirea Lui. Erau siliţi de blândeţea Lui şi de bunătatea Lui cu care se purta faţă de toţi, după ce mergeau la mai-marii lor, să mărturisească ei înşişi cu gurile lor: „Noi niciodată n-am auzit pe nimeni vorbind în felul în care a vorbit Omul Acesta!”

Dacă noi suntem conştienţi acum de prezenţa lui Iisus Hristos în mijlocul nostru astăzi şi în această clipă, am putea spune şi noi aşa, auzind cuvintele sfinte ale lui Dumnezeu pe care le auzim, pe care le ascultăm şi azi.

Oricât de împietrită ar fi inima noastră, oricare ar fi gândul cu care am venit aici, trebuie să ajungem să strigăm şi noi cum au mai strigat atâţia împietriţi înainte: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta!” (In 7, 46). Aşa cum este scris şi în Faptele Apostolilor, în capitolul 4 despre cei dintâi care au venit la credinţă şi au ascultat pentru prima dată Cuvântul lui Dumnezeu din gura Sfinţilor Apostoli, despre mărturisirea pe care o aduceau plini de har şi plini de putere despre Acest Iisus Răstignit, în faţa Căruia se pleca orice genunchi şi-n faţa Căruia se supunea orice duh de împotrivire… Şi nimeni nu avea nici o putere împotriva adevărului cu care El lucra atât de minunat în sufletul fiecăruia dintre cei ce ascultau Cuvintele Vieţii Veşnice ce răsunau în mijlocul lor.

Am vrea să citim două versete din Faptele Apostolilor: „Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet. Niciunul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obşte. Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Iisus. Şi un mare har era peste toţi” (Fapte 4, 32-33).

Pe drept cuvânt, în vremea noastră şi în zilele pe care le trăim noi acum, să ne transpunem şi noi în acele clipe ale vieţii trăite de primii noştri fraţi creştini care pentru prima dată au auzit din gura Sfinţilor Apostoli vorbindu-se despre Iisus Hristos cel Răstignit. Se spune despre ei că miile şi mulţimile când au ascultat şi L-au primit pe Hristos în inimile lor au fost şi au devenit o inimă şi un suflet. Şi ca fapt adeverit puternic al acestui lucru este: „Niciunul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obşte”.

Să ne uităm puţin în urmă la primii noştri fraţi creştini care pentru prima dată au auzit şi au ascultat, şi au privit ţintă la Iisus cel Răstignit. Nu la un oarecare Iisus despre care mai pot vorbi unii oameni, ci la Iisus cel Răstignit, despre Care Sfântul Apostol Pavel vorbea atât de minunat – el, ucenicul care, după ce a fost chemat, a fost trimis apoi neamurilor, să vorbească despre venirea Împărăţiei lui Dumnezeu: „Nu vreau să ştiu altceva între voi, fraţilor, decât pe Iisus Hristos şi pe El Răstignit”.

Sfântul Apostol Pavel mai adaugă plin de o smerenie sfântă: „Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, eram slab, eram fricos şi plin de cutremur, pentru că am vrut ca taina lui Dumnezeu să vă fie mărturisită nu cu o înţelepciu­ne strălucită omenească, ci ea să vă fie mărturisită şi să fie întemeiată pe puterea şi pe Duhul lui Dumnezeu”.

Şi mă opresc la cuvântul acesta, la mulţimea celor dintâi care au crezut şi care au ascultat cuvintele acestea ale Sfintelor Scripturi: „Apostolii mărturiseau cu multă putere despre Învierea Domnului Iisus. Şi un mare har era peste toţi” (Fapte 4, 33).

Revin la acest lucru pe care l-am spus mai înainte: „Un mare har era peste toţi!”

Ne întrebăm şi noi, deşi noi nu suntem câţi erau ei atunci… Dar Acelaşi Har şi Acelaşi Izvor de Viaţă ne hrăneşte şi pe noi. Aceleaşi Izvoare din care curgeau şi atunci peste cei dintâi creştini, peste miile care ascultau şi credeau în mărturisirea adusă de apostoli.

Apostolii, cu toată puterea, Îl mărturiseau pe Iisus Hristos cel Răstignit şi un mare har era peste toţi… Şi peste cei tineri, şi peste cei bătrâni… Şi peste cei bogaţi, şi peste cei săraci… Şi peste cei învăţaţi, şi peste cei neînvăţaţi…

Toţi erau cuprinşi şi învăluiţi în Harul acesta al lui Dumnezeu, în aşa fel, încât fiecare dintre ei nu mai spunea nici „casa mea”, nici „masa mea”, nici „ogorul meu”, nici „pământul meu”, nici „banii mei” – căci toţi aveau toate din belşug şi niciunii dintre ei nu duceau lipsă de nimic.

Haideţi să ne întrebăm fiecare dintre noi şi să pătrundem în starea noastră cea sufletească! Cât de departe suntem noi faţă de primii noştri fraţi creştini! Faţă de cei care au primit pentru prima dată, în mod atât de cutremurător, mărturisirea Sfinţilor Apostoli şi peste care harul lui Dumnezeu totdeauna se vărsa din belşug.

M-am întrebat, stând şi aseară şi ascultând Cuvântul… M-am întrebat cutremurat şi astăzi… Să privim la felul adunărilor primilor noştri fraţi creştini şi la adunările noastre de astăzi…

Pe drept cuvânt, poetul nostru scump spune:

„Să fie oare toate acestea în zadar?

Sunt minţi prea mult uscate,

ori sunt prea mari păcate,

de nu mai este har?”

M-am întrebat şi aseară şi mă întreb şi acum: De ce?

Şi să ne întrebăm fiecare: în casele noastre, în adunările noastre – acolo unde suntem fiecare puşi să lucrăm – oare chiar aşa să fie? Să se împlinească chiar în viaţa noastră şi chiar cu noi acest cuvânt atât de greu, acest adevăr atât de cutremurător? Să fie prea mari păcate în viaţa noastră? Pentru că, ce altceva poate să alunge harul lui Dumnezeu dintre noi?

În vremurile dintâi, când harul lui Dumnezeu era revărsat din belşug peste miile care ascultau Cuvântul Său, în aşa fel, încât chiar şi vrăjmaşii mărturiseau… în vremile dintâi, când şi apostolii mărturiseau cu toată puterea şi îndrăzneala Cuvântul lui Dumnezeu… atunci un mare har era peste toţi!

De ce, când ne ridicăm în adunare, suntem aşa de lipsiţi de putere, de har? De ce, când ne rugăm şi când ne întâlnim între noi câteva sute de fraţi, simţim că lipseşte din sufletul nostru, de atâtea ori, harul acesta al lui Dumnezeu? Harul de care primii noştri fraţi creştini se bucurau atât de mult şi care îi făcea să spună că nu mai au nevoie nici de casă, nici de hrană, nici de masă… Pentru că ei aveau atunci de toate, căci toţi erau una: „o inimă şi un suflet”.

Aş vrea să fiu foarte scurt şi să închei cu gândul acesta, ca fiecare dintre noi să ne întrebăm în clipa aceasta: Nu cumva din pricina mea, care vă citesc aceste cuvinte, harul lui Dumnezeu este oprit pentru atâtea suflete care aşteaptă flămânde şi însetate, aşa cum aşteptau mulţimile flămânde şi însetate din partea Mântuitorului să le dea hrană, ca să nu piară de foame în pustie?

Atunci ucenicii erau îngrijoraţi cum ne îngrijorăm şi noi de multe ori în întâlnirile noastre şi întrebăm: „Doamne, cine va putea sătura atâta mulţime? Şi încă în pustiul acesta unde nu se găseşte nimic?… Şi în lipsa aceasta de har? Şi în setea, şi în seceta aceasta? Şi printre păcatele acestea? Şi printre stările acestea? Şi printre neînţelegerile acestea?…”

Iar Mântuitorul i-a întrebat liniştit: „Aveţi ceva de mâncare?…”

Şi, din fericire, o mamă a trimis un copil în mulţimea aceea cu câteva pâinişoare şi cu doi peşti. De o mamă şi de un copil Dumnezeu s-a folosit atât de minunat, căci pâinişoarele şi peştişorii aceia au săturat mulţimile!

Apostolii însă, îngrijoraţi, întrebau pe Domnul: „Doamne, cum să hrănim mulţimile acestea cu cinci pâini şi cu doi peştişori? Ce să facem cu oamenii aceştia mulţi care pier de foame prin pustie când se vor întoarce înapoi acasă?”.

De multe ori suntem şi noi în situaţia aceasta. De multe ori suntem şi noi gata să ne întoarcem de la adunările noastre frăţeşti lipsiţi de harul acesta şi gata fiecare să leşinăm de foame în pustiul acestei lumi, în călătoria noastră, în lupta noastră, în încercările noastre şi în necazurile noastre şi sub crucea noastră pe care fiecare dintre noi o avem de dus.

Şi ne întrebăm: „De ce oare e prea scurtă bucuria noastră? De ce nu mai este har? S-a scurtat Mâna Dumnezeului nostru? De ce nu mai este har peste întâlnirile noastre frăţeşti?…”

Chiar când suntem doi sau trei – nu este vorba numai despre mulţimea şi adunarea de faţă… Ci când suntem noi, de foarte multe ori, chiar în întâlnirile noastre frăţeşti locale, din judeţ, se întâmplă acelaşi lucru: lipseşte harul lui Dumnezeu. Şi pe drept cuvânt şi profeţit este acest adevăr:

„…ori sunt prea mari păcate,

de nu mai este har?”

Haideţi fiecare dintre noi – nu vorbesc despre alţii, ci vorbesc despre mine – să pătrundem în taina sufletului nostru, căci fiecare suntem vinovaţi cu câte ceva… Şi să ne cerem iertare şi cei ce vă spunem, şi cei ce vă mărturisim, pentru că şi viaţa noastră este de atâtea ori prea slabă şi prea departe… Este străină de viaţa primilor creştini. Şi noi înşine ne ridicăm în picioare şi avem curajul să spunem că în Numele lui Hristos vă spunem aceste lucruri; şi de foarte multe ori minţim şi ne compromitem singuri.

De aceea, când citim în Faptele Apostolilor, capitolul 4, cele ce le scrie Sfântul Apostol Pavel, ni se umple faţa de ruşine, pentru că este prea mare depărtarea dintre trăirea vieţii primilor noştri fraţi creştini şi trăirea noastră, a creştinilor de astăzi.

Ne întrebăm adesea uimiţi: „Unde este acum harul care era pe vremea primilor creştini? Cum oare a pierit harul lui Dumnezeu? Oare păcatele noastre, ale celor de astăzi, să fie prea mari şi Dumnezeu să fi luat harul de pe pământ?…”

Da, fraţilor, unde nu mai este har, acolo sunt păcatele prea mari, că au alungat harul lui Dumnezeu! Nu Mâna Domnului nostru s-a scurtat!… Ci păcatul prea mare a făcut ca Mâna Domnului să nu mai fie peste noi cum era peste primii creştini.

Deşi suntem aşa… şi Dumnezeu ne cunoaşte pe fiecare dintre noi, în clipele acestea ale întâlnirii cu Hristos şi la această nuntă, am dori ca măcar de aici să ne schimbăm şi noi viaţa noastră şi starea noastră, ca să ajungem să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Aşa cum spune că: „după ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală” (Fapte 4, 31).

Unitatea şi dragostea primilor creştini era adâncă şi minunată, pentru că harul lui Dumnezeu era peste toţi. Puterea cu care mărturiseau apostolii Domnului întărea adunarea, iar Duhul şi Harul lui Dumnezeu îi făceau „o inimă şi un suflet” pe toţi câţi erau adunaţi.

Erau minunate acele vremuri? Acele adunări?

Atunci acele minuni le-a făcut Dumnezeu prin nişte oameni care aveau ceva deosebit în inima şi în viaţa lor: Duhul şi Harul lui Dumnezeu care le dădeau putere în toate lucrurile.

Ţi se umple inima de bucurie numai când te gândeşti, numai când priveşti cu ochii sufleteşti spre acei oameni minunaţi!

Ce întâlniri binecuvântate erau atunci!

Ce adunări binecuvântate erau atunci! Ce rugăciuni… că se cutremura locul unde erau ei adunaţi, după ce s-au rugat.

Iată cum răspundea Dumnezeu rugăciunilor primilor creştini: „Că se cutremura locul unde erau ei adunaţi!”

Ce rugăciuni fierbinţi înălţau ei către ceruri!

Ce stări cereşti erau între ei! Ce putere şi îndrăzneală primeau ei după fiecare adunare! Când după fiecare rugăciune, Dumnezeu făcea să se cutremure locul unde erau ei adunaţi!…

Oare cum se întorceau oamenii aceştia acasă… când puterea şi harul lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, le umplea inimile şi le creştea dorul după Împărăţia lui Dumnezeu, după Mirele Iisus?…

Oare cum erau inimile acelor fraţi şi surori ale noastre de pline de Hristos, dacă până şi locul de adunare se cutremura? Aşa o credinţă de mare era în inimile lor, în umblarea lor, că ei doreau să moară pentru Hristos. Căutau plângând cununa de martiri ai lui Hristos. Ce inimi mari şi ce suflete alese! Când cădeau între coarnele unui taur sau între colţii leilor şi ai fiarelor sălbatice din arene, primii creştini vedeau strălucind câte o cunună, cununa muceniciei pentru Hristos.

Aşa au apărut primele roade binecuvântate, primele picături de sfânt sânge de martir, căci ei aveau adânc înrădăcinat în harul lui Dumnezeu credinţa şi trăirea vieţii lor după Voia şi Cuvântul lui Dumnezeu.

După fiecare adunare, după fiecare rugăciune, se cutremura locul unde erau ei adunaţi! Oare inimile lor cum erau în aşa clipe înălţătoare? Aşa i-a pregătit Duhul lui Dumnezeu, prin harul care era peste toţi, pe primii trimişi şi mărturisitori ai Cuvântului lui Dumnezeu, dându-le îndrăzneală sfântă.

Şi ce îndrăzneală au avut în mărturisirea Cuvântului! Că nici ascuţişul săbiilor, cuptoarele încinse, fiarele sălbatice nu au putut să-i clintească – ci ei făceau pe oricine îi privea să se cutremure şi să mărturisească: „Şi aceştia au fost cu Iisus, căci sunt ca Iisus!…”

Fraţilor, e vremea să lăsăm Harul lui Dumnezeu să lucreze, prin Duhul lui Dumnezeu, şi în viaţa noastră, şi în adunările noastre, căci altfel nu vom putea ajunge la statura plinătăţii lui Hristos, cum au ajuns primii noştri fraţi creştini.

Domnul să ne mai aducă şi nouă iarăşi acele vremuri minunate de cutremurări sfinte şi de roade sfinte în Hristos! Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 1

error

Author: Editor

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *