Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home PACEA PE CARE O DĂ RECUNOŞTINŢA

PACEA PE CARE O DĂ RECUNOŞTINŢA

PACEA PE CARE O DĂ RECUNOŞTINŢA

Un cuvânt al fratelui Traian Dorz trimis pentru nunta de la Botiza – 26 septembrie 1977

Pentru nunta iubiţilor noştri miri de la Botiza, din 25 septembrie

Preaiubiţii noştri miri şi părinţi, preaiubiţii noştri nuntaşi, fraţi şi surori în Domnul!

„Pacea lui Hristos la care aţi fost chemaţi ca să alcătuiţi un singur trup să locuiască în inimile voastre. Şi fiţi recunoscători!”

Iubiţii noştri miri, fiindcă este obiceiul ca, la fiecare nuntă, toţi cei care-i iubesc pe miri – atât dintre cei de faţă la nunta lor, cât şi noi, cei care cu trupul n-am putut lua parte la bucuria acestei nunţi – este obiceiul, zic, să le facem urări şi să le dăm câte un sfat, noi, cei mai bătrâni, la acest prilej al iubiţilor noştri, noi n-am aflat un sfat mai bun şi nici o urare mai fericită să le facem, decât urarea şi sfatul arătat în cuvintele de mai sus, scrise în Sfânta Scriptură (care este Cartea lui Dumnezeu şi cartea vieţii) în Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni, capitolul 3, versetul 15, unde spune după cum am arătat mai sus: „Pacea lui Hristos la care aţi fost chemaţi ca să alcătuiţi un singur trup să sălăşluiască în inimile voastre. Şi fiţi recunoscători!”.

În acest loc din sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu este cuprinsă una dintre cele mai fericite urări care poate fi făcută unor suflete care se unesc împreună, prin harul lui Dumnezeu şi după porunca Lui sfântă, ca să alcătuiască mai departe un singur trup. Căci, într-adevăr, nimic pe lumea asta nu mai poate face ca cei doi să fie într-adevăr unul, aşa cum face pacea lui Hristos când ea sălăşluieşte în inimile lor, în casa celor doi: a soţului şi a soţiei lui, făcându-i una în toate zilele lor, în toate simţirile şi gândurile lor, în toate cuvintele şi lucrările lor. Dar pacea lui Hristos trebuie să o dobândească, întâi şi întâi, fiecare dintre cei doi; [fiecare] în inima sa. Şi dobândirea acestei păci în inima cuiva se face numai în clipa când omul acesta îşi predă inima aceasta a lui, lui Hristos; când omul acesta, ascultând de chemarea Domnului Iisus, Îl primeşte pe El în inima lui şi se naşte din nou prin hotărârea şi legământul său sfânt cu Dumnezeu de a-L primi în sufletul său ca Mântuitor al lui, de a începe o viaţă nouă cu Hristos şi pentru El şi de a trăi această viaţă în ascultare şi smerenie, în mijlocul familiei sale trupeşti şi sufleteşti, până la sfârşit.

În clipa hotărârii sale vine pacea lui Hristos în inima omului. Pacea iertării păcatelor lui, pacea credinţei vii şi lucrătoare, pacea rugăciunii fierbinţi, pacea dragostei sfinte, pacea ascultării curate, pacea smereniei evlavioase. Apoi, când cele două inimi care s-au unit, după porunca lui Dumnezeu, prin Taina Cununiei şi căsătoriei, pline ele însele de o astfel de pace, fiecare în Hristos, când ele se unesc, atunci ele devin un singur trup în care apoi sălăşluieşte cu bucurie Dumnezeu şi harul Său cel ceresc, prin care apoi se umple viaţa lor. Şi familia celor doi deveniţi unul singur se umple de binecuvântări cereşti şi pământeşti şi în ea niciodată nu este apoi lipsă de nici un fel, apăsare de nici un fel, temeri de nici un fel, tulburări de nici un fel. Ci lumină şi bucurie în orice vreme şi în orice loc.

O, cât de însemnat lucru este ca cei doi să fie amândoi aşa! Căci dacă numai unul singur dintre ei este, atunci pacea nu este şi nu poate fi deplină. Un fiu al păcii va avea pacea; dar celălalt, dacă nu este fiu al păcii, el n-o va avea.

De aceea dorim şi ne rugăm bunului Dumnezeu ca aceşti doi copii ai Săi şi ai Lucrării Sale care se unesc acum ca să întemeieze un singur trup şi o singură familie să aibă mai întâi, fiecare dintre ei în parte, această pace cu Dumnezeu şi pace a lui Dumnezeu.

Dar să nu uităm apoi niciodată şi nici unii dintre noi care am fost chemaţi să alcătuim un singur trup şi duhovnicesc, şi pământesc în familiile noastre, că această pace a lui Hristos este legată de o condiţie, şi anume: să fim recunoscători.

Să fim recunoscători, în primul rând, lui Dumnezeu, Care este Făcătorul şi Binefăcătorul nostru cel mare, că de la El ne-am primit noi fiinţa, viaţa şi puterea de mişcare. De la El ne-am primit şi ne primim noi, clipă de clipă, orice dar bun şi desăvârşit. De la El ne-am primit şi ne primim lumina minţii sănătoase, cu care să înţelegem şi să împlinim datoriile noastre prin care suntem şi trăim. De la El ne-am primit şi ne primim căldura inimii cu care credem şi iubim tot ceea ce este fericit şi plăcut vieţii noastre. De la El ne-am primit şi ne primim mereu harul de a ne naşte sănătoşi, din părinţi buni, într-o casă iubitoare şi într-o familie credincioasă. De la El am primit un soţ iubitor sau o soţie iubitoare… sau vom primi. De la El primim fraţi iubitori, adunări şi petreceri iubitoare, prin care viaţa noastră este fericită şi se scurge plină de mulţumiri şi de bucurii atât trupeşti, cât şi sufleteşti.

De la Dumnezeu avem Cuvântul Lui cel sfânt, Sfânta Scriptură, în care este cuprins dreptarul vieţii sănătoase şi ascultătoare de Dumnezeu, şi vrednice de făgăduinţa mântuirii noastre. Acolo în Sfânta Scriptură avem dreptarul învăţăturii sănătoase şi aflăm adevărul cu privire la viaţa asta şi la viaţa cealaltă. Acolo aflăm despre toată răsplata care îi aşteaptă fie în viaţa veşnică, fie chiar în viaţa aceasta, atât pe cei ascultători şi ostenitori spre bine pentru Dumnezeu, cât şi pe cei care nu-L ascultă pe El.

De la Dumnezeu avem darul cel mare al rugăciunii, care este respiraţia sufletului nostru şi care este pentru noi mai trebuincioasă decât aerul plămânilor. De la El avem acest mare dar al rugăciunii, care este mijlocul fericit prin care putem sta oricând şi oriunde în faţa Tatălui nostru cel ceresc, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, pentru a aduce la cunoştinţa Lui toate cererile noastre, pentru a ne descărca sufletul de toate poverile noastre, pentru a ne mărturisi toate păcatele noastre, pentru a ne plânge toate neascultările noastre sau pentru a-I aduce toate jertfele şi mulţumirile inimii noastre, pentru a ne alipi de El, să fim scutiţi în toate primejdiile noastre.

De la Dumnezeul nostru avem harul adunării şi al familiei noastre frăţeşti, părtăşia fericită cu sufletele credincioase şi iubitoare care au aceleaşi gânduri şi nădejdi sfinte ca şi noi, în Hristos. Aceasta este căldura sufletului nostru. Acolo, între aceste suflete, aflăm bucuria noastră, pacea şi creşterea noastră duhovnicească. Acolo ne găsim bucuria cântărilor. Acolo găsim hrana Cuvântului sfânt. Acolo aflăm ajutor şi mângâiere în necazurile noastre. Acolo, în adunarea frăţească, aflăm părinţi, mame, surori, fraţi, înţelegere, sfătuire şi mustrare, când trebuie; în părtăşia curată, fără care sufletul nostru ar fi singuratic, nefericit şi în tot felul de primejdii, pe toată calea vieţii noastre pe acest pământ.

Atunci când noi primim atât de multe de la Dumnezeu şi de la semenii noştri, câtă recunoştinţă Îi datorăm noi mai întâi lui Dumnezeu pentru toate acestea! Şi recunoştinţa aceasta I-o putem arăta, în primul rând, întorcându-ne la El, predându-ne viaţa în slujba Lui sfântă şi împlinind totdeauna toată voia Lui cu fapta şi cu adevărul vieţii noastre.

Iar după recunoştinţa datorată astfel lui Dumnezeu, Marele nostru binefăcător, nu trebuie apoi uitată niciodată recunoştinţa faţă de părinţii trupeşti şi sufleteşti prin care Dumnezeu ne-a dat viaţa şi trupească, şi sufletească; şi ne-a dat apoi o atât de mare parte din binefacerile Lui şi ni le mai dă încă. Recunoştinţa aceasta trebuie să se arate neîncetat în respectul ascultării şi în dragostea împlinirii [datoriei] pe care trebuie să le avem faţă de ei până la moarte. Noi trebuie să nu uităm niciodată datoria de recunoştinţă faţă de fraţii şi binefăcătorii noştri pentru tot binele pe care l-am primit şi-l primim din partea lor fie de un fel, fie de altul. Fie trupeşte, fie sufleteşte. Fie de la unul, fie de la toţi. Fie în trecut, fie în prezent. E un lucru foarte însemnat să avem totdeauna în vedere că pacea sufletului nostru şi pacea familiei noastre depinde în cea mai mare măsură de felul cum ne arătăm noi dragostea şi recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu, Binefăcătorul nostru, şi apoi faţă de fiecare dintre cei care sunt împreună cu noi şi ne sunt binefăcători în vreun fel.

De aceea, acum când însoţim pe aceşti scumpi copii ai lui Dumnezeu şi ai Lucrării Sale, mirii noştri iubiţi, noi nu le putem face nişte mai fericite urări şi nici nu le putem da nişte mai fericite şi mai folositoare sfaturi – atât celor tineri, cât şi celor mai în vârstă, pentru ca viaţa lor să fie cu adevărat fericită şi folositoare pe pământ, iar sufletele lor să afle bucuria şi răsplata mântuirii veşnice la Dumnezeu –, decât împlinirea rugăciunii către puterea şi către dragostea lui Dumnezeu să-i ajute să fie atât ei, amândoi, cât şi părinţii şi fiii lor, apoi fraţii şi surorile lor şi toţi ai lor, nişte suflete predate lui Dumnezeu, hotărâte pentru Domnul, trăitoare a voii lui Dumnezeu, ca să fie pline de pacea lui Hristos. Iar pacea aceasta să locuiască apoi din belşug în ei, în familia lor, în tot locul unde vor fi. Iar pentru această pace şi pentru ca ea să stăpânească deplin în ei pe totdeauna, le dorim şi-i sfătuim să fie neîncetat recunoscători şi mulţumitori lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, pentru ea. Apoi să lupte şi să lucreze fiecare după puterile sale în locul unde va fi şi ori între cine va ajunge să trăiască, să lupte şi să lucreze ca să se păstreze în pacea aceasta a lui Dumnezeu atât pe sine, cât şi pe ceilalţi; iertând când trebuie iertare, tăcând când trebuie tăcere, răbdând când trebuie răbdare şi iubind întotdeauna, căci iubire întotdeauna trebuie în toate acestea, tuturor, atât în familia trupească, cât şi în adunarea şi în familia frăţească.

Fără aceste lucruri, în fiecare zi şi în toţi, nu poate fi pace adevărată nicăieri. Şi fără pace nu poate fi iubire; şi fără iubire nu poate fi binecuvântare; şi fără binecuvântare nu poate fi fericire. Iar fără fericire, viaţa asta este un chin atât pentru fiecare în parte, cât şi pentru toţi împreună. Şi pentru că trăim atât de puţin pe pământul acesta şi oricât de multă avuţie am avea pe el sau sănătate, sau frumuseţe, sau putere, iată că toate aceasta sunt în zadar, dacă n-avem fericirea adevărată.

De aceea, iată de ce mare preţ este să-L cunoaştem pe Domnul Iisus, să ne predăm Lui, ca să primim pacea Sa prin care apoi să aflăm această fericire adevărată atât pentru noi, cât să şi lucrăm pentru toţi ai noştri s-o aibă, atât pentru viaţa aceasta, cât şi pentru toţi vecii vecilor, trăind în unitatea şi armonia păcii din Hristos, smerită, curată şi sfântă oriunde.

Cu aceste sfinte şi dulci îndemnuri şi rugăciuni către Domnul, ca să căutaţi şi să dobândiţi această pace şi unitate în Hristos, mijlocim înaintea lui Dumnezeu pentru toţi, ca să vă ajute Domnul nostru Iisus Hristos să nu uitaţi niciodată datoria de a fi recunoscători pentru toate acestea; şi din tot sufletul vostru, şi toată viaţa voastră. Pentru ca aceste mari daruri şi binecuvântări să vă fie dăruite din belşug şi să vă fie păstrate pentru totdeauna, ca să fiţi fericiţi prin ele toţi şi fiecare în parte.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu toţi cei care Îl iubesc pe El în curăţie. Amin.

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol. 6

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *