Să nu spui niciodată cu uşurinţă şi cu grabă despre nimic: „A, aşa s-a întâmplat!…” Căci nimic pe lumea asta nu se întâmplă fără vreun rost limpede ori fără o judecată înţeleaptă. Ci întâmplarea care se pare fără nici o legătură cu cele de mai înaintea ei este chiar ceva de aşteptat. Şi cu o strânsă legătură chiar cu cele de mai înaintea ei. De aceea, când se întâmplă o minune care schimbă în mod fericit viaţa unui om bolnav – făcându-l sănătos, ori a unui om sărac – făcându-l bogat, ori a unui suflet pierdut – făcându-l mântuit, tu să nu spui: „A, aşa s-a întâmplat!” Ci meditează mai adânc la viaţa de mai înainte a celui cu care s-a întâmplat minunea şi vei vedea că aceasta a fost numai împlinirea unei răsplătiri pentru o credinţă ori pentru o binefacere, ori pentru o răbdare, ori pentru o rugăciune mare de mai înainte ori a aceluia cu care s-a petrecut minunea, ori a cuiva care a făcut cele mai dinainte pentru el.
Dar nici când i-a venit cuiva dintr-o dată o mare nenorocire să nu spui că aşa s-a întâmplat… Căci niciodată aşa ceva nu vine chiar fără nici un motiv în viaţa nimănui. Ci este chiar ceva neapărat de aşteptat în legătură cu faptele şi cu viaţa de mai înainte a aceluia cu care se întâmplă, după cum a spus Domnul Iisus: „Faptele sale şi răsplata sa îl urmează pe fiecare!”
Minunile sau nenorocirile pe care oamenii le numesc, de obicei, întâmplări ori soartă, ori noroc, ori destin, ori ursită sunt numai mijloace în mâna lui Dumnezeu prin care El face dreptate ori răsplată, ori milă, ori pedeapsă fiecăruia când i se împlineşte o măsură după viaţa şi lucrul lui bun sau rău.
Iată o povestire din care se va vedea şi mai limpede nu numai că răsplata Domnului Dumnezeu vine totdeauna şi la timp, dar şi felul minunat cum ştie El s-o aducă. Fiindcă nici o minune nu se petrece de două ori în absolut acelaşi fel.
Pe vremea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos trăia în cetatea Capernaum o biată femeie văduvă. Ea avusese mai înainte soţ şi copii, dar printr-o nenorocire a rămas fără ei.
Acum ea locuia într-o colibă de la marginea cetăţii, pe malul mării. Singurul ei mijloc de trai prin care îşi câştiga pâinişoara ei zilnică era cârpitul mrejelor cu care pescarii prindeau peştele, când aceste mreje li se rupeau în timpul pescuitului lor pe mare. Pentru munca asta, ea primea de la pescari doi bănuţi cu care îşi cumpăra şi ea câte o pâinişoară, ca să trăiască de azi pe mâine.
Dar pescuitul pe mare îşi are şi el vremea lui bună, când se poate face; însă îşi are şi vremea lui rea, când nu se poate. Fie că nu este timp potrivit, fie că nu este peşte. Când nu este timp potrivit nu poate ieşi la pescuit pe apă nimeni; când nu este peşte nu are pentru ce să iasă. De aceea nici de lucru la cârpitul mrejelor nu era oricând. Când era de lucru, văduva săracă îşi câştiga doi bănuţi, să-şi cumpere pâinişoara ei zilnică, dar când nu era de lucru, ea rămânea flămândă.
Odată vremea cea grea pe mare s-a lungit mult de tot. Din cauza ploilor multe, a vânturilor mari şi a furtunilor puternice, pescarii nu au mai putut ieşi la pescuit pe mare multe zile în şir. Atunci mrejele lor nu s-au mai rupt şi biata văduvă săracă n-a mai avut pe ce să-şi câştige cei doi bănuţi cu care ea să-şi poată cumpăra pâinişoara ei zilnică.
Când n-a mai putut răbda foamea, biata femeie săracă a ieşit pe ţărmul mării şi stătea acolo, aşteptând să treacă un om bun pe care să-l poată întreba ce să mai facă şi unde să meargă ea ca să câştige cei doi bănuţi cu care să-şi poată cumpăra pâinişoara ei.
Tocmai când îşi pierduse orice nădejde să mai treacă pe acolo un om bun pe care să-l poată întreba, iată că se iveşte Domnul Iisus, Care, venind spre ea şi privind-o cu milă, îi zise:
– Femeie, de ce plângi? Ce faci tu aici?
– Doamne, îi zise cu durere femeia, nu mai am nici un bănuţ să-mi cumpăr măcar o jumătate de pâinişoară. Şi n-am mâncat nimic de trei zile. Furtuna bântuie întruna, marea este agitată, pescarii nu pot ieşi la pescuit, iar eu nu am de lucru, ca să-mi pot câştiga nici cei doi bănuţi cu care să-mi cumpăr pâinişoara mea. Şi nu ştiu ce să mai fac, Doamne! Să cerşesc, mi-e ruşine; să fur, nu pot; să câştig altfel, nu am cum! Spune-mi, Doamne, ce mă înveţi Tu să fac?
– Du-te, strânge şi tu de acolo de unde nu-i al nimănui, îi răspunse cu bunătate Domnul Iisus!
– Doamne, dar unde să aflu eu aşa ceva?
– La moara cea de la marginea cetăţii! Du-te şi vei găsi! Numai că, atunci când vei avea pâinişoarele tale, să ai milă de cei care vor fi mai flămânzi ca tine! îi zise Domnul Iisus şi Se depărtă.
Femeia o luă pe uliţa dinaintea ei şi, nu după multă vreme, ajunse la moară. Uitându-se cu băgare de seamă la cei care veneau şi plecau cu căruţe, cu desagi, cu asini şi cu saci, ea văzu mulţi oameni grăbiţi. Încărcând şi descărcând, sacii lor se dezlegau ori se rupeau. Şi, din ei, multă făină ori grăunţe curgeau pe jos. Oamenii plecau grăbiţi, n-aveau vreme să le strângă. Atunci biata văduvă săracă văzu că poate să ia de acolo de unde nu era al nimănui.
Se duse cu grabă şi strânse o poală de grăunţe şi făină. Măcină în râşniţa ei grăunţele şi cernu bine făina, apoi frământă din ea trei pâinişoare pe care le puse în cuptorul ei să le coacă. Când prima pâinişoară era gata de copt, o scoase din cuptor şi, cum îi era tare foame, tocmai se pregătea s-o rupă şi s-o mănânce, aşa caldă, când auzi la poarta ei pe cineva căzând jos şi strigând:
– Vai! Vai!…
Femeia, cu pâinea în mână, ieşi în grabă afară şi văzu un om căzut în drum:
– Cine eşti tu şi ce s-a întâmplat cu tine? îi zise cu milă şi cu mirare femeia.
– O, suflet al lui Dumnezeu, răspunse omul căzut, ai milă de mine, sunt un om nenorocit! Fiarele mi-au prădat oiţele, mi le-au prăpădit pe toate şi m-au fugărit şi pe mine până aici. Sunt mort de foame şi de oboseală. Te rog, în numele lui Dumnezeu, dacă ai o pâinişoară, dă-mi-o, ca să nu mor aici! Domnul Dumnezeu îţi va răsplăti!…
Femeia, aducându-şi aminte de cuvintele Mântuitorului, îi dădu pâinişoara ei pe care tocmai se pregătea s-o mănânce. Omul flămând o luă, începu s-o mănânce şi, sculându-se de jos, se depărtă, mulţumind cu lacrimi Bunului Dumnezeu şi rugându-se pentru răsplătirea văduvei sărace.
După ce omul se duse, femeia flămândă intră în curtea ei şi se duse la cuptor pentru a scoate pâinişoara a doua, ca s-o mănânce. Pâinişoara era coaptă, rumenă şi frumoasă. O scoase, aburind plăcut, şi o rupse cu lăcomie în două, pregătindu‑se să mănânce cu foame din ea. Dar şi de data asta auzi, pe altcineva, strigând în uliţă, la poarta ei:
– Vai! Vai!…
Femeia se grăbi să iasă, ca să vadă cine este. Şi iată că o biată mamă cu trei copii slabi şi zdrenţăroşi stăteau în faţa porţii ei. Mama era şi fără o mână.
– O, suflet al lui Dumnezeu, zise mama, te rog, ai milă de mine şi de aceşti trei copilaşi ai mei! De trei zile n-am mâncat nimic nici eu şi nici ei. Şi suntem morţi de foame. Te rugăm, dacă ai, dă-ne o pâinişoară, să ne mai ţinem zilele. Până acum ne câştigam şi noi pâinişoara, lucrând pe unde puteam, pe la casele altora, dar acum, dacă timpul este atât de greu, nimeni nu ne-a mai dat de lucru şi nu mai avem ce să mâncăm, nici eu şi nici copilaşii mei, rămaşi orfani de tatăl lor care a murit pe mare. Te rog, pentru numele lui Dumnezeu, ai milă de noi! Şi când voi putea îţi voi da pâinişoara înapoi. Ai milă de noi! Şi Dumnezeu îţi va răsplăti!
Femeia, aducându-şi iarăşi aminte de cuvântul Domnului Iisus – să nu-i uite pe cei mai flămânzi decât ea – îi dete mamei şi pâinişoara a doua, gândindu-se că totuşi îi mai rămăsese încă una. Şi merse să-şi scoată din cuptor ultima pâinişoară.
Dar tocmai când avea a treia pâinişoară rumenă şi caldă în mână, o rafală de vânt puternic, izbind în uşa căsuţei, o deschise, trântind-o de perete, şi la fel deschise în lături şi poarta. Femeia, luptând cu vântul, voia să închidă poarta. Dar o undă de vânt cu ploaie îi smulse din mâini pâinişoara şi o duse de-a dura până în apă. Un val de apă o luă şi o duse până în largul mării, iar biata văduvă săracă n-o mai văzu. Marea urla cu putere şi valuri mari veneau din larg, izbind ţărmul, apoi iarăşi se întorceau înspumate înapoi.
Biata văduvă săracă rămăsese flămândă, plângând, cu mâinile goale în faţa căsuţei ei, ascultând la vântul şi privind la marea care îi răpiseră ultima ei pâinişoară. Tocmai atunci când era mai amărâtă, văzu că Se apropie de poarta ei Domnul Iisus, din nou singur.
– Femeie, îi zise Domnul, de ce plângi?
– Doamne Iisuse, răspunse biata femeie, îndurerată şi îngenunchind înaintea Lui, Te-am ascultat. Am fost unde m-ai trimis. Am frământat şi am copt trei pâinişoare. Două le-am dat, după cum mi-ai poruncit Tu, acelora pe care i-am văzut mai flămânzi decât mine. Dar şi eu eram tare flămândă, Doamne! Iar pe a treia pâinişoară mi-au luat-o vântul şi marea. Acum ce să fac?
– Du-te chiar acum la judecătorul cetăţii şi dă în judecată vântul şi marea care ţi-au răpit pâinişoara, zise Domnul. Şi cere să-ţi plătească paguba şi necazul ce ţi le-au făcut.
– Cum să fac eu asta, Doamne? se miră îndurerată femeia. Judecătorul mă va crede nebună şi mă va izgoni afară din faţa lui. Cine a mai îndrăznit vreodată să dea în judecată vântul şi marea?
– Du-te şi fă cum ţi-am spus! îi zise Domnul. Şi vei vedea că nici un cuvânt al lui Dumnezeu nu este lipsit de putere. Apoi Se depărtă fără să-i mai spună nimic.
După ce plecă Domnul Iisus, femeia, întristată şi plângând, se duse la judecătorul cetăţii, spunându-i cum vântul şi marea i-au luat ultima pâinişoară şi că acum ea este gata să moară de foame din cauza asta. Şi, încheind, zise:
– Domnule judecător, vă rog să chemaţi în judecată vântul şi marea, să mă despăgubească de paguba şi necazul ce mi l-au făcut!
Judecătorul tocmai era gata să o izgonească afară din faţa lui, când, pe neaşteptate, intrară grăbiţi trei negustori bogaţi, cu trei saci încărcaţi cu lucruri de aur, de argint şi de pietre scumpe şi ziseră:
– Domnule judecător, noi suntem trei mari negustori bogaţi, care tocmai veneam pe mare cu corabia noastră încărcată cu bogăţii din ţara de dincolo de apă. O furtună puternică ne-a prins nu departe de ţărmul acesta, şi, corabia noastră fiind străpunsă de o stâncă, era să ne scufundăm, căci apa pătrundea în ea cu mare putere. Văzându-ne într-o aşa mare primejdie de moarte, noi ne-am aruncat în genunchi înaintea lui Dumnezeu şi, cu lacrimi fierbinţi, ne-am rugat strigând la Cer să ne salveze, să nu murim. Am promis Domnului Dumnezeu că, dacă ne va salva prin cineva, noi vom da o răsplată de trei saci cu aur, argint şi pietre scumpe aceluia de care Dumnezeu Se va folosi ca să ne salveze. Îndată ce am promis aceasta lui Dumnezeu, un val de apă a adus ceva şi a lipit chiar de spărtura corăbiei noastre, în aşa fel, că a oprit apa şi am scăpat. Când ne-am uitat bine, acel ceva care acoperise gaura, oprind apa, era o pâinişoară pe care vântul şi apa trebuie să o fi răpit de undeva, de la cineva. Acum, domnule judecător, noi am adus aceşti trei saci cu lucruri scumpe şi-i lăsăm aici. Şi dacă va veni cineva să se plângă de lipsa unei pâinişoare pe care i‑au luat-o vântul şi apa, vă rugăm să-i daţi aceste comori aceluia a căruia a fost pâinişoara luată, fiindcă noi nu putem să nu împlinim juruinţa şi promisiunea pe care I le-am făcut lui Dumnezeu…
Judecătorul, uimit de minunea aceasta, le arătă celor trei negustori pe biata văduvă, care nici nu mai ştia pe ce lume trăieşte, şi le zise:
– Domnilor negustori, iată păgubaşa pâinişoarei! Daţi-i pe loc ceea ce aţi promis!
Îşi poate închipui oricine ce bucurie mare şi ce uimire neaşteptată o cuprinse pe biata văduvă săracă, pomenindu-se dintr-o dată răsplătită dumnezeieşte pentru ascultarea ei de Domnul Iisus şi pentru mila ei faţă de cei pe care i-a văzut mai flămânzi ca ea.
O, câte căi minunate are Domnul Dumnezeu, în înţelepciunea puterii şi iubirii Lui cea nemărginită, de a răsplăti bunătatea celor credincioşi ai Lui şi de a asculta rugăciunile celor care în primejdia lor strigă cu credinţă spre El!
Fiul meu iubit şi sufletul meu, fii şi tu credincios şi ascultător faţă de Domnul Dumnezeul tău aşa cum a fost săraca văduvă, câştigându-ţi cu răbdare şi cu cinste pâinişoara ta zilnică. Iar dacă cineva mai flămând ca tine va veni vreodată la uşa ta, să nu-ţi închizi inima şi mâna ta niciodată faţă de nici un nevoiaş, după cum este scris: „Celui ce-ţi cere dă‑i şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine!” Dă-i, la nevoie, chiar şi pâinişoara zilei tale de astăzi, încredinţându-te pentru mâine în grija Tatălui Ceresc, Care nu numai că nu te va lăsa să mori de foame, dar te va şi răsplăti cu nespus mai mult chiar în viaţa asta, iar în veacul viitor, cu Viaţa Veşnică.
O, Tatăl nostru cel Ceresc şi Bun, fii binecuvântat pentru bogăţia cea mare a dărniciei Tale cu care Te-ai îngrijit şi faţă de noi ca să nu ducem niciodată lipsă de nimic!
În vremile de foamete ai îngrijit de hrana noastră aşa cum a fost. Când pâinişoara noastră era doar o coajă arsă şi mică, Tu ai pus putere şi saţ în ea şi ne-ai ţinut cu ea viaţa. Când n-a fost deloc, Tu ne-ai dat bucuria de a posti şi atunci nu am mai simţit durerile foamei, până ce ne-ai dat-o din nou.
Când am fost obosiţi de munca istovitoare a zilei, Tu ne‑ai dat somnul care ne-a refăcut puterea şi răbdarea. Iar când n-am avut nici somn, ne-ai dat dorinţa şi bucuria rugăciunii. După rugăciune, somnul nostru a venit odihnitor şi liniştit, adânc şi paşnic.
În toate, Tu, Domnul şi Dumnezeul nostru, ai fost cu noi, umplând totdeauna golul nostru din inimă şi singurătatea noastră din lume cu prezenţa Ta nespus mai fericită şi mângâietoare ca toate. Ajută-ne să Te iubim şi noi tot atât de mult cât ne iubeşti Tu, Doamne, şi să Te ascultăm totdeauna, în toate zilele şi nopţile noastre, cum ne asculţi Tu, Doamne, ca să fii şi Tu tot atât de fericit cu noi cât suntem noi de fericiţi cu Tine. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Cireşul înflorit / Traian Dorz. – Ed. a 2-a, rev. – Sibiu: Oastea Domnului, 2008
