Societatea în care trăim se bazează pe mintea umană, incredibil de ştiutoare, dar, în acelaşi timp, şi plină de dezamăgiri care ne lasă fără cuvinte. Astăzi, puţini oameni care privesc însetaţi după lumea asta modernă şi plină de comodităţi personale mai sunt în stare de a-şi cerceta propria conştiinţă, întrebându-se ca şi tânărul bogat: „Ce trebuie să fac, pentru ca să-mi mântuiesc sufletul?”
Mintea umană este, în acelaşi timp, inteligentă şi patetică, strălucitoare, dar şi nechibzuită. Oamenii sunt capabili de realizările cele mai remarcabile, de cuceriri uriaşe. Am trecut de la descoperirea atomului la arme nucleare… Însă nu am reuşit să descoperim nevoile sufleteşti ale omului şi să simţim strigătul inimii care trebuie să înseteze după Dumnezeu. Nu am reuşit să ne zdrobim, la picioarele Crucii Mântuitorului Hristos, orgoliul, aroganţa, mândria şi, mai ales, faptele urâte ale trupului, relatate de Sf. Ap. Pavel, în Galateni 5, 19-21.
De aceea, suntem capabili şi de cele mai urâte stări de nechibzuinţă, săvârşind păcate, ignorând credinţa şi chiar pe Dumnezeu. Ne-am creat confortul vieţii moderne şi am făcut tot posibilul pentru ca societatea să funcţioneze „incredibil de bine”. Sau cel puţin am încercat să ne apropiem de asta. Dar, în schimb, cât de mult am încercat să ne apropiem de Iisus Mântuitorul? Ne-am avântat în toate faptele lumeşti, lăsând în întuneric nevoia sufletului după Izvorul cel veşnic, care este Iisus Mântuitorul şi Jertfa Lui cea Sfântă.
Părintele Iosif Trifa ne spune, în cartea «Mai lângă Domnul meu», că „poporul nostru este prea departe de acest izvor şi de aceea viaţa noastră este atât de săracă în fapte de putere creştinească”. Da, pentru că ideologiile lumii l-au convins pe om că fericirea vine din propriile acţiuni lumeşti. Însă fraţii ostaşi ştiu că adevărata fericire se poate găsi numai în Jertfa Crucii Domnului nostru Iisus Hristos, după cum spune şi fratele Traian Dorz, care a plătit încrederea sa în Dumnezeu cu 17 ani de închisoare, în cele mai grele condiţii omeneşti.
Scriitorul Italian Torquato Tasso a fost întrebat odată de un rege: „Cine este cel mai fericit om din lume?” La această întrebare, scriitorul i-a răspuns: „Fericit nu e nimeni decât Dumnezeu, iar după Dumnezeu acela ce se aproprie cel mai mult de Dumnezeu”. Prin asta ar trebui să înţelegem cu toţii că fericirea şi bucuria sufletului nu ne sunt garantate de confortul vieţii moderne sau de capacitatea minţii umane în a domina spaţiul cosmic, sau de tehnologia actuală, de care aproape că am devenit dependenţi, ci în cunoaşterea Mântuitorului Hristos şi Jertfa Lui de pe Golgota.
Dar a fi creştin nu înseamnă numai să cunoaştem Sfânta Scriptură sau să ştim câte ceva despre Domnul Hristos. Ci ni se cere ceva mai mult decât atât. Cuvântul lui Dumnezeu ne vorbeşte, în Apocalipsa 3, 20: „Iată, Eu stau la uşă şi bat, de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine”.
Deci pentru a fi un ostaş adevărat şi pentru a ne putea apropia de Hristos, trebuie să-L primim pe Mântuitorul în viaţa şi în sufletul nostru, cunoscând cuvântul Lui pe deplin, care ne poate ajuta să dobândim Viaţa veşnică.
În concluzie, scopul vieţii noastre nu este acela de a îmbunătăţi societatea cu ştiinţa tehnologică, ci prin răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu, prin exemplul vieţii noastre în lumea aceasta şi întoarcerea la Iisus cel Răstignit, aşa cum ne-a învăţat Părintele nostru sufletesc Iosif Trifa.
Slăvit să fie Domnul!
Ana Maria LUNGOCIU
