Citind în gazetele publicate de Părintele Iosif, cele la care am avut acces eu, am observat că Părintele se folosea de orice întâmplare trăită de el însuşi sau de care auzise şi scotea din fiecare învăţăminte duhovniceşti pentru cititorii săi dragi.
Am văzut de curând o întâmplare filmată care cred că se potriveşte exact cu ce a făcut Părintele Iosif pentru noi toţi. O mamă era într-un parc cu cei doi fii ai ei, care se jucau baseball (un joc american în care un jucător aruncă o minge mică spre altul, iar acela trebuie să o lovească cu o bâtă de lemn, în timp ce celălalt trebuie să o prindă cu o mănuşă de piele, mare). Mama roagă pe o persoană să supravegheze pe băieţii ei cât timp se va duce, chipurile, la toaletă. În timpul acesta, printre cei doi băieţi trece un grup de soldaţi care scapă, intenţionat, o grenadă. Inactivă, bineînţeles. Dar de lucrul acesta nu ştia persoana care supraveghea copiii. Băiatul cu bâta de baseball când vede grenada, o ia în mână şi se pregăteşte să o arunce în sus pentru a o lovi cu bâta aceea. Soldaţii îl văd şi strigă la el să lase grenada jos. Dar ei sunt departe, cel mai aproape de băiat fiind femeia (sau bărbatul) care fusese rugată să supravegheze copiii. Văzând situaţia limită, se apropie de copil strigând la el să lase grenada jos, însă copilul nu o bagă în seamă şi se pregăteşte să o lovească cu bâta de baseball. În clipa aceea soldaţii se aruncă cu toţii la pământ, ştiind ce poate urma. Dar… nu se întâmplă nimic grav cu grenada pentru că era falsă, iar toată întâmplarea fusese şi ea o… farsă. Dar ce m-a impresionat pe mine a fost faptul că dintre toate persoanele cărora li s-a făcut această glumă (5 femei si 2 bărbaţi) numai o singură femeie a avut curajul să se ducă la copil şi să-i smulgă grenada din mână ca să o arunce departe. Ceilalţi, după câteva strigăte disperate adresate copilului ca să arunce grenada, au fugit speriaţi.
Am zâmbit şi eu când am văzut întâmplarea aceasta, dar m-am dus cu gândul la un lucru: acelaşi gest l-a făcut şi Părintele nostru Iosif faţă de noi. A preferat să moară el, ca noi să putem trăi.
Întrebarea care se pune e: cine dintre noi ar mai putea face la fel?
Cine ar mai sta să lucreze la redactarea unei foi într-o sărăcie cruntă şi cu două boli grave pe deasupra?
Putem spune fără greş că el e omul care s-a pus în spărtura corabiei Neamului nostru ca urmaşii lui să fie salvaţi. Însă ştim cu toţii că asta l-a costat viaţa. Îi vom putea fi vreodată recunoscători?
Ierom. Pimen LUPU
