1. Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele;
2. Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie,
3. Lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine,
4. Trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu,
5. Având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te şi de aceştia.
6. Căci dintre aceştia sunt cei ce se vâră prin case şi robesc femeiuşti împovărate de păcate şi purtate de multe feluri de pofte,
7. Mereu învăţând şi neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea adevărului.
8. După cum Iannes şi Iambres s-au împotrivit lui Moise, aşa şi aceştia stau împotriva adevărului, oameni stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă.
9. Dar nu vor merge mai departe, pentru că nebunia lor va fi vădită tuturor, precum a fost şi a acelora.
10. Tu însă mi-ai urmat în învăţătură, în purtare, în năzuinţă, în credinţă, în îndelungă răbdare, în dragoste, în stăruinţă,
11. În prigonirile şi suferinţele care mi s-au făcut în Antiohia, în Iconiu, în Listra; câte prigoniri am răbdat! şi din toate m-a izbăvit Domnul.
12. Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi.
13. Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi.
14. Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat,
15. Şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus.
16. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate,
17. Astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun.
II Timotei 3
Sf. Apostol Pavel îl avertizează pe Timotei cu privire la încercările şi suferinţele pe care va avea să le poarte ca slujitor al Domnului, din partea oamenilor iubitori de sine şi de interesele lor. Şi e vorba de oameni «credincioşi», cu care se va întâlni în lucrarea sa. Timotei, ca păstor, va avea de-a face şi cu oameni lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, vorbitori de rău, neiubitori de bine – şi aşa mai departe –, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. Vedeţi, în toată istoria Bisericii lupta a fost nu numai din afară, ci şi din lăuntru. Cu câţiva ani înainte, domnul doctor Pavel Chirilă a publicat o carte chiar cu acest titlu Prigoana cea din lăuntru. Poate aţi văzut-o. Şi acolo este şi un capitol despre Părintele Iosif. Sf. Apostol Pavel îl îndeamnă pe Timotei să se ferească de a intra în jocurile unora ca aceştia, şi nu numai pentru că ei sunt rătăciţi, ci mai ales pentru că ei rătăcesc şi pe alţii şi îi duc pe calea pierzării. Tu însă – spune Sf. Apostol Pavel – rămâi în cele ce ai învăţat, de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat (II Tim 3,14). Cât de clar este acest cuvânt! Ştii de la cine ai învăţat! Ne întrebăm, cine este acesta de la care a învăţat Timotei? El spune mai departe că: de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi. Şi ne-a spus mai înainte, în capitolul I, că Timotei a fost învăţat mai întâi de bunica sa, Lois sau Loida, de mama sa, Evniche, Eunice (II Tim 1,5); dar a învăţat mai ales, desigur, de la Apostolul Pavel. Dar când spune el: Ştii de la cine ai învăţat!, cred că el are în vedere toată această continuitate de învăţătură mântuitoare, care vine de la Hristos Însuşi, prin Cuvântul Său, şi care s-a dat şi prin bunica, şi prin mama lui Timotei, şi prin Apostoli.
Când stăm în faţa mormântului Părintelui Iosif, cuvântul acesta răsună pentru noi. Pentru fiecare dintre noi! Împotriva a tot ce se întâmplă, împotriva tuturor celor care strică învăţătura, împotriva a toate încercările, tu însă – vedeţi, aici este un adversativ –, tu însă (în ciuda acestora) rămâi în cele ce ai învăţat, de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat. Noi înşine suntem încredinţaţi de învăţătura mântuitoare nu numai pentru că simţim adevărul ei în inima noastră, şi inima noastră spune Amin! la adevăr, darşi pentru cei de la care am învăţat. Pentru că viaţa lor a arătat că ei s-au silit să se identifice cu învăţătura pe care au învăţat-o. Şi noi ne gândim – şi trebuie să ne gândim – la cei de la care am învăţat, şi noi am avut şi avem învăţători care ne-au fost şi ne sunt aproape, părinţii noştri, mama, tata, fraţii mai mari şi întotdeauna ajungem la Părintele Iosif. Noi ştim de la cine am învăţat. El, care şi-a confirmat învăţătura prin viaţa lui.
Trăim într-o lume în care sunt mulţi învăţători. Sunt învăţători buni, Domnul are grijă ca să ridice mereu învăţători buni pentru mântuirea oamenilor. Dar sunt şi mulţi învăţători răi. De fiecare dată trebuie să ne punem întrebarea de la cine am învăţat.
Am auzit pilda, aşa de frumoasă, cu vameşul şi cu fariseul. În fruntea pildei este acest cuvânt, la Luca 18, versetul 9: Către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi a zis pilda aceasta. Unii care se credeau drepţi…
Vedeţi, este o diferenţă între a te crede drept şi a fi drept. Sf. Luca este ucenicul Sf. Apostol Pavel. Şi ştie că Sf. Apostol Pavel face un punct central din învăţătura sa despre mântuire în a arăta că dreptatea este un har, un dar al lui Dumnezeu, că nu e ceva ce câştigi tu pe merit, nu eşti drept pentru că ai făcut ştiu eu ce fapte bune.
Da, fariseul din pilda aceasta socotea că el este drept prin faptele lui. Şi aceasta apare ca un punct de controversă încă din vremea Sf. Ap. Pavel. El pune în opoziţie o pretinsă dreptate proprie şi dreptatea cea care vine de la Dumnezeu ca dar. În Epistola către Romani el vorbeşte de cei care se încred în propria lor dreptate şinu se supun dreptăţii lui Dumnezeu. Este o mare greşeală! Vorbind despre iudeii necredincioşi, Apostolul Pavel zice, cu durere: Fraţilor, bunăvoinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentruIsrael este spre mântuire. Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă. Deoarece necunoscând dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să statornicească dreptatea lor, dreptăţii lui Dumnezeu ei nu s-au supus (Rom 10,1-3). Aşa era şi fariseul. El se încredea într-o dreptate a lui. O dreptate din fapte, din virtuţile sale. Spune proorocul: Căci toată dreptatea noastră este ca o cârpă lepădată, ca o cârpă murdară.
Mântuirea este un dar, este un har.
Mântuirea o primim prin credinţă. Prin credinţă înţelegem că Dumnezeu ne-a oferit şi ne oferă mântuirea Sa în Hristos Domnul. Şi noi ne supunem credinţei. Pilda aceasta pune faţă în faţă deci două concepţii care apar aşa de clar argumentate de Sf. Apostol Pavel: încrederea într-o proprie dreptate, într-o dreptate a faptelor tale, pe de o parte, şi pe de altă parte, încrederea în dreptatea lui Dumnezeu.
Sfinţii au fost oameni care au mărturisit despre harul lui Dumnezeu. Ce lucru minunat a făcut Dumnezeu cu fiecare în parte, şi cu omenirea întreagă, pentru mântuirea ei! Dacă mergem în Evanghelia de la Luca, puţin mai înainte, la cap. 12, Mântuitorul atrage atenţia împotriva făţărniciei. Era o mulţime mare de oameni acolo, mii şi mii, spune Sf. Luca. «Şi în acelaşi timp, adunându-se mulţime de mii şi mii de oameni, încât se călcau unii pe alţii. Iisus a început să vorbească întâi către ucenicii Săi: Feriţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia. Că nimic nu este acoperit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască. De aceea, câte aţi spus la întuneric se vor auzi la lumină; şi ceea ce aţi vorbit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri». Aluatul fariseilor, care este făţărnicia!… Cât de stăruitor a vorbit Mântuitorul împotriva făţărniciei! Făţarnicul, care pozează în om drept şi care nu îşi cunoaşte neputinţa, nevrednicia şi care, de fapt, nu recunoaşte harul lui Dumnezeu! Despre aceasta este pilda pe care am auzit-o. Vameşul, când s-a apropiat de Dumnezeu, a presimţit că poate fi mântuit şi a primit deodată darul mântuirii. S-a coborât mai îndreptat la casa sa, spune Evanghelia (Lc 18,14).
Cum ştii că ai Duh Sfânt? – iată o întrebare pusă adeseori! Cum ştii că te-a atins Duhul Sfânt? O întrebare la care oamenii dau răspunsuri diferite. De foarte multe ori, greşite. Răspunsul am putea să îl prindem în patru puncte: Când inima ta se umple de iubire faţă de Dumnezeu, acesta e primul semn. Simţi o iubire aşa de mare, eşti năpădit, eşti umplut de iubirea lui Dumnezeu, încât eşti copleşit, nu mai ştii, nu mai vrei altceva!
E primul semn că te-a atins Duhul Sfânt.
Asta s-a întâmplat cu vameşul, când a intrat în templu. A putut lăsa lumea lui afară şi a fost atins de harul lui Dumnezeu. În faţa iubirii lui Dumnezeu şi-a văzut păcatele, nevrednicia.
Şi a ajuns la al doilea semn. Care e cel de-al doilea semn că ai primit harul lui Dumnezeu? Este acela că doreşti să vorbeşti cu Dumnezeu; e rugăciunea. Iubindu-L pe Dumnezeu, începi să-ţi reverşi în faţa Lui inima ta. Te simţi nevrednic, faci ca vameşul, bătându-ţi pieptul: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Acesta e al doilea semn.
Al treilea semn: începi să auzi Cuvântul Lui, începi să iubeşti Cuvântul Lui, te îndrăgosteşti de Sf. Scriptură şi de tot ceea ce îţi oferă Cuvântul lui Dumnezeu. Începi să descoperi Sf. Scriptură, şi apoi Scrierile Părinţilor şi toate devin bucuria ta; îţi umpli cămara ta de comorile acestea ale învăţăturii lui Dumnezeu. Iar iubind Cuvântul, descoperind valoarea şi însemnătatea lui, nu poţi să nu-l mărturiseşti tuturor. Devii, aşadar, iubitor şi mărturisitor al Cuvântului sfânt. Acestea sunt primele trei semne.
Apoi iubeşti curăţia. Acesta e cel de-al patrulea semn. Nu mai poţi accepta păcatul! Simţi că între păcat şi Dumnezeu nu poate fi niciun amestec. Ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi veliar?, spune Sf. Ap. Pavel (II Cor 6,14-15).
Iubiţii mei, Părintele Iosif, primind pe Duhul Sfânt, ne-a arătat cu claritate semnele trăirii în Duhul Sfânt. Ca şi Apostolul Pavel, Părintele Iosif nu a mai vrut să ştie altceva decât pe Iisus Hristos şi pe Acesta răstignit (I Cor 2,2), pe Domnul şi Jertfa Lui atotmântuitoare. Şi ne-a învăţat să avem ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei (Evrei 12,2).
Să luăm aminte stăruitor la Cuvântul lui Dumnezeu şi să ducem lupta împotriva păcatului. Părintele Iosif ne vorbeşte şi astăzi. Ne vorbeşte prin cărţile lui, ne vorbeşte prin toţi cei care îl urmează, prin ucenicii lui, ne vorbeşte chiar şi prin mormântul lui. Şi ne cheamă şi astăzi să ne întâlnim cu Dumnezeu. Ieri, la adunarea de tineret, şase tineri au făcut legământ.
Ce frumos! Pentru că întâlnindu-se cu Hristos, ei au simţit că trebuie să spună DA lui Hristos, să se lase copleşiţi de bunătatea, de lumina Lui şi să se lase umpluţi de Duhul Lui, astfel încât şi semnele de care vorbeam să-I facă vădită prezenţa în fiinţa şi în viaţa lor.
Suntem la mormântul Părintelui Iosif!
Desigur, făcând o comemorare, amintindu-ne, mulţumind lui Dumnezeu pentru Părintele Iosif. Dar suntem aici şi pentru a ne lăsa pătrunşi de Duhul Care a fost asupra lui, pentru ca noi înşine să ne umplem de Duhul Sfânt şi în viaţa noastră să se arate tot mai mult şi tot mai puternic semnele prezenţei Duhului Sfânt. Adică dragostea faţă de Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din toată puterea, din tot cugetul nostru! Apoi dorul de a-I vorbi mereu lui Dumnezeu, de a-I cânta, de a-L slăvi, de a-L lăuda.
De asemenea, căutarea şi aprofundarea Cuvântului Său şi râvna de a face din viaţa noastră toată o mărturisire a Cuvântului. Pentru că după ce Îl cunoşti pe Dumnezeu, nu poţi să nu Îl şi mărturiseşti. Şi acesta este un semn aşa de vădit că te-ai întâlnit cu Dumnezeu, că ai primit pe Duhul Sfânt! Iar toată această umblare şi lucrare să fie săvârşite în deplina curăţie a inimii.
Ce minunată şi cât de importantă şi de necesară este mărturisirea Cuvântului, săvârşită însă în puterea Duhului şi în deplina curăţie a inimii!
Când mărturiseşti pe Dumnezeu împlineşti lucrul Lui. Iar mărturisindu-L, simţi mereu dorinţa să aprofundezi Cuvântul Lui, care confirmă ceea ce ai trăit şi trăieşti din lucrarea harului Său.
Când deschizi Scriptura, la fiecare cuvânt dumnezeiesc simţi că aşa e, pentru că tu însuţi ai experimentat întâlnirea cu Dumnezeu şi El ţi-a vorbit şi îţi vorbeşte în inima ta. Tu Îi vorbeşti Lui şi El îţi vorbeşte ţie. Şi vorbindu-ţi ţie, tu devii mărturisitor. Spui tuturor cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Aşa ne prezintă toată existenţa şi toată opera Părintelui Iosif viaţa cea nouă în Hristos.
Aşa trăind şi lucrând, după pilda şi după învăţătura Părintelui Iosif, depăşim orice făţărnicie, pe care Mântuitorul o urăşte. Orice aluat al fariseilor. Ca unii care ne vedem, pe de o parte, neputinţa, neputinţa totală de a ne mântui prin noi înşine sau prin ceva al nostru, iar pe de altă parte, înţelegem cât de mare, cât de negrăit, cât de necuprins este harul lui Dumnezeu. Amin
Pr. Prof. Vasile Mihoc
